Black Holes and Revelations

Partea I: În subteran

Am plecat prin baruri cu Crizantem, o planetă de sex masculin cu nume floral. O planetă mică şi ridicolă de clasă C de la căcat pe care nu creşte nimic, doar se usucă nişte copaci. Fiind o planetă goală pe dinăuntru a intrat uşor pe uşa barului, formând din rezonanţa internă un câmp magnetic şi ipocrit care îi deformă realitatea, aşa cum face de obicei când are nevoie. Această planetă penibilă orbitează în jurul ei înseşi, crezându-se importantă şi privându-se singură ca proasta de soare. A doua zi urma să trecem prin reflexia prismatică şi critică a constelaţiei Ándromeda, o constelaţie cu foarte multe feţe şi cu şi mai multe centuri de castitate din meteoriţi geloşi.
Orbitez în jurul mai multor corpuri, unele mai cereşti, altele mai telurice. Un pulsar mic şi agitat cu un zâmbet frumos mă lasă să îi fac cinste cu o bere şi dansează cu mine energic până dăm cap în cap, moment în care mă roagă să o aştept să revină de la baie şi mă lasă cu observatoarele astronomice orientate direct în soare, timp de mai bine de 8 cicluri care au durat 45 de minute. Accept situaţia şi mă desprind de pe orbită staţionară.
Îl părăsesc pe Crizantem, îl las baltă, fiind ferm convins că e cazul să îl fac să simtă gustul amar şi afumat al dezamăgirii.
În alt bar, o formaţiune doar puţin mai masivă dar încă perfect geosferică dansează cu mine, atingându-ne. Râdem împreună de moldoveni, îi ofer o băutură complicată după care şi ea dispare pe drumul fără de întoarcere al toaletei, unde toate femeile îşi pudrează nasul înainte de a se urca în illo tempore, antecosmogonic şi prebigbang pentru totdeauna.
Crizantem spunea că e normal să îţi placă orice fată care îţi iese în cale... => eu miezos, el Jane.
Plec spre casă. Pe drum observ cum o fată îşi ia rămas-bun de la un băiat şi pleacă în aceeaşi direcţie. După câţiva paşi, sub imperiul preaplinului din suflet comit reprobabilul şi atipicul şi îi lansez o replică, fără falsă pudoare sau timiditate politicoasă. Ea se întoarce spre mine şi râde în hohote. O însoţesc până la metrou. Acolo căştile mele intră în urechile ei şi ea ascultă o melodie pe care o trimisesem unei femei cu care m-am culcat când era hotărâtă să se mărite: „Don’t Marry Her, Fuck Me”. O ştia, îi plăcea, ne-am luat de mâini şi am început să alergăm prin pasaj, pe stradă, traversând strada, peste florile degerate din faţa Teatrului Naţional, cântând refrenul în gura mare. Ne-am sărutat, ea a spus că nu mă vrea şi că ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla decât în filme şi trebuie deci să fie fals; ea pleacă, eu o conduc la troleu, în troleu, cu troleul, până acasă. A plâns, s-a liniştit, a adormit în troleu. Am ajuns la ea acasă de dimineaţă, sub un cer roz şi usturător, cu blocuri de 4 etaje în jurul nostru, monoliţi frumoşi şi jerpeliţi ai epocii de haur, supravieţuitori sentimentali care înfruntă frigul. Mi-a zâmbit, mi-a spus să ne întâlnim peste 5 zile în acelaşi loc, la ora 12 şi a plecat. Am dansat până acasă, în troleu, pe stradă, printre feţele frumos rănite şi brăzdate de tristeţe ale oamenilor târâţi prematur de stres în a doua vârstă care se duceau la serviciu la 6 dimineaţa şi mă priveau cu un dispreţ perfect normal. Nu ştiu cum o cheamă. În mod frumos, semăna cu solista formaţiei care cânta melodia aceea. Şi cu Scully. Si era moldoveanca.


Partea a II-a: Enter the Matricia

La un semn deschisă-i Calea Lactee. Matricia este o cometă de conformaţie ariană. Ea are o coadă lungă şi galbenă şi, privită noaptea prin Aurora Hiperboreală cu ochelari de cal sau de eclipsă parţială ea pare că are doi ochi albaştri. Deşi ea călătoreşte prin spaţiu cu viteză, este populată de o specie de nimfe-walkirii non-trofe care se hrănesc cu Frumos. Matricia este un proiectil de o densitate infinită, la fel ca o gaură neagră, doar că ea dă pe dinafară şi e albă. Aşa cum adesea se întâmplă în telenovele Science-Fiction, ea este atrasă în mod patologic chiar de o asemenea găurică mică şi neagră, una bătrână şi, se pare, pervertită de aşteptare, care la fiecare ciclu o prinde în event-horizon-ul lui şi încearcă să îşi hrănească gravitaţia miezului negru (înfometat de particule şi care nu lasă nici un sarman de foton să scape) direct de la emanaţiile gazoase şi solide ale Matriciei, a carei coadă intensă se destramă şi se prelinge într-o spirală spre nucleul lui în beznă.
Locuitorii planetei Crizantem, toţi poeţi şi astrologi, sunt până la ultimul angrenaţi în proiecte disperate prin care să salveze „marea cometă blondă”, aşa cum o alintă ei, de la a se lăsa consumată de gaura neagră. Ei au ajuns de mult, prin calcule matematice, la concluzia că nicio cantitate de energie nu va astupa găurica neagră şi că, chiar dacă cel mai tragic lucru se întâmplă, Matricia se va fi pierdut degeaba, la fel cum multe alte comete tinere o făcuseră deja, spun ei, înghiţite fiind de bătrâna găurică. Ei cu toţii respectă frumuseţea Matriciei şi o onorează ca pe un monument al naturii. Matricia este însă mult mai mult decât un simplu miracol al esteticului pentru ei, ei fiind cu toţii intelectuali inutili care dintotdeauna obişnuiau să se hrănească cu lumina, căldura şi particulele de gheaţă împrăştiate de ea prin spaţiu, care le parveneau din cer, trecând prin atmosfera lor rarefiată. Ei, de la un timp, mor prin inaniţie la scară planetară. Am spus că pe planeta Crizantem nu creşte nimic şi ea e goală pe dinăuntru. Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Am spus că Matricia este un proiectil de înaltă velocitate.


Partea a III-a: Coliziuni

Ea trecea mereu pe lângă Crizantem, abia atingându-i straturile extreme ale atmosferei, într-o sfârâială de culori intense prin care se frigeau amândoi şi râdeau şi se bucurau. Dar Crizantem tânjea în urma ei şi ploile de meteori ce urmau de fiecare dată îl perpeleau. Într-o bună zi Crizantem, într-o mişcare de revoluţie grăbită, emotiv în aşteptarea ei, a ajuns prea devreme în poziţie şi s-a apropiat prea mult de Matricia. Ea a intrat în coliziune directă cu el, i-a intrat în înveliş pe o parte şi i-a ieşit pe cealaltă, smulgându-i şi nucleul în care s-a înfipt şi lăsându-i două găuri mari la ecuator. Violenţa impactului l-a aruncat pe Crizantem de pe orbita solară, aruncându-l în afara sistemului său, în întuneric, într-o morbidă mişcare de rotaţie, ca un titirez în derivă. Masa şi viteza Matriciei fiind infinite, ea nici nu a simţit lovitura, dar a observat că prietenul ei nu mai este acolo. În delungul ciclurilor enale oamenii spirituali dar semineputincioşi de pe Crizantem au umplut cu cârpe sau cu ei înşişi găurile din scoarţa planetei lor, dar miezul nu l-au putut înlocui. Aşa s-a ajuns la situaţia prezentă.


Partea a IV-a: Intrarea lui Marte

Acum apar eu şi cu faţada mea dură i-o fur pe Matricia de sub nas, umilindu-l total, strivindu-i şi ultima ipostază rămasă posibilă. Locuitorii mei, cercetatori în ştiinţe şi renascentişti ambitiosi au lucrat eficient şi hotărât şi în numai câteva cicluri diurne m-au adus pe un curs tangenţial cu al Matriciei, perfect calculat cu mult bun-simţ astfel încât nici o coliziune să nu aibă loc dar când corpurile cereşti vor fi destul de apropiate magnetismul meu irezistibil provenit din prea tarele meu nucleu să o faca pe ea să vină la mine. Pentru că, dacă învelişul, deşi arătos, are lipsurile lui, nimeni nu e mai miezos-nucleos, dur şi plin de fermecător stoicism ca mine. Pentru câteva zile am călătorit şi eu la viteza necalculabilă a Matriciei, fuzionând cu Ea în varii forme şi culori, transformându-ne repetat întreaga masă în pură energie şi înapoi, conform legii relativităţii în formă restrânsă şi scoţând sunete pline, şuierând in calea noastră. Schimbul de fluide a decurs bine şi cicluri în şir (care au părut o eternitate, timpul dilatându-se atunci când călătoreşti cu o viteză apropiată de 300.000 de km pe secunda) cercetătorii mei tineri, atei şi pasionali, poeţi hipersensibili şi visători empirişti ancoraţi în cinism s-au iubit orgiastic cu nimfele ei, demonstrând în cel mai brutal mod o dată pentru totdeauna că ei, umanişti şi duri, războinici cu bărbii romane, sunt mai poeţi decât misticii impotenţi şi tragicomici de pe Crizantem. Inevitabil, aşa cum astronomii mei realişti calculaseră de la bun început, Matricia a trebuit să se desprindă graţios cu nimfele ei şi să îşi continue parabola de nestăvilit dar atât de autodistructivă în iminenţa ei, ducand-o mereu înapoi la gaurica neagră şi flămândă ca un vampir energetic.


Partea a V-a: Ţigara retrospectivă

Ajung înapoi acasă. Crizantem era un tip de treabă, poate nu trebuia să fiu aşa dur cu el, îmi permit eu să privesc înapoi înţelegător cu prerogativul învingătorului. La urma urmei, nici nu am vrut vreodată să fie o competiţie între noi. El m-a stârnit. Şi nu i-am spus nimic care să nu fie adevărat, nici lui nici altcuiva. Doar că după plecarea ei mă simt gol şi totul pare atât de mecanic şi inutil atâta timp cât nu am facut-o să stea, să fie a mea. Ce am făcut de fapt, i-am furat un sărut, o clipă de fericire? Toată experienţa mea socială, toată înţelepciunea mea şi îndelunga suferinţă care mi-a adus-o, tot rafinamentul meu şi fineţea comportamentală care lui Crizantem îi lipsesc cu desăvârşire, el fiind un barbar coborât ieri din munţi şi care nu a trăit decât din cărţi, lipsindu-i cu desăvârşire experienţa directă şi nemijlocită a vieţii la persoana I... ce mi-au adus de fapt? Ceea ce îmi doream? Sau ceea ce credeam că îmi doresc? Cine este de fapt penibil, când eu stau în pat încovrigat şi tânjesc după ea, la o secundă după plecarea ei, iar el a avut măcar tăria de a-i spune din start ce vrea de la ea, în timp ce eu m-am mulţumit cu ceea ce ştiam că pot obţine şi a trebuit să ajung aici faţă în faţă cu dorul de ea, în singurătate, fără să mă mai pot ascunde de ceea ce simt, ca să accept că şi eu sunt naiv, visător, slab şi plin de dragoste moale sub crusta metalică? Nu, nu regret prin nimic ceea ce am făcut sau că am fost cu ea. A fost un proces iar eu am fost sincer cu mine şi cu ceilalţi la fiecare pas. A fi fost cu ea e nemăsurabil. Acum nu pot să stau fără ea deşi acesta fusese planul realist şi matur de la bun început. Ceea ce confundasem eu cu maturitate, realism şi sensibilitate a fost de fapt doar crusta întărită a rănilor, frică ce a ajuns să scrie regulile. Şi atunci cine e mai demn de milă, când tot ce am eu în plus faţă de Crizantem (pe lângă un nume mai puţin penibil) este un miez deja sfărâmat, o istorie a distrugerilor anterioare care m-au deşertificat şi m-au lăsat imun la durerile pe care îmi permit acum să le privesc cu superioritate şi să le demontez ca infantile cu atâta patimă, in alţii, tocmai pentru ca eu le-am suferit pe toate deja, şi mă mai şi laud cu asta? Asta era toată experienţa şi tactul meu hiperelaborat... o abundenţă tristă de lovituri pe care el nu le-a primit incă şi cu care eu mă mândresc precum un histrion patetic, demn de toată compătimirea.
Mă aşez în pat, dau drumul la televizor şi mă uit la un film trist. În timpul lui însă găsesc o steluţă pe pătură, una din multele steluţe fosforescente lipite pe peretele de lângă patul meu. Ele sunt lipite de mult acolo, de o fată pe nume Elena Melania. Acum una a căzut, dar de ce? Dacă ar fi vrut să o ia ca suvenir (aşa cum spunea ca şi-ar dori: un obiect simbolic) atunci nu ar mai fi fost aici, nu s-ar fi răzgândit... Nu se poate să fi fost de la prea intensa noastră foială erotică. Şi atunci îmi aduc aminte că ea pusese un picior pe perete în timp ce făceam dragoste...
Eu nu eram o planetă, eu eram o gaură neagră. Dar nu tot una mică, ci o gaură neagră supermasivă, formată prin unirea mai multor, prea multor găuri negre. O stea moartă care se visa o stea vie, un soare. Poate nu o gaură neagră dar o stea de neutroni tot eram. Iar populaţia mea nu erau decât spiritele neliniştite ale celor care fuseseră locuitorii mei dar muriseră de mult, consumaţi de infinita mea foame. În nenumăratele mele supernove.
Iau steluţa in mână, o strâng, mă ghemuiesc cât mai strâns în pat şi încep să plâng îndelung, ca un copil, simţind că, precum o pisică, dau afară un mare ghem de lână rea din suflet care stătea de mult acolo.

Ideea

Intr-o zi am mers cu tine la o cafea cu niste colege de facultate. Una din ele era mica de inaltime si zambea mereu, dar nu frumos, mai degraba chinuit si cu ceva care se dorea siretenie dar parea ignoranta si frica; sisteme de aparare provenite din traume nedescifrate nici ulterior. O alta era ceva mai inalta dar tot mai mica decat mine si avea parul negru lins pana la nivelul barbiei, mult mai scurt decat al tau. Avea ochii mai vii decat prima si expresia mai fluida. Era o fata mai "de lume" si o stia. Ea nu fusese traumatizata sau daca fusese intelesese ceva din asta. Isi permitea sa faca remarci spontane, nu tragea concluzii grabite si decisive ci vedea mai multe laturi in tot evitand vreodata sa traga o concluzie clara. Lasa in felul asta impresia ca ii intelege pe toti, de oricare latura a oricarei probleme s-ar afla ei. Zicea ea. Avea buzele carnoase si privirile mele atrase discret si sincronizat (ma uitam initial spre fata ei, atunci cand zicea ceva care parea important, apoi la buze) incitau privirile tale sarcastice si dezamagite (de standardele mele joase si moralitatea laxa). Mai era o fatuca acolo, in afara de astea doua si noi doi. Una blonda si pisicita mult dincolo de limitele scarbosului. Vorbea rar si alene si totusi replicile ei nu erau deloc gandite. Cand scotea o propozitie de mai mult de patru cuvinte ma chinuia, la al treilea venindu-mi deja sa o ard peste bot ca sa opresc scartaitul sinistru si cu inflexiuni nenaturale. Cand vorbea, fata cu parul negru lins si buze mari se uita la mine cu intelesuri.

Am mers in pasaj la Universitate si am baut cafea la Gregory's (inainte sa se demoleze centrul pasajului). Am vorbit lucruri aproape incomod de lipsite de sens pana o conversatie ceva mai promitatoare ca interes comun s-a insailat din cuvintele aruncate alandala de noi toti. Noi in cautare de subiecte si tatonand precaut terenul, ele prin replici aruncate care taiau firul si nu lasau loc de nimic (tipa blonda) sau remarci evidente care nu spuneau de fapt nimic, lasand loc de orice (tipa cu buzele). Am ajuns cumva sa discutam despre colegi nesimtiti iar eu le-am povestit cazul unei studente moldovence care m-a abordat in timpul unui curs fara noima:

M-am asezat in prima banca langa ea sala fiind plina. A inceput sa ridice ostentativ mana pentru a-si introduce un comentariu tampit si inutil la fiecare propozitie de-a profesurului, care incerca sa ne predea ceva, dictand. La un punct, a renuntat sa mai ridice mana si a inceput pur si simplu sa vorbeasca direct de fiecare data cand ii trecea ceva prin cap, adica des. Prin 'ceva' inseamna orice (desi gama de domenii era restransa in ideile ei: glume proaste, apropouri fara legatura, orice avea o nota vulgara sau legatura cu sexul) in afara de ceva potrivit: un glonte. In scurt timp a inceput sa piarda sirul dictarii vorbind mai mult decat il lasa pe profesor sa o faca si a inceput sa ma intrebe dupa fiecare interventie personala "Ce a zis?!". Desi caietul meu era sub ochii ei, in loc sa transcrie pur si simplu astepta sa ii repet ce tocmai spusese nefericitul, acum, in timp ce deja dicta fraza urmatoare. Ii redictez o data, de doua ori, pierd fraze, refac legaturi din memoria neatenta si prin presupuneri. Dupa asta, data urmatoare ii fac un semn cu mana spre caiet: "Copiaza". Ea repeta "Ce a zis ma?". Ii spun proastei: "In loc sa ma intrebi pe mine citeste din caiet si scrie la tine". Se ofenseaza usor, ca toti moldovenii ratati care cauta sfada dar plang imediat cum ea se contureaza la orizont, mult inainte de prima palma: "Dar de ce esti asa suparat?". Nu imi plac insinuarile si presupunerile facute din preputul gandirii doar pentru a-l face pe emitator sa para cumva deasupra ta, iar tu din start un mizerabil si nefericit, lasandu-l pe el sa straluceasca fara niciun motiv: "De ce crezi ca sunt suparat?" - despicarea presupunerilor hazardate e cel mai bun leac. "Asa, dupa vocea ta. Vorbesti asa de parca mai ai putin si vrei sa ma lovesti, mi-e frica sa mai stau langa tine cand iti aud vocea". Imi trecea prin cap sa ii spun ca nu lovesc animale dar m-am rezumat la "Atunci nu ma mai intreba nimic, lasa-ma sa scriu si copiaza singura din caietul meu". Atunci s-a produs un conflict de principii (nu de interese) in mintea mea: imi propusesem sa nu vorbesc niciodata neacademic in cadrul facultatii, nu face. Dar in acelasi timp imi propusesem cu mult inainte sa nu las pe cineva vast mai prost ca mine sa ma 'ia tare'.
Fierb in suc propriu pentru restul orei, dar la sfarsit ii zic: "Scuza-ma ca te intreb, e in legatura cu ce ai zis mai devreme. Nu trebuie sa imi raspunzi acum, pe loc, e mai mult o tema de gandire dar trebuie sa stiu - te sodomizeaza vocea mea?". Ma uit la ea cateva secunde, pentru a-i da sansa la revansa asa cum e corect, imi dau seama ca nu intelege termenul cheie, asa ca imi iau rucsacul si plec.

Fata cu buze rade, in vreme ce cealalta, cu zambetul, zambeste. Blonda isi stramba nasul si isi da ochii peste cap. "Hai sa va spun eu mai bine ce i-am facut fostului meu prieten. Injuraturile astea 'academice' nu inteleg ce rost au, ca daca vrei sa injuri, tot injuratura e. Si baietii nu ar trebui sa vorbeasca urat cu fetele. Asa zic eu, poate sunt eu mai de moda veche dar eu asa consider, si dupa legea asta traiesc."
Isi daduse drumul. Era clar: o feminista. Am starnit-o prin povestioara mea - nu ma lasasem calcat in picioare de o tarfa proasta, asa cum era legea dupa care traia ea. Argumentele trec pe langa mine, nu voiam sa o critic, era absurda din prea multe puncte de vedere pentru a le insira fara sa stric atmosfera sau sa par ostil. Legea dupa care traia ea in mod curios nu o privea pe ea ci pe altii si le dicta lor comportamentul; baietii nu ar trebui sa raspunda nici macar acid si politicos fetelor badarance si taranci imputite care se baga in seama nepoliticos si ostil dincolo de limita suportabilitatii (chiar si a unui om rabdator ca un magar, ca mine), iar nevoia mea de a ii raspunde ostilitatii verbale fara a ma murdari cu cuvinte urate, de dragul contextului, a trecut neinteleasa.
Ma uit la tine, ne zambim in minte.
"Fraierul asta, ca altfel nu pot sa ii zic la ce a facut, ca m-a inselat ca prostu' si ca ultima carpa de om ce e, deci fraieru' asta m-a inselat, el pe mine. Si nu ca m-a inselat, ca peste tot auzi de asa ceva, toti barbatii inseala ca asa sunt ei disperati dupa sex si orice ai face nu ii schimbi. Scuza-ma (zice, uitandu-se la mine, care stiam discursul dinainte si nu aveam nicio expresie pe fata), dar asa e. De ce sa mint? Da' nu ca m-a inselat el pe mine e vorba, ca cine sunt eu, ca nu ma dau mare femeie ce sunt eu, dar fraieru' tocmai ma adusese in halul sa il iubesc cum n-am iubit pe nimeni vreodata, de-asta zic. Eu n-am iubit pe nimeni, si nimeni n-a iubit pe nimeni vreodata asa cum l-am iubit eu pe rahatu' asta de om, scuzati expresia, dar asta e: un rahat de om (noi incuviintam amandoi din cap ca sa continue si sa nu mai repete). Pai si el ma inseala ma? Pai nu trebuie sa fii retardat sa faci asa ceva? In fine, asta a facut. Si cu una... vai mortii ei mai bine nu mai zic, ca daca ma insela cu una mai frumoasa ca mine ziceam, da' asa... Nu stiu ce a fost in capul lui.
I-am si prins in timp ce si-o trageau, ca animalele pe jos, pe covor... eh, nici nu va inchipuiti, ce sa mai... tot tacamul a fost. Cat de jos putea sa se coboare, de tot s-a coborat.
Da' asta nu mai conteaza, am zis problema lui, el pierde, sa fie sanatos, sa ramana cu ea infipta in pula pana ii vine rau la amandoi. Important e ce am facut dupa, ca au trecut saptamani si nu imi trecea. Pe el nu mai dadeam doi bani de mult, sa il manance cainii si ciorile, nu mai am treaba cu el. Dar nu puteam sa iert ca mi-au facut ei mie asa ceva. Trebuia sa il fac sa plateasca intr-un fel. Nu?
Si dupa vreo luna imi vine mie ideea. [...]"

Despre purificare instanta

Am o musca in camera. Bazaie. E seara, e deja tarziu... E prea tarziu pentru atat de multe lucruri.
Nu mai suport camera murdara, plina de praf, particule de lemn care plutesc in aer, de la atata taiat si smirgheluit, pilit si gaurit. Plina de suruburi unsuroase, cearceafuri jegoase care abia mai acopera patul, mototolite. Resturi de mancare... Mancare care trebuia sa ma faca sa ma simt mai bine. Dar nu ma simt. Si nici nu m-am simtit.
Sterg ID-uri cu zecile din lista. Sunt numai necunoscute. Nici macar nu stiu daca sunt fete. Sunt luate toate de pe site-uri, in incercarea de a fute orbeste, sa uit. Orice, numai sa ma simt altfel.
O tigara mult prea over-rated de iarba zace intr-o cutie de antibiotice langa mine. Aproape s-a scuturat tot continutul. Am purtat-o in cutie ca sa o fumez cu tarfa dementa, o fosta prietena, acum cateva zile.
Imi sun un prieten de cacat. Unul care m-a dezamagit, batjocorit si inselat de atatea ori. Nici nu raspunde. Normal...
Ma hotarasc: voi iesi singur. Voi sta pe un scaun la un bar, voi bea, poate ma voi baga in seama cu o femeie, poate nu, dupa care voi veni acasa, simtindu-ma altfel. Si totul se va schimba.
Vorbesc cu prietena mea, singura mea prietena, care e in State (un loc pe care il spurc cu tot veninul sufletului meu, dar recunosc ca e frumos rau acolo) si cu care schimb vreo 3 cuvinte o data la 3 zile, undeva pe la 7-8 dimineata, pe mess. Acum am prins-o mai devreme, are cateva minute libere de la slujba - babysitter.
Inca un aspect penibil de bifat la viata mea.
Ma arunc in cada cu teribilism juvenil. Fac o furtuna de apa, clabuci si jeg. Sunt Neptun. Ies surescitat si ma imbrac repede dar atent. Blugi, camasa kaki, pe care mai intai o calc, tricou negru cu nightwish pe dedesubt. Eternul double-faced gentleman.
Afara vantul bate prea tare, imi flutura camasa si imi tulbura oasele subtiri, dezbracate de carne de atata timp. O iau usurel, pe jos. Vreau sa simt totul, chiar daca sunt singur am sa fac CEVA. Nu merg prea mult ca ma satur de frisoanele pe care mi le dau curentii de aer si sar intr-un taxi. Ii spun sa ma duca la "El Comandante". El intreaba care. Eu raspund: "Ala de langa carul cu bere, celalalt e El Grande Comandante". El stramba din nas, pufneste, se uita dispretuitor la mine de sus pana jos, murmura "ooooof, Doamneee" si executa ordinul. Ajungem acolo in sfarsit, platesc fix si sar jos.
Imi staruie in minte motto-ul ala tampit de la Club A "club A, si devii altcineva". Atat de uleios si scarbos. Imi face greata tocmai pentru ca ma regasesc in ieftinaciunea aia de motto. Vreau sa il scot din sistem. Vreau sa DEVIN altcineva, ca sa nu mai fiu ce zic ei ca sunt. Ce presupun ei atat de arogant despre mine. Si anume ca as fi cineva care vrea sa devina altcineva cand vine la baru' lor de jeg.
Acum sunt afara, in fata intrarii, cu mainile atarnand in parti si camera filmandu-ma din spate-jos, ca in filmele western. Nu am pistoale dar am idei...
Ma ustura hemoroizii din cur de emotie.
Hold! Inainte sa ma duc sa beau trebuie sa mananc ceva. Si sa ma si linistesc sa nu intru acolo sa ma duc la prima pizda buna, sa ma balbai ca un retardat, de la emotie si sa primesc un pahar in cap. Vizavi e o pizzerie de luat la pachet. Si nu e coada. Prea mare. Ma asez la coada. E un local dragut, mic, curat. De 3x4. Fara mese. Comanzi si pleci.
Dupa ce primesc haleala cei 3 din fata mea vine randul meu. In urma mea nu se mai asezase nimeni. Exact cand cel din fata mea isi ia cutia in mana si da sa plece intra o tiganca si se baga in fata mea, direct la casa. Ii spun pe un ton mustind a dispret: "Nu va suparati doamna, eram inaintea dvs.". Dar calm.
Femeia incepe sa tipe cuvinte greu de inteles si sa sustina cauza discriminarii mai abitir ca in fata curtii europene. Incepe sa ma impinga si sa ma impunga cu degetele in piept si in fata. Eu imi ridic mainile in fata defensiv si ii spun: "Doamna, calmati-va va rog ca nu v-am facut nimic. Doar v-am atras politicos atentia ca..."
Ea continua sa ma impunga cu degetele si unul din ele imi intra in ochi. Avea unghiile mari... Usturime...
Ea continua in aceeasi maniera. Ii trag una peste maini ca sa i le dau la o parte din fata mea si ii spun pe un ton rastit si cu ceva animalic si feroce in el, umflandu-mi intr-un gest reflex spatele: "Potoleste-te!".
Baiatul din spatele ghiseului se duce in spate si apare imediat superiorul sau. Acesta vine la femeie si incearca sa vorbeasca cu ea, tragand-o de mana incetisor sa o intoarca cu fata inspre el. Ea continua sa tipe si sa ma impinga, eu sa incerc sa ii opresc mainile, ea ma palmuieste ici, colo, ca la fripta, pe cap, pe fata.
Managerul se rasteste ceva la ea. Ea se intoarce brusc si il scuipa in fata. El pleaca in spate.
Acum intra pe usa un monolit uman, un tigan negru ca noaptea si scarbos de privit ca un cadavru ciumat. In maieu alb, murdar de galben pe la subrat. Se baga intre mine si femeia lui, eu stand, ea continuand sa isi arunce mainile spre mine prin laturi.
Nici nu apuc sa zic: "Nevas, prietena ta a inceput, intrand aici si..." ca poc! primesc un croseu aruncat de dreapta in latura fetei. Tiganul avea ~150 de kile. Ma arunca direct in tocul usii cu capul. Nu mai aud nimic, durerea imi amortise instant juma de fata si urechea stanga imi tiuie acut.
Raman pravalit pe tocul usii de durere si confuzie. Ma ridica de gatul tricoului si ma arunca pe tejghea, aceasta percutand in coloana mea. Incerc sa ridic mainile sa ma apar in timp ce cad pumni grei de sus, in piept, in fata. Nu reusesc. Isi punea toata greutatea in fiecare din ei.
Imi da drumul. Alunec de pe tejghea pe jos. Imi curgea sange din gura si dintr-o crapatura din obraz. O durere surda in gura. Era un dinte rupt, am realizat imediat, din experienta.
Ma taraste. Sterge pe jos cu mine. In tot timpul asta tiganca tipa, injura si scuipa. Despre romani si cum sunt ei. Nu imi aduc aminte decat partea cu "s-a umflat tarata in ei fire-ai ai dracu'". Restu e confuz.
Ma arunca afara pe usa, in strada. Nu reusesc sa vad pe nimeni, in ambele sensuri...
Iese si el. Ma trage inapoi, stergand pe jos cu mine. Ma arunca intr-o tejghea perpendiculara pe prima, in spatele careia pregateau cutiile. Erau acolo pe masa, in spatele ei, cutii goale pregatite, servetele si tacamuri de plastic insirate langa.

In secunda in care ii simt mana insfacandu-mi din nou tricoul din spate zvacnesc spre o furculita, o apuc ca pe un pumnal in dreapta, ma imping cu toata puterea in stanga, ma rasucesc pe loc, si ii infig furculita in ochi pana la baza dintilor.
Cu un racnet de durere si o mana tinuta pe ochiul sangerand imi arunca un croseu de stanga, orbeste. Ma feresc. Femeia sare pe mine, cu o mana intinsa dupa un cutit din spatele tejghelei. Il iau eu inainte sa ajunga la el si i-l infig in mana. Elibereaza un racnet de durere pe o voce complet noua, pe care nu ai fi ghicit-o mai devreme in corzile ei vocale, printre gajaielile de fumatoare amatoare de sex oral fortat.
Sar printre ei din coltul in care fusesem prins, iau capul femeii si il lovesc cu toata puterea de peretele din dreapta ei. Cade ca o carpa la podea. Barbatul vine dupa mine turbat de furie. Sar in spatele tejghelei vanzatorului si caut ceva. Orice. Nu gasesc nimic. Sare si el. Fug spre usa care dadea in spate. Ma prinde din spate si ma trage. Ma apuca de gat cu o mana si incepe sa ma ridice si sa mi-l sfarame in pumn. Bag dreapta in buzunar, scot cheile si in timp ce imi pierdeam vederea de durere i le infig cu toata puterea in celalalt ochi. Urla. Ma scapa pe jos. Incerc sa imi recapat suflul cat mai repede dar primesc imediat un picior in stomac care ma arunca un metru in aer. Cad. Observ langa mine un filtru de cafea si apuc repede sticla de dedesubt, plina cu ceva maro si, norocul meu, fierbinte. I-l arunc pe tot in fata si pe piept si sar tejgheaua inapoi. Fara sa ma uit. Femeia azvarle un scaun spre mine. Ma apar cu mainile dar aproape mi le rupe. Vine cu un cutit la mine de la tacamuri. II dau un picior in stomac si se opreste, ghemuindu-se. Ii mai dau atunci un pumn in cap. Apoi iau scaunul si o lovesc cu el in spate pana cade jos lata.
Dincolo de tejghea barbatul se zbatea nebuneste si se lovea de pereti, orbecaind. Atunci vad ca langa cafea aveau acolo si ceai. Iau scaunul, sar tejgheaua din nou, la el, si il lovesc peste oasele femurale cu el. Cade in genunchi de durere. Atunci ii dau din lateral in cap cu scaunul. Ii dau si un bombeu in gura si cade pe spate. Atunci iau recipientul cu ceai si i-l vars incet pe fata tumefiata. Horcaie incet.
Afara se aud sirene de politie. Apare managerul si vanzatorul din spate, laolalta cu o fata care facea pizza. Imi spun ca au camere de supraveghere si vor sustine si ei ca a fost legitima aparare. Oricum au oprit camerele dupa scaunul in cap dat tiganului. Pana de 'curent'.
Nu inteleg imediat tot ce spun. Nici nu imi pasa. Aud muzica de dincolo.
Ies afara si respir adanc.
Da.
Traiesc.
Acum ma simt mult mai bine.

Pentru Ana, asa cum ar fi trebuit sa fie

Am mers pana la Hateg sa caut dragostea.
Am descoperit ca sunt un pulalau prost si toata sensibilitatea mea bolnavicioasa este un muc pe langa aceea a unei femei.
Ma simt ca un elefant in blestematul de magazin de portelanuri.

Despre izbavire - viziuni ale Camelotului

U2 - With or without you

Asculta mai multe audio diverse




Tu mi-ai umplut viata. Hm. O spun instinctiv dar o resimt imediat ca pe un cliseu. Tu nu mi-ai umplut viata. Tu ai dat valoare vietii mele.
Tu ai luat o rana intoarsa in sine, i-ai desfacut miile de pielite si coji ce strangeau puroi ca foile de varza vara cand e mare. Le-ai curatat cu un betisor de ureche si infinita atentie. Acolo unde dezamagirile si tradarile batjocoritoare ale altora au lasat cicatrici adanci tu ai vindecat si le-ai aratat lor cum ar fi trebuit sa faca.
Le-ai aratat tuturor cum sunt eu cand sunt frumos. Mi-ai dat ocazia sa fiu. M-ai iubit.
Tu ai fost pentru mine plug-in baby si Maria Tereza, ai fost tot ce mi-am dorit, ceea ce miezul meu inconstient reunind tot ce e ancestral intr-un om căuta dinainte sa ma nasc. Cum spunea Shakira.
Am fost o carpa in mainile tale, dar niciodata nu m-am simtit mai Eu vreodata. Tu, o simpla fata, i-ai facut pe cei care m-au tradat atat de mult sa se simta vinovati cu adevarat. Sa inteleaga exact ce au facut atunci cand au ales sa fie nedrepti. Sa vada ce sunt eu de fapt, si ca "asta patesti, inseamna ca asta meriti" nu e un adevar, ci doar o scuza pentru oameni mici. Sa vada ce au facut din mine, marginindu-ma si impiedicandu-ma, prin comparatie cu ce puteam fi de la bun inceput. Asa cum am fost in mainile tale.
Celor care mi-au facut rau le-ai adus razbunarea mea sublima. Ai stat si ai planuit cu mine nopti, si ai fost langa mine cand le-am pus in aplicare, sub soarele nostru rau si frumos. Acolo unde eram insuficient inspirat tu ai venit sa dai un lustru ideilor mele. Sa pui un 'touch' de originalitate in care ma regasesc mai autentic decat in a mea.
Mi-ai deblocat canalele obturate de altii. Mi-ai aratat cine eram, si cine pot fi din nou. Mi-ai amintit CE sunt eu de fapt, atunci cand ei ma facusera sa uit, sa nu imi mai pese, si in cele din urma sa ma risipesc. Ei, cei care isi spusesera prietenii mei, si care promisesera sa fie mereu acolo sa imi aduca aminte cine sunt atunci cand voi uita. Tocmai ei.
Printre armaturile turnului apar raze orbitoare. Parasesc portiunea opaca a putului.
Liftul transparent se ridica repede, ajunge acum in portiunea transparenta a putului liftului, care permite contemplarea frumusetii sinistre a imprejurimilor, lasand orasul de la cinci sute de metri dedesubt sa apara lent, incepand de la orizont, de sub platforma fortificata pentru decolari, atasata aripii vestice a turnului.
Inca o data, am flashbackuri taietoare de genunchi.
Un oras distrus, o civilizatie infranta, si viziunea grandioasa a noii civilizatii traind pe ruinele celei vechi. Scheletele cladirilor ridicate, urmele vietii ce fermenta odata.
Venirea primilor oameni aici, ridicarea lacaselor si prosperarea asezarii.
Distrugerea apoi progresiva lasata de lupte, de rezistenta, de neatarnarea incapatanata si nesabuita. Inflorirea noii rase asupra locului. Dar, mai mult decat orice, in curand, recladirea felului nostru de viata peste ruinele tentativei lor.
Toti soldatii care lupta si mor acum jos acolo, unde razele stralucitoare ale soarelui nu ma lasa sa observ clar exploziile, toti barbatii si femeile care se avanta acum cu sange in suflete, ei toti vor recladi peste bucatile acestei citadele blocurile, magazinele si parcurile lor. Maiestuos si radiind mandrie si hotarare, vor pune caramizile si vor ridica constructii cutezatoare spre cer, spre necunoscut, pentru ca lor nu le va mai fi frica de ce poate veni de acolo.
Ei au trait, au nascut, au suferit, au murit si au rezistat. Niciodata nu vom fi invinsi, o simt acum asa cum nu am simtit-o, dar mi-am dorit sa o simt de atatea ori... cautand in intuneric.
Acum vad. In sfarsit intelectul meu limitat de primat intelege existenta mea mareata, rolul meu coplesitor in Univers. Rolul nostru.
Si ei spuneau ca suntem lipsiti de scop.
Hm :)
Imi danseaza mintile de implinire acum, si tot ce pot vedea prin polimerul liftului cilindric si al peretelui de aceeasi forma care il inconjoara este imaginea noastra dansand in acel amfiteatru sarac si vechi din facultatea noastra de Litere.
Ma uit asupra ruinelor unde lupta se duce chiar acum si stiu ca acolo mor oameni buni, sublimi poate in fiecare secunda. Dar nu ma pot abtine sa nu gasesc situatia eroica, in sensul cel mai pur al cuvantului. Si nici nu vreau sa ma abtin, pentru ca am ajuns pana aici si am invatat ca nu este nimic imanent rau in violenta, atunci cand este pentru o cauza nobila si este dublata de sacrificiu.
Ei sunt ingeri ai mortii. Si noi dansam acolo, tot pe melodia asta, cu castile in urechi, fiecare cate una, si eu simteam cum o sete de toata viata se stingea atunci.
Ai facut un om din mine. M-ai facut omul care eram. Impreuna ne-am razbunat pe cei care m-au ranit, si ne-am indreptat socotelile cu prietenii care m-au tradat, si am mers la doctori care m-au adus la sanatatea mea de demult, si impreuna am terminat facultatea aceea. Totul sub privirea ta atenta si protectoare. Senzatia era misto, si de mult asteptata. Nimic nu mai era rupt, nimic nu mai durea. Totul era in sfarsit asa cum trebuia sa fie, cum trebuia de atata amar de vreme sa fie. Afara ploua cu soare si noi dansam. Eu dansez si acum cu tine, si voi dansa mereu cu tine, mereu acolo, mereu atunci.
Intr-un cilindru paralel, la cateva zeci de metri mai jos, celalalt lift aduce cinci luptatori xeno dupa mine. Nimeni nu le mai zice xeno. Le zicem plăntoşi de cand am observat ca sangereaza usor verzui, asemanator cu clorofila. Nu ma uit la armele lor. Gasesc neconfortabil sa o fac. Ma uit insa, prin polimerul celor 4 patru randuri de pereti care ne despart, in lentilele dispozitivelor oculare HUD de pe capetele lor. Acolo sunt eu in avantaj... Chiar daca nu le vad ochii, asta ESTE confortabil.
Nu sunt agitati. Stiu ca nu am cum sa ranesc reactorul spre care ma indrept. Chiar daca as putea sa intru in scutul lui, incaperea ce il gazduieste, radiatiile ar vaporiza orice corp care se apropie prea mult. Reactorul are la baza fisiunea nucleara a antimateriei. La fel ca un reactor nuclear care foloseste metale grele, radioactive, functioneaza prin mici explozii. Orice corp strain, orice 'materie' care intra in contact cu antimateria, il poate destabiliza, accelerand practic procesul dintr-o ardere controlata intr-o explozie majora. Ca explozia initiala sa distruga reactorul in intregime trebuie sa expuna mai intai miezul, provocand astfel o a doua detonare, integrala, a acestuia, la contactul cu atmosfera. Trebuie deci ca un corp de o masa suficienta sa intre in contact cu miezul. Raportat la masa miezului, un corp de peste 100 de kilograme ar trebui sa fie suficient.
Nu cred ca ei banuiesc inca de ce l-am omorat pe inginerul xeno, si nu se asteapta sa am acces inauntru cu cartela acestuia. Sau poate se asteapta, dar sunt convinsi ca nu am cum sa ranesc miezul. Sau poate banuiesc pana si asta dar pur si simplu intre atacurile sincronizate de afara si interventia noastra din interior nu au destule trupe disponibile.
S-au inselat amarnic, asa cum vor vedea in curand, crezand ca omenirea in sine nu are scop. Scopul omenirii a fost de a va salva pe voi, de ei. De xeno. Si scopul meu a fost acela de a avea grija de tine. Si prin mine sacrificiul speciei este complet. Chiar daca nu au murit inca toti cei de afara vor muri in curand, in explozie. Niciunul din ei nu regreta asta. Ar fi fost eliminati oricum, in nici 20 de minute. Ei sunt doar o diversiune. Si tu nu esti doar o simpla fata, de fapt. Nu?
Tu mi-ai dat ceea ce pierdusem: scopul. Si acum este momentul sa completez cercul, sa duc acel scop la bun sfarsit. Sa utilizez si sa aplic toata dragostea pe care ai investit-o in mine.
Portiunea transparenta a putului se termina brusc.
Liftul se opreste la ultimul etaj al fortaretei. Aici peretii sunt din nou metalici. Desi din ce metal nu as putea spune, la fel cum nu putem spune nimic despre nici unul dintre materialele lor, cu toate ca sunt extrase din resursele noastre de toate zilele...
Usa liftului se retrage. Cobor si alerg spre usa mare si blindata care duce spre reactor. Camera de supraveghere se trezeste si se indreapta spre mine. Imi desclestez pumnul in care tin o grenada fara cui si astept 2 secunde cu moartea in mana dupa care o arunc spre camera. Aceasta plezneste in bucati care cad cu zgomot sec, de conserva. Lipesc un suport magnetic sub locul unde au ramas maţele electrice atarnand din perete si ma ridic la ele, apucand doua din ele, galben si verde. Le introduc in PDA si il pun sa ruleze programul "sunt xeno". Acesta va trimite computerului de securitate informatia falsa ca un xeno sta acum in fata camerei si intreruperea semnalului a fost doar o fluctuatie in retea. Daca as fi asteptat camera ar fi recunoscut omul din fata ei si ar fi trimis semnalul negativ, care ar fi pornit alarma.
Infig cartela inginerului rapus in fanta din perete. Liftul celalalt a ajuns si el acum la etaj. Computerul central decide ca sunt xeno si am si autorizatie si deschide poarta greoaie catre izbavire. Apasand un buton pun PDA-ul sa ruleze un al doilea program, scot cartela si ma strecor repede pe sub usa care inca se ridica. In secunda urmatoare, in urma rularii programului "nu sunt xeno, ati muscat-o", care trimite computerului semnalul negativ, se da alarma si usa coboara la loc, blocandu-se, chipurile pentru a preveni accesul oricarui rauvoitor inauntru.
Privelistea de aici ma face sa ma simt mic si insignifiant. Latura estica a scutului exterior, o incapere semisferica inalta de vreo 50 de metri este transparenta si se poate vedea soarele stralucind in intregime, aruncand raze calde peste suprafetele metalice si reci dinauntru. Incep sa ii suspectez deja serios pe xeno de un estetism romantic. In centru, in interiorul unui camp magnetic protector, care formeaza scutul intern, este miezul reactorului, pulsand precum o inima speriata.
Ii aud taind cu armele lor cu plasma in monolitul usii.
De cand am intrat contorul Geiger din costumul meu protectiv electric semiautomatizat paraie nebuneste. Costumul ma protejeaza de radiatii, chiar si aici, langa miez. Motivul pentru care nu sunt speriati este ca ei stiu ca nu am cum sa arunc un corp strain in miez, pentru ca nu pot trece de campul magnetic ce il inconjoara, decat cu un corp polarizat cu o incarcatura electrica de valoare inversa. Banuiesc ca ei nu stiu ca imi pot polariza costumul. Chiar daca ar sti nu s-ar agita prea tare pentru ca el nu are in sine destula masa pentru a provoca o explozie destul de mare ca sa expuna miezul la mediul exterior, sau, in alte cuvinte sa distruga generatorul campului magnetic si peretii scutului. Si oricum, daca mi-as da costumul jos pentru a-l arunca in miez as muri iradiat in cateva minute. Si nu am nici un obiect disponibil la mine sau in interiorul incaperii, si nici explozibili de vreun fel. Altfel nu as fi putut folosi liftul.
Asta, in cel mai rau caz, stiu ei.
Dar nu am venit aici degeaba.
Fiecare avem un rol. Rolul costumului va fi sa duca masa corpului meu dincolo de campul magnetic, si sa il protejeze de radiatiile miezului de antimaterie, pana cand va intra in contact direct cu acesta. Rolul lui va mai fi si de a adauga cele cincizeci de kile ale sale celor 60 de kile ale mele. Fara el corpul meu s-ar evapora in cadere spre miez cu mult inainte de a-l atinge, si chiar inainte de a atinge macar campul magnetic ce il inconjoara. Rolul corpului meu va fi sa intre in reactie directa cu antimateria miezului, provocand o explozie. Fara el, explozia ar fi prea mica.
Zambesc satisfacut. Cineva mai putin scarbit de clisee ca mine ar spune ca e o zi frumoasa sa mori. Chiar e. Dar nu o pot gandi in cuvintele astea... Ar fi un cliseu
Iar tu meriti mai mult de atat!
Urc treptele scarii metalice pana sus. Sunt deasupra sferei pulsande. E atat de luminos aici, tot vizorul castii mele e aprins, ca soarele.
Afara flota plăntosilor imi arde feroce cu plasma semenii. Colosal! Ma arunc. Plutesc. Vreau sa imbratisez miezul cu dragoste fierbinte ca plasma dusmanilor mei, asa cum ar spune Adi de la Valcea, sau Florin Salam.
Vad, poate in imaginatia mea, explozia din varful turnului vazuta de afara, unda de soc marindu-se ca o sfera si explozia ca o bila mai mica de foc inauntrul ei, cele doua desfacand in bucati si arzand navele impresionantei flote laolalta cu membrele tuturor vietatilor.
Acum suntem chit, noi doi.

Ultimul transcript

Am mai gasit unu', il pun si pe asta. Este unul dintre cele mai recente. De fapt sunt 3-4 fragmente separate dar ca sa inchei cu treaba asta ca ma frustraeza ca nu creez chestii actuale le-am pus la gramada. Enjoy.



Celebra critica pozitiva. Fara continuitate, ganduri fragmentate, ciuntite, ca in padurea spanzuratilor.
Ii voi face o plangere la Politie.
Cum sa indoi infinitul de alb la o schema, structura interna a sentimentelor mele, fata de care pagina e sensibila, chipurile...
Nu mai pot continua Oblivion, chiar daca am mai infipt doi giga de ram (ddr2) in PC. Are bug nenorocirea si nu ma pot duce (fast travel) la casa Ordinului cavalerilor celor 9 (expansionul oficial).




Ma ridic ca un gigant adormit din praful pe care mintea ta urata l-a pus peste mine de atata timp, iar mintea mea, prea gingasa, a lasat-o. Imi curge praf din incheieturi si imi cad bucati de pamant din pleoape, dar vad din nou. Cu un geamat imi tasneste aer din plamani, aer tinut acolo dinainte de istorie, mirosind a mine, aruncand in fata jeturi de praf. Astept... Cand praful se indeparteaza si linistea revine pentru o secunda trag adanc in plamani nou aer, aerul timpului. Ma imbat de culoarea locala. Sunt gata sa te infrunt acum. Te voi pune in genunchi. Sper doar din tot sufletul ca nu vei fugi inainte sa terminam. Vreau sa simti de data asta pana in maduva oaselor tale putrede si uracioase, vreau sa intelegi, o data pentru totdeauna. Ce iti voi face eu nimeni nu va mai desface si vindeca. Pt ca, de fapt, eu te voi vindeca de boala in care traiesti de ani de zile, si ale carei roade roz-maronii si veninoase se rasfrang asupra oamenilor nevinovati. Mizeria ta nu va mai rani pe nimeni dupa seara asta, in afara de tine insati. Nu imi pasa ce se alege de mine, important e ce voi face.



Ingerul s-a stricat! Nu mai pot, m-am spart. Pazea si Dumnezeu sa va ierte.

Rebound

Tot una mai veche pe care nu ma postat-o pana acuma pentru ca nu imi permiteam, fiind intr-o relatie cu Elena, pe care voiam sa o fotografiez cu pula in gura si sa o fac vedeta. Din fericire mi-a citit mesaje din telefon ca o curva imputita ce e si m-a scapat de dilema asta. Cititi ca e cea mai apropiata de starea mea actuala. Beau in cinstea voastra si ma pis pe voi. PS: era initial intitulata 'reconstructivism'



muse exopolitics


Ma chinuiesc sa fac dragoste cu tine, desi nu iti stiu numele si nu imi amintesc fata ta, in timp ce bucati din tavan se prabusesc pe pat. E cutremur. Sau ma chinuiesc eu foarte tare. Un triunghi de beton cade langa noi la stanga. Te iau de mana si te arunc mai la dreapta. O teava scartaie si pocneste, improscand apa din bresa creata peste noi, pe peretele opus al camerei. Continuam. Sau continui. Am mana in parul tau si nu iti vad expresia. Tot ce imi sta in minte este fata ei de taranca plugara, facuta parca de un sudor din placi de tabla, la fel de eleganta ca un tractor, ca o hazna din lemn intr-un restaurant frantuzesc. Cuvintele ei ca un bici, pt ca imi ramane mintea in domeniul agrar, si brazdele lasate in imaginea-mi despre mine. In timp ce trupul isi continua miscarea ce cade in mecanic mintea reinvie durerea din acele brazde vechi. Cuvinte pe cat de contradictorii si de absurde in logica lor, pe atat de pline de fiere si de patos, eficiente in intentia lor: de a rani cu ochii inchisi. Prin aerul incetosat de apa pulverizata de sub jet (era o teava de apa calda) ma uit la fereastra si vad ca soarele se screme sa se ridice. Efortul nostru comun ma tonifica, ma galvanizeaza, suntem o echipa. Eu sunt ridicat, asta nu este niciodata o problema, dar nu reusesc sa ma desprind de ceva negru care ma invaluie si sa ma bucur de ce fac. Stiu ca te tradez, te ieftinesc si te dezamagesc gandindu-ma acum la ea dar nu pot sa ma abtin. A spus ca nu pot face dragoste cu tine. A spus ca sunt afemeiat, dar si ca sunt impotent. A spus ca sunt idealist, fraier si altruist dar si ca sunt negru la suflet, pervers si, evident, egoist. Stiu ca e un zero. Dar e greu sa ma consolez cu gandul asta acum, cand vad ca rautatea ei oarba prinde putere si primeste dovezi, se ancoreaza in realitatea mea mica si frageda.
O vad razand, ranjind, urat, ca proasta, savurandu-si razbunarea prosteasca, inutila si nejustificata, absurda dar atat de atroce si feroce, indecenta si dementa, rea si... de catea.
Mi-o imaginez fata in fata cu mine acum, intr-un alt loc. Acolo, in intunericul din care radea la mine. Stau simplu in fata ei si ma uit la ea. Eu sunt acolo cu tot corpul, ea e doar o fata imensa dar la fel de mare ca mine. Continua sa rada, acum imi rade in fata. Daca as avea o lance de-a unui hoplit macedonean, i-as infige-o in ochi si as continua sa imping pana as zgaria cu varful spatele craniului ei. Ura mi s-ar stinge imediat dupa impunsatura, pe la jumate as izbucni in lacrimi, si la sfarsit as cadea in genunchi urland furibund. Nu din mila, ci din regrete inexplicabile, absurde, de neinteles. Pentru ca nu am inteles niciodata de ce te porti asa.
Dar nu o am. Nu o pot crea cu mintea. Continui sa stau. Hohotul cedeaza incet intr-o grimasa de scarba cautata. In mare parte si reusita. Nu fac nimic. Nu am nici o expresie pe fata, in gesturi.
Deodata valul negru se ridica din senin de pe ochi si ma gasesc continuand ce faceam. Flasc, in tine. Da, acum poti spune ca a avut dreptate de-a binelea. Indiferent de tot ce a facut si de ce merita, sau daca acest efect nu este cauzat chiar de cuvintele si ura ei, faptul ramane ca in momentul asta are irevocabil dreptate in acest aspect. Soarele isi arata deja laserele pe cerul vanat de iarna si scaneaza mut realitatea bizara, chinuita, a infinitei rautati si pofte de sange uman a omului pe care o gaseste. Parca de fiecare data mai abrutizata, mai scarnava si de neinteles.
Ma imbrac, in partea cealalta, incet, pe indelete si ma apropii de fata imensa. Aproape. Sa ii simt rasuflarea putreda in nari si in gura. Infectie la sinusuri pe dracu’. Intotdeauna i-a putit gura. Scot o tigareta din buzunarul paltonului negru de lana, mi-o aprind semi-tacticos cu bricheta si o fumez aproape de fata ei, uitandu-ma atent prin ochii mijiti la ea, in ochii ei, prin ei, lasand fumul sa se ridice incet, drept, pe langa ea.
In cele din urma inceteaza si ranjetul. Acum ma priveste plina de ura incercand sa ma prefaca in scrum din priviri.
In cele din urma inceteaza si ura si orice emotie dispare de pe chipul labartat, stingandu-se inevitabil, ca orice sentiment fabricat, nenatural, fara o baza reala a faptelor, ca orice foc fara combustibil. Ramane doar tristetea, regretul negru abisal, chiar cel pe care il simteam eu mai devreme. Ca intotdeauna, ma blochez. Ridic mana spre obrazul ei brazdat de experiente urate. Ii simt caldura fetei si ma opresc la o distanta imperceptibila de pielea ei. Nu o pot atinge. O las in jos, ca pe o carpa. Ma retrag lent, precaut, ca in fata unui animal salbatic gata sa atace. Izbucneste intr-un hohot de plans animalic, racnit, blestemand cu limba de moarte, plina de ura, de rusine, de disperare. Ma intorc, fac cativa pasi, scot tigara din gura si, cu spatele la ea, o sting sub talpa.
Las bruma calda sa infiripe siroaie pe spatele meu, incovoindu-ma asupra ta si luandu-te in brate. Ma strivesc de tine ca sa ma simti. Iti simt mirarea. Numai eu stiu de ce...
Porneste alarma. E programata sa cante melodia mea preferata. Privesc afara prin ceata de apa calda si vad soarele, ridicat acum complet deasupra orizontului, imprastiind caldura lui ranita dar milostiva asupra lumii nebune pe care o gaseste. Intotdeauna ne iarta, in fiecare dimineata. Iti trag o palma pe solduri. Te patrund cu pofta. Facem dragoste.

Din seria distopica

Asta e si mai veche decat cea anterioara. O postez ulterior pt ca a mai necesitat schimbari si pt ca nu o mai gaseam. Intitulez acest pasaj simplu "lupta", fiind vorba de personajul feminin universal pozitiv, in antiteza cu cel din alte fragmente, "ea", "elena" etc. si ma bucur copilareste la gandul ca este inca o distilare a unor ganduri de-ale mele pe care nu o va intelege niciodata, desi e atat de simplu si de bun-simt (poate nu exprimarea in sine, dar sentimentul si ideea din spatele lui sunt simple).
E vorba, in alta ordine de idei de aceeasi lupta apocaliptica si lipsita de speranta si e cam cea mai reusita de pana acuma. Poate intr-o buna zi vor forma o povestire coerenta. Enjoy.


Muse - Invincible


Cerul vanat. Dimineata de decembrie umeda, rece, care a uitat sa mai aduca zapada si nici o va face. Lumina este totusi in exces. Pe corpul tau, pe asfaltul de pe acoperis, pe cer. Parca emaneaza din noi si ne urmareste, facand-ne suferintele si traumele sa aiba aceeasi nuanta, acelasi ritm. Durere in lumina, sange in incaperi albe de gresie, suferinta ametitoare si ochii zburand la peisaje dureros de frumoase, schisma totala, sfasiere ireconciliabila, curatenie uscata si perfecta, dureros de perfecta. Consolarea e ceva murdar si nu isi are locul. Suntem buni de pus in muzeu.
Cam asa e ritmul. Cam asa e nuanta. Sfarsitul nostru e inevitabil si e aproape. Ne face sa zambim. Dar nu ne lasa sa ne sarutam. Asa ca iti zambesc cu toata dragostea si durerea si inainte ca mintea sa mi-o ia razna alung imaginea ta din ochi, si mi-i canalizez pe luneta. nu vad nimic, nici un inamic. Sau ostil. Dar e acelasi lucru. A ajuns sa fie acelasi lucru. Daca e sau nu un dusman in fata ta. Daca dormi linistit sau te lupti sa nu mori. Daca supravietuiesti sau nu. E acelasi lucru. Suntem deja in istorie. Toti suntem deja idei, concepte. Nici unul nu mai poate fi omorat. Doar martirizat, doar trecut pe lunga lista a celor ce au ramas concepte. Suntem deja scopul. Suntem tot ceea ce vrem, credem si simtim. Nu putem fi invinsi, pt ca exista bine in lume. Iar daca suntem invinsi, atunci nu exista. Noi suntem binele. Noi suntem tot ce a mai ramas.
Probabil ca asa erau si primii arhangheli in ochii oamenilor primitivi care ii priveau: ca mine si ca tine. Doi oameni luptand cu universul, cu ordinea lumii. Pentru a o schimba si a o face traibila, compatibila, cu noi.
Cum sa nu iti pierzi mintile? Pur si simplu nu te gandesti la toate astea. Faci tot ce e nevoie, cat poti de bine si speri ca iese.
Toti cei morti, umiliti, toate sperantele calcate nedrept in picioare... nu te gandesti la ei decat ca sa te ajute, sa te motiveze. Oricum am inebunit de mult, toti asa-zisii supravietuitori. Moartea e ceva ce nu ne permitem, e scaparea din sfasietoarea cruzime in care traim. Nu ne lasa amintirea a tot ce am pierdut. Pentru toata viata noastra, spune-i istorie, civilizatie, dragoste, rude, semeni etc. nu putem sa ne lasam in balta si sa visam, oblojindu-ne sufletul de rani si scutindu-l de rautate. Vom murdari. Vom murdari tot ce gasim frumos si ni se va rupe sufletul, dar vom continua. Vom murdari mai mult ca ei pentru ca in cele din urma sa infrumusetam din nou, in stilul nostru. Vom arunca gaz pe foc peste gazul lor si ne vom arde cu totii, doar ca noi ii vom arde pe ei mai rau. E singura solutie. Si din cenusa ramasa vom reface stilul NOSTRU de viata.
Si iata-l. Un ostil cu costum gri de lupta urbana (s-au adaptat foarte repede la conditiile noastre, betonul si molozul in orase, frunzele si pamantul in padure) si masca. Seamana in mare parte cu masca noastra de gaze, doar ca este mult mai complexa, amplificand auzul, vazul si fiind conectata la sistemul de ochire al armei. Are sange proaspat pe cutitele de la incheieturi. Este probabil al celor din avanpost, care a fost redus la tacere iar noi nu am aflat. Inseamna ca vin incoace. Este probabil o iscoada mai nepriceputa care a iesit in camp deschis si daca o scot din joc trupele din spate vor fi alertate.
Si totusi trebuie sa moara inainte sa ajunga langa pozitiile noastre, langa inaintasi, langa avangarda, adica langa noi doi, ce mai incoace si incolo. Pe de alta parte el trebuie sa moara fara ca intreaga armata care sigur este acum in spatele lui si sta cu ochii pe el sa inteleaga asta. Sau macar sa inteleaga ce vrem noi sa inteleaga. Solutiile neviabile mi se sterg instinctiv si aproape instantaneu din minte: daca il impusc le voi arata locul adapostului si ne vor elimina imediat, nestanjenit si fara pierderi; chiar daca ne retragem si ne schimbam culcusul, adapostul cu refugiati e prea aproape ca sa putem risca gasirea lui. Iar ei nu se pot muta asa usor ca noi doi. Daca voi folosi una dintre capcane, desi pot spera in cel mai bun caz la putina confuzie initiala, si desi nu as trada pozitia exacta a refugiului nostru, rezultatul final va fi in mare acelasi. Chiar daca l-as suprima silentios, superiorii sai sunt cu ochii pe el si ii urmaresc evolutia, si nu vor pleca pur si simplu inapoi de unde au venit daca iscoada dispare, lipseste mai mult sau nu aud vesti de la ea. Iti simt atentia asupra mea si ma simt prost pentru ca stiu ca ma uit deja de prea mult timp prin luneta. Nu stiu ce sa iti spun ca sa nu stric magia fragila insailata de cateva zile intre noi, aici. Parca nici nu am mai fi fost in razboi. Parca nici nu ne-ar fi fost omorati parintii amandurora. Parca nici nu am fi fost doi dintre ultimii 50.000 de oameni ramasi. Parca nici usturoi nu am mancat si nici gura nu ne-ar puti. A cadavru. Am stat doar. Ne-am privit. Am privit cerul si orasul. Am avut echivalentul post-bresa al unei plimbari pe strazi. Chiar daca dorinta imi sangera prin varful degetelor de la mana dreapta si prin toate exrtremitatile corpului din jumatatea dreapta, cea apropiata de tine, ca si cum toate fuidele din corp mi-ar fi fost puternic incarcate feros si atrase de tine ca de un magnet, chiar daca ai dormit aseara cu mana pe obrazul meu uscat si jegos, chiar daca suntem permanent incurajati sa perpetuam si revigoram specia... nu ne-am atins. Nu eu pe tine. Si gandul ca as putea muri inainte sa apuc sa o fac nu ma sperie. Ma face sa ma simt nobil, englez, sensibil si intr-un fel, poet. Un poet post-bresa.

Ela

Un univers al durerii surde si al luminilor orbitoare. Ela poate nu stie sa spuna ce stie Brandusa, si poate nu stie sa faca atat de multe cat stie Brandusa. Brandusa e sufletul si inima grupului lor. E din Vest... e o grasana mica si carismatica si are mereu ceva amuzant si inteligent de spus. Dar Ela nu are nevoie de toate astea. Ea se defineste cu trupul acolo unde Brandusa se defineste prin sute de cuvinte. O imagine...
Oh, cand isi ridica mana ei articulat in aer, cand i se vede o fasie din abdomen sub maioul stramt... Atunci stim cine este ea. Mai ales eu. Nepoata marelui scriitor. Poate. Pentru mine va ramane intotdeauna mult mai mult. Un simbol al perfectiunii naive si al maternitatii crude si hotarate. Relatia ei cu ma-sa are mai multa barbatie decat a mea cu taica-miu.
As vrea sa fii aici Ela. Sa nu mai fiu singur intre demonii mei spurcati. Sa fiu scutul tau, ca ma pricep sa indur, iar tu sa fii sabia mea, pentru ca judecata ta e dreapta si perfecta, discernand intre confuzii precum o sabie intre fasii de carne. Sa imi luminezi mintea umbrita de frici si risipe. Stiu ca nu vei fi niciodata. Iar daca vei fi va fi pur sexual. Pentru ca eu sunt pentru tine la randul meu un simbol, nu un om. Nu ma vei vedea niciodata ca pe un om. Ma idolatrizezi si poate ai sa ma futi. Dar niciodata nu ai sa ajungi sa ma iubesti. Asa ca raman exterior. Nici macar cu tine nu pot fuziona. Sunt defect. Si demonii rad.
Sa rada. Inca traiesc. Si ei sunt inca afara. Am sa mor cu ei de gat.

Poezie EMO

Viata-i cruda si stihii
Ma-mpresoara... mii si mii.
Totu-i gri, repetitiv,
parano-exhaustiv.
Sa ranesti, sa fii ranit...
Totu-n asta s-a oprit.
Sex, viol si umilinta,
Bani, prestigiu si credinta.
Sida - sindromul International al Demoazelei Arogante.

proza intermoderna

nu e nimic de spus aici...




PHOENIX-IN UMBRA MARELUI URSS

Sven Hassel + Asimov in alta parte. Aici, aberatii

Ma uit la cadavrul meu de ani de zile. Problema e ca sunt inca in el, e inca EU adica. Ma uit la el cum moare, cum sufera; se destrama incet, sigur, fara proteste.
Stau deasupra intrarii in pestera, pe un mic pervaz in stanca, acoperit in ramasitele unei paturi destramate pe care au fost cusute frunze si muschi. Stau si privesc prin luneta armei; stau si ma imput, ma las sa mor pentru ca nu merita efortul. Efortul de a fi mai mult, de a lua viata in piept. Deasupra acestei existente minime viata nu mai are sa imi ofere nimic. Doar dureri noi, dar acelea vor veni o data cu varsta si deja le prevad: reumatism pt ca nu ma misc, cancer la colon din cauza ranii din cur, o coloana facuta praf (la 20 de ani) si lista poate continua. Asa ca nu, nu are sa imi mai ofere nimic.
De mult nu am mai iesit din perimetrul imediat al pesterii. Stau aici 23 de ore jumate pe zi, si cand cobor sa vin la tine, stau langa tine. Nu ma apropii prea tare, chiar daca nu ai cum sa ma mirosi. Stiu ca put. Am resturi de sperma uscata si transpiratie pe haine si pe piele. Nu si fecale. Tufisuri sunt, apa insa... e mai complicat. Sunt nespalat si ma imput pe zi ce trece. Dar numai pe dinafara...
De cateva saptamani nu am mai mers deloc sa verific capcanele si semnalizatoarele (sfori intinse prin padure legate in asa fel incat sa miste niste carpe sau sa loveasca niste fiare cand sunt atinse, ca sa ne avertizeze de incursiuni straine).
Dar stau si te pazesc si voi sta aici cat timp traiesc.
Corpul tau se schimba... parazitul isi face treaba, nu reusesc sa ii opresc dezvoltarea, dar cred ca voi reusi sa te aduc inapoi, in timp. Ai un trup puternic si lupti cu hotararea ta de altadata, chiar si acum, incostienta. Gemi din ce in ce mai mult si mai tare si imi e frica sa nu ne dai de gol altora. In lumea asta, oricine e un potential dusman. Lumea post-bresa (suna putin a post-nucleara, stiu. In mare parte si e). Ai incercat sa ma apuci si sa ma musti ieri. Iubita mea.
Am mai omorat astazi unul. Un om, unul din multii cazuti prada parazitului. Misuna prin boscheti, il atragea mirosul de om sau de hrana emanand din pestera. L-a ucis o briza - un nenoroc, venind brusc dinspre nord care i-a adus direct in nas mirosul din pestera, cu gura spre sud. Atunci am stiut ca va trebui sa il omor, dar i-am mai dat o sansa. A fost ca si cum s-ar fi trezit. Un om transformat de parazit este ca un animal salbatic, doar ca mai orb, cu mai putina acuitate a simturilor in general, mai slab, mai fragil si nu la fel de rapid. Evident, toate trasaturi naturale ale corpului uman, atrofiat de milenii de comoditate si tehnologie. S-a ridicat brusc in doua picioare, adulmecand incrancenat in masa de aer in miscare. Nici nu am apucat sa realizez cand a tasnit, dar dupa cateva secunde (sau asa au parut) am reactionat mecanic, intelegand ca animalul de prada alerga frenetic inspre pestera si vrea sa te sfasie; am pus intersectia (trasata imaginar) a semnelor de ghidare (in functie de distanta) desenate pe luneta undeva inaintea lui, in calea lui anticipata, am asteptat sa ajunga cu capul in dreptul acelui punct de referinta atat de vital si am apasat, incordandu-mi umarul ca sa opresc reculul, si spranceana, ca sa primesc lovitura lunetei, impinsa inapoi de explozia cartusului.
A cazut, urland ca un lup salbatic, inecat de gargara. L-am lovit in gat.
Am rasuflat usurat si am mancat un twix, ca sa ma linistesc. Mi s-a desprins un dinte, din fata. Ma gandesc: oricum nu ma poti vedea zambindu-ti, si nici nu am motive sa o fac prea des, asa ca nu e nimic. M-au durut rinichii toata noaptea aceea. Ma desfac in bucati... Ma duc dracu'. Dar nu am sa mor. Nu inainte de a-mi indeplini rostul.
Sunt convins ca undeva, exista mici ramasite, mici palcuri de oameni care au destula putere si resurse si lupta. EI ne vor gasi. Si ei ne vor ajuta sa fim sanatosi din nou, chiar daca va fi impotriva vointei tale. Eu mi te amintesc asa cum erai inainte. Inainte sa te tin intr-o cusca, ascunsa intr-o pestera. Cand dormeam langa tine, in pat. Nu pe o stanca rece, cu barne de lemn intre noi. Revin: sunt sigur ca ei exista pentru ca altfel nu am fi auzit (sau eu, eu nu as fi auzit...) acele explozii, cateodata, noaptea, departe in Nord. Acele lumini si focuri puternice. Iti mai amintesti, in noaptea cand am stat langa tine si ti le descriam? Cand ti-am dat sa mananci o salata de fructe de padure culese de afara. In noaptea aia m-ai lasat sa te ating fara sa te sedez.
Stiu, sunt sarcastic vorbindu-ti...
Printre buboaiele si eruptiile de pe fata ta, inca mai pot sa recunosc locurile pe care le idolatrizam cu pupaturi si le slaveam din priviri, fara sa le ating, fiind sfinte. Coltul gurii tale, de exemplu... Eh, lipsa atingerii e totusi un factor comun. Adica si acum e la fel... Din cu totul alte considerente evident.
Imi intorc spatele la ea si ies, taraindu-mi picioarele cu satisfactia dorintei controlate, in sinea mea arzand nerabdarea de a verifica perimetrul si gandul ca cineva (sau ceva) ar putea aparea chiar acum in fata mea de dupa colt, la cat de mult am stat aici, cu tine. Dar asa simt mereu, in fiecare seara. Si mereu e ok. Ei apar numai in plina zi. Sau in toiul noptii. Niciodata seara. Iar ailalti daca ne ataca... atunci chiar nu mai conteaza unde sunt, aici sau acolo, veghind. Am calculat demult, cu pasul meu, ca ar lua o ora unui om ca mine sa parcurga, in goana mare, distanta de la limita exterioara a razei de observare (undeva pe la liziera cealalta, dincolo de padure) pana la intrare. Si m-am gandit ca daca scrutez bine cu privirea inainte sa intru, asta mi-ar da cam o juma de ora de stat cu tine aproape linistit. Mereu stau trei sferturi de ora... Dar noi oricum traim mereu in apropierea mortii. Ii simtim permanent rasuflarea fetida in spate, asa ca asta nu schimba nimic, cu nimic.