Sven Hassel + Asimov in alta parte. Aici, aberatii

Ma uit la cadavrul meu de ani de zile. Problema e ca sunt inca in el, e inca EU adica. Ma uit la el cum moare, cum sufera; se destrama incet, sigur, fara proteste.
Stau deasupra intrarii in pestera, pe un mic pervaz in stanca, acoperit in ramasitele unei paturi destramate pe care au fost cusute frunze si muschi. Stau si privesc prin luneta armei; stau si ma imput, ma las sa mor pentru ca nu merita efortul. Efortul de a fi mai mult, de a lua viata in piept. Deasupra acestei existente minime viata nu mai are sa imi ofere nimic. Doar dureri noi, dar acelea vor veni o data cu varsta si deja le prevad: reumatism pt ca nu ma misc, cancer la colon din cauza ranii din cur, o coloana facuta praf (la 20 de ani) si lista poate continua. Asa ca nu, nu are sa imi mai ofere nimic.
De mult nu am mai iesit din perimetrul imediat al pesterii. Stau aici 23 de ore jumate pe zi, si cand cobor sa vin la tine, stau langa tine. Nu ma apropii prea tare, chiar daca nu ai cum sa ma mirosi. Stiu ca put. Am resturi de sperma uscata si transpiratie pe haine si pe piele. Nu si fecale. Tufisuri sunt, apa insa... e mai complicat. Sunt nespalat si ma imput pe zi ce trece. Dar numai pe dinafara...
De cateva saptamani nu am mai mers deloc sa verific capcanele si semnalizatoarele (sfori intinse prin padure legate in asa fel incat sa miste niste carpe sau sa loveasca niste fiare cand sunt atinse, ca sa ne avertizeze de incursiuni straine).
Dar stau si te pazesc si voi sta aici cat timp traiesc.
Corpul tau se schimba... parazitul isi face treaba, nu reusesc sa ii opresc dezvoltarea, dar cred ca voi reusi sa te aduc inapoi, in timp. Ai un trup puternic si lupti cu hotararea ta de altadata, chiar si acum, incostienta. Gemi din ce in ce mai mult si mai tare si imi e frica sa nu ne dai de gol altora. In lumea asta, oricine e un potential dusman. Lumea post-bresa (suna putin a post-nucleara, stiu. In mare parte si e). Ai incercat sa ma apuci si sa ma musti ieri. Iubita mea.
Am mai omorat astazi unul. Un om, unul din multii cazuti prada parazitului. Misuna prin boscheti, il atragea mirosul de om sau de hrana emanand din pestera. L-a ucis o briza - un nenoroc, venind brusc dinspre nord care i-a adus direct in nas mirosul din pestera, cu gura spre sud. Atunci am stiut ca va trebui sa il omor, dar i-am mai dat o sansa. A fost ca si cum s-ar fi trezit. Un om transformat de parazit este ca un animal salbatic, doar ca mai orb, cu mai putina acuitate a simturilor in general, mai slab, mai fragil si nu la fel de rapid. Evident, toate trasaturi naturale ale corpului uman, atrofiat de milenii de comoditate si tehnologie. S-a ridicat brusc in doua picioare, adulmecand incrancenat in masa de aer in miscare. Nici nu am apucat sa realizez cand a tasnit, dar dupa cateva secunde (sau asa au parut) am reactionat mecanic, intelegand ca animalul de prada alerga frenetic inspre pestera si vrea sa te sfasie; am pus intersectia (trasata imaginar) a semnelor de ghidare (in functie de distanta) desenate pe luneta undeva inaintea lui, in calea lui anticipata, am asteptat sa ajunga cu capul in dreptul acelui punct de referinta atat de vital si am apasat, incordandu-mi umarul ca sa opresc reculul, si spranceana, ca sa primesc lovitura lunetei, impinsa inapoi de explozia cartusului.
A cazut, urland ca un lup salbatic, inecat de gargara. L-am lovit in gat.
Am rasuflat usurat si am mancat un twix, ca sa ma linistesc. Mi s-a desprins un dinte, din fata. Ma gandesc: oricum nu ma poti vedea zambindu-ti, si nici nu am motive sa o fac prea des, asa ca nu e nimic. M-au durut rinichii toata noaptea aceea. Ma desfac in bucati... Ma duc dracu'. Dar nu am sa mor. Nu inainte de a-mi indeplini rostul.
Sunt convins ca undeva, exista mici ramasite, mici palcuri de oameni care au destula putere si resurse si lupta. EI ne vor gasi. Si ei ne vor ajuta sa fim sanatosi din nou, chiar daca va fi impotriva vointei tale. Eu mi te amintesc asa cum erai inainte. Inainte sa te tin intr-o cusca, ascunsa intr-o pestera. Cand dormeam langa tine, in pat. Nu pe o stanca rece, cu barne de lemn intre noi. Revin: sunt sigur ca ei exista pentru ca altfel nu am fi auzit (sau eu, eu nu as fi auzit...) acele explozii, cateodata, noaptea, departe in Nord. Acele lumini si focuri puternice. Iti mai amintesti, in noaptea cand am stat langa tine si ti le descriam? Cand ti-am dat sa mananci o salata de fructe de padure culese de afara. In noaptea aia m-ai lasat sa te ating fara sa te sedez.
Stiu, sunt sarcastic vorbindu-ti...
Printre buboaiele si eruptiile de pe fata ta, inca mai pot sa recunosc locurile pe care le idolatrizam cu pupaturi si le slaveam din priviri, fara sa le ating, fiind sfinte. Coltul gurii tale, de exemplu... Eh, lipsa atingerii e totusi un factor comun. Adica si acum e la fel... Din cu totul alte considerente evident.
Imi intorc spatele la ea si ies, taraindu-mi picioarele cu satisfactia dorintei controlate, in sinea mea arzand nerabdarea de a verifica perimetrul si gandul ca cineva (sau ceva) ar putea aparea chiar acum in fata mea de dupa colt, la cat de mult am stat aici, cu tine. Dar asa simt mereu, in fiecare seara. Si mereu e ok. Ei apar numai in plina zi. Sau in toiul noptii. Niciodata seara. Iar ailalti daca ne ataca... atunci chiar nu mai conteaza unde sunt, aici sau acolo, veghind. Am calculat demult, cu pasul meu, ca ar lua o ora unui om ca mine sa parcurga, in goana mare, distanta de la limita exterioara a razei de observare (undeva pe la liziera cealalta, dincolo de padure) pana la intrare. Si m-am gandit ca daca scrutez bine cu privirea inainte sa intru, asta mi-ar da cam o juma de ora de stat cu tine aproape linistit. Mereu stau trei sferturi de ora... Dar noi oricum traim mereu in apropierea mortii. Ii simtim permanent rasuflarea fetida in spate, asa ca asta nu schimba nimic, cu nimic.