Din seria distopica

Asta e si mai veche decat cea anterioara. O postez ulterior pt ca a mai necesitat schimbari si pt ca nu o mai gaseam. Intitulez acest pasaj simplu "lupta", fiind vorba de personajul feminin universal pozitiv, in antiteza cu cel din alte fragmente, "ea", "elena" etc. si ma bucur copilareste la gandul ca este inca o distilare a unor ganduri de-ale mele pe care nu o va intelege niciodata, desi e atat de simplu si de bun-simt (poate nu exprimarea in sine, dar sentimentul si ideea din spatele lui sunt simple).
E vorba, in alta ordine de idei de aceeasi lupta apocaliptica si lipsita de speranta si e cam cea mai reusita de pana acuma. Poate intr-o buna zi vor forma o povestire coerenta. Enjoy.


Muse - Invincible


Cerul vanat. Dimineata de decembrie umeda, rece, care a uitat sa mai aduca zapada si nici o va face. Lumina este totusi in exces. Pe corpul tau, pe asfaltul de pe acoperis, pe cer. Parca emaneaza din noi si ne urmareste, facand-ne suferintele si traumele sa aiba aceeasi nuanta, acelasi ritm. Durere in lumina, sange in incaperi albe de gresie, suferinta ametitoare si ochii zburand la peisaje dureros de frumoase, schisma totala, sfasiere ireconciliabila, curatenie uscata si perfecta, dureros de perfecta. Consolarea e ceva murdar si nu isi are locul. Suntem buni de pus in muzeu.
Cam asa e ritmul. Cam asa e nuanta. Sfarsitul nostru e inevitabil si e aproape. Ne face sa zambim. Dar nu ne lasa sa ne sarutam. Asa ca iti zambesc cu toata dragostea si durerea si inainte ca mintea sa mi-o ia razna alung imaginea ta din ochi, si mi-i canalizez pe luneta. nu vad nimic, nici un inamic. Sau ostil. Dar e acelasi lucru. A ajuns sa fie acelasi lucru. Daca e sau nu un dusman in fata ta. Daca dormi linistit sau te lupti sa nu mori. Daca supravietuiesti sau nu. E acelasi lucru. Suntem deja in istorie. Toti suntem deja idei, concepte. Nici unul nu mai poate fi omorat. Doar martirizat, doar trecut pe lunga lista a celor ce au ramas concepte. Suntem deja scopul. Suntem tot ceea ce vrem, credem si simtim. Nu putem fi invinsi, pt ca exista bine in lume. Iar daca suntem invinsi, atunci nu exista. Noi suntem binele. Noi suntem tot ce a mai ramas.
Probabil ca asa erau si primii arhangheli in ochii oamenilor primitivi care ii priveau: ca mine si ca tine. Doi oameni luptand cu universul, cu ordinea lumii. Pentru a o schimba si a o face traibila, compatibila, cu noi.
Cum sa nu iti pierzi mintile? Pur si simplu nu te gandesti la toate astea. Faci tot ce e nevoie, cat poti de bine si speri ca iese.
Toti cei morti, umiliti, toate sperantele calcate nedrept in picioare... nu te gandesti la ei decat ca sa te ajute, sa te motiveze. Oricum am inebunit de mult, toti asa-zisii supravietuitori. Moartea e ceva ce nu ne permitem, e scaparea din sfasietoarea cruzime in care traim. Nu ne lasa amintirea a tot ce am pierdut. Pentru toata viata noastra, spune-i istorie, civilizatie, dragoste, rude, semeni etc. nu putem sa ne lasam in balta si sa visam, oblojindu-ne sufletul de rani si scutindu-l de rautate. Vom murdari. Vom murdari tot ce gasim frumos si ni se va rupe sufletul, dar vom continua. Vom murdari mai mult ca ei pentru ca in cele din urma sa infrumusetam din nou, in stilul nostru. Vom arunca gaz pe foc peste gazul lor si ne vom arde cu totii, doar ca noi ii vom arde pe ei mai rau. E singura solutie. Si din cenusa ramasa vom reface stilul NOSTRU de viata.
Si iata-l. Un ostil cu costum gri de lupta urbana (s-au adaptat foarte repede la conditiile noastre, betonul si molozul in orase, frunzele si pamantul in padure) si masca. Seamana in mare parte cu masca noastra de gaze, doar ca este mult mai complexa, amplificand auzul, vazul si fiind conectata la sistemul de ochire al armei. Are sange proaspat pe cutitele de la incheieturi. Este probabil al celor din avanpost, care a fost redus la tacere iar noi nu am aflat. Inseamna ca vin incoace. Este probabil o iscoada mai nepriceputa care a iesit in camp deschis si daca o scot din joc trupele din spate vor fi alertate.
Si totusi trebuie sa moara inainte sa ajunga langa pozitiile noastre, langa inaintasi, langa avangarda, adica langa noi doi, ce mai incoace si incolo. Pe de alta parte el trebuie sa moara fara ca intreaga armata care sigur este acum in spatele lui si sta cu ochii pe el sa inteleaga asta. Sau macar sa inteleaga ce vrem noi sa inteleaga. Solutiile neviabile mi se sterg instinctiv si aproape instantaneu din minte: daca il impusc le voi arata locul adapostului si ne vor elimina imediat, nestanjenit si fara pierderi; chiar daca ne retragem si ne schimbam culcusul, adapostul cu refugiati e prea aproape ca sa putem risca gasirea lui. Iar ei nu se pot muta asa usor ca noi doi. Daca voi folosi una dintre capcane, desi pot spera in cel mai bun caz la putina confuzie initiala, si desi nu as trada pozitia exacta a refugiului nostru, rezultatul final va fi in mare acelasi. Chiar daca l-as suprima silentios, superiorii sai sunt cu ochii pe el si ii urmaresc evolutia, si nu vor pleca pur si simplu inapoi de unde au venit daca iscoada dispare, lipseste mai mult sau nu aud vesti de la ea. Iti simt atentia asupra mea si ma simt prost pentru ca stiu ca ma uit deja de prea mult timp prin luneta. Nu stiu ce sa iti spun ca sa nu stric magia fragila insailata de cateva zile intre noi, aici. Parca nici nu am mai fi fost in razboi. Parca nici nu ne-ar fi fost omorati parintii amandurora. Parca nici nu am fi fost doi dintre ultimii 50.000 de oameni ramasi. Parca nici usturoi nu am mancat si nici gura nu ne-ar puti. A cadavru. Am stat doar. Ne-am privit. Am privit cerul si orasul. Am avut echivalentul post-bresa al unei plimbari pe strazi. Chiar daca dorinta imi sangera prin varful degetelor de la mana dreapta si prin toate exrtremitatile corpului din jumatatea dreapta, cea apropiata de tine, ca si cum toate fuidele din corp mi-ar fi fost puternic incarcate feros si atrase de tine ca de un magnet, chiar daca ai dormit aseara cu mana pe obrazul meu uscat si jegos, chiar daca suntem permanent incurajati sa perpetuam si revigoram specia... nu ne-am atins. Nu eu pe tine. Si gandul ca as putea muri inainte sa apuc sa o fac nu ma sperie. Ma face sa ma simt nobil, englez, sensibil si intr-un fel, poet. Un poet post-bresa.