Se afișează postările cu eticheta Nuvela SF. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nuvela SF. Afișați toate postările

vineri, 19 februarie 2010

first contact

Te-am cunoscut in cimitir, la Sighisoara. In orasul asta m-am ales cu cel de-al doilea dinte rupt. In orasul asta am cunoscut o tipa, fiind amandoi luati de politie pentru consum de alcool in public.
In orasul asta o ingropasem atunci pe maica-mea. Nu simteam ura si dispret fata de toata lumea, asa cum se spune ca ar fi cand iti moare cineva intern ca popriile maruntaie. Nu. Asta simtisem mereu. In aceste simtaminte imi traisem viata pana in acel moment.
Acum simteam doar o liniste, o impacare la cel mai adanc nivel, o reconciliere tectonica in mantaua mea. Nu o puteam explica. Nu ma simteam vinovat. Simteam caldura sufletelor din lume, stand acolo inghetat, in pozitie fetala, la baza crucii.
Simteam dragostea ei de-o viata intreaga. Simteam mainile ei mici pe fata mea de bebelus si palmele ei usturatoare pe fata mea de copil la pubertate. Si vocea ei tipand deznadajduit si mustrator la mine in timp ce taica-miu ma batea, cand eram adolescent. Am stiut in fiecare clipa ca nu o voi uri niciodata. Ura si dispretul au fost pielea, acum ne intoarcem la oase, cum spunea o prietena.
Reconcilierea nu este legata de razbunare, nu exista razbunare in familie. Ea vine din constientizarea, inca o data, acum mai mult ca oricand, a tot ceea ce era bun, dincolo de orice, in mama mea. In familia mea. Sunt toate acele lucruri care m-au impiedicat sa o urasc, orice mi-ar face, si m-au tinut mereu intors ca pe un arc de ceas, gata sa imi dau viata pentru ea oricand. E dragostea ei materna de femeie tanara si nemultumita de un copil aparut prea repede. Afectiunea ei organica si ancestrala invelita in frustrarile unei femei scarbite de viata pe care o duce, prea umana ca sa nu nu fie marcata de sangele copilului ei cand apare curgand in vinisoare mici, dar prea nefericita si umilita ea insasi ca sa ia apararea altcuiva, fie el chiar din aceeasi carne. Prea ocupata sa mearga cu progenitura la doctor cand corpul lui de 14 ani se darama pe dinauntru. Ea era genul de mama care, atunci cand aveai nevoie de haine, caldura, mancare, sanatate si demnitate iti lua betisoare parfumate si un cactus in chip de Mos Craciun, in ghiveci.
Dragostea ei era gresit oferita. Dar era. Si eram cu ochii plini de stelele amurgului si trupul sublimat pentru ca simteam asta atunci mai mult ca oricand. Sangele mi se albastrise si mi se evapora in chip de ingeri aburosi prin respiratie. Zapada era fierbinte in jurul meu si ma imbratisa de sus, pe umeri, pe cap.
Un loc comun se adeverea, totusi, si in cazul meu; si in pierderea mea ca si in pierderea altora. Stiam ca as fi renuntat la toate lucrurile marunte, la toate obsesiile mele legate de lucruri marunte si concrete acumulate de-a lungul vietii pe ceva maret si abstract: sa ii pot spune cat de mult o iubesc. Cat de mult am iubit-o intotdeauna, chiar si cand nedreptatea ei imi detona venele si imi interzicea respiratia, chiar si cand purtarea ei imi atragea nedreptatile altora.
Mi-amintesc cum, odata, m-a condus la tren, asa cum facea mereu pe vremea cand lucra ca mecanic la CFR, pana in compartiment, asteptand acolo, impreuna cu mine si cu prietenii cu care plecam la mare, sa se urneasca trenul, ca sa coboare din mers. Atunci a intrat un tigan de etnie rroma cerand donatii. Este refuzat, insista, maica-mea il ia peste picior, el o insulta sarcastic cu tenta porcoasa iar eu ma ridic si il injur in fata. Avea patruzecisi de ani, eu eram a 10-a. In fine, se desfasoara intr-o ampla criza de isterie cu amenintari aratandu-ne taieturile facute personal pe maini cu cutitul si iese. Am condamnat-o in soapta pentru pentru gura ei mare si rea care o baga mereu in bucluc.
Dupa ce ea a coborat, trenul a schimbat de cateva ori peisajul si caldura din compartiment a umezit usor geamurile zgribulite de aerul diminetii, intrandu-mi si mie in suflet, impreuna cu parfumul ei care staruia, mi-am dat seama ca sunt fraier si ca trebuia sa pretuiesc momentul. Mi se oferise (si profitasem de) ocazia sa ii arat ca sunt, dincolo de toate toate ideile gandite vreodata, de la filozofii greci pana la Mircea Badea si Patapievici, de partea ei. Si nu as fi regretat pana la urma daca as fi murit intr-un gest ca asta, de sacrificiu si respect. Sa mori un martir e tot ce iti poti dori. La orice varsta. Un simplu gest, reactia potrivita, decizia luata intr-o fractiune de secunda iti pot justifica zeci de ani de viata, si nu vei mai fi trait degeaba.
Ninge pe mine puritatea ei nelimitata de unde s-a urcat acum, si ma inveleste grijulie in ea. Nimic nu se mai poate schimba acum, si daca nu se intampla vreun miracol sa imi deschida o necesitate sau posibilitate noua de actiune intr-o directie care sa nu murdareasca nucleul de curatenie perfecta adunat aici si acum, nu m-as ridica de aici pentru nimic in lume. Nu ar fi nicio nuanta de risipa daca as ramane aici, langa ea, pentru totdeauna. Sau pana la primavara, oricum. Elena, o fosta prietena, o fiinta limitata atat in minte cat si in trup, dar mai ales in suflet, s-a speriat si s-a gandit ca ma voi sinucide cand i-am trimis un mesaj exprimandu-i starea asta de frumusete dureros de perfecta, de curatenie uscata, stralucitoare si rece, de contraste insuportabile de alb pe alb. Insuportabile nu pentru ca ele sunt gresite, ci tocmai pentru ca ele sunt impecabile, fara cusur prin care sa ma pot scuza, iar eu trebuie sa imi mulez sufletul imperfect dupa linia lor imposibil de dreapta si sa le concep si accept cu mintea mea defecta, stramba, supusa greselii. Senzatia este de evolutie, este extatica. Ca prima respiratie violenta si usturatoare a unui nou-nascut sau a unui inecat resuscitat pe mal, sau a primului peste pionier pe uscat.
Treci la nivelul urmator, cresti, trebuie sa iti insusesti standardele si sa interiorizezi noua ordine. Asta fac eu acum, luand piatra gri cu gropite mici intre manecile groase ale canadienei, lipindu-mi latura fetei de raceala ei si culcandu-ma acolo, cu hotararea de a nu ma mai ridica pe propriile picioare. Acum inteleg, intr-un fel, de ce s-a gandit Elena la asa ceva. Stia ea ceva. Deloc nu mai conteaza asta acum: daca a intuit sau nu directia si finalitatea simtamintelor mele e irelevant, din moment ce ea nu le poate impartasi, si e cu atat mai normal ca eu sa ajung sa fac ceea ce pe ea o inspaimanta (desi ma ameninta mereu ca se sinucide, necredibil si teatral. Gretos)
Sa ramana ea cu aparentele ei false si lipsite de orice noima, valoare sau Dumnezeu. Eu sunt esenta, si sunt si voi ramane aici.
Atunci am auzit un zgomot vatos, al unui pas infundat in zapada noua. Instinctiv, ma pun in defensiva: singura entitate care putea intina puritatea era omul. Deschid ochii si vad o silueta subtire, neagra jos si bleu sus, cu o caciula neagra si par lung, negru. Parul era lins, jacheta impermeabila i se contura pe linile ondulate ale pieptului, la fel cum blugii negri o faceau pe solduri, pe gambe. Picioarele ii erau apropiate, inghetate in pasul pricinuitor de sunet, in expectativa.
Era o femeie.
Nu ii puteam tolera prezenta. Nu acum, nu aici. Din vasta mea experienta cu specia asta stiam ca nu imi va oferi, in situatia data, decat fie compatimire falsa, superficiala si jignitoare, daca nu chiar de-a dreptul dezamagitoare, fie dispret si batjocura lipsita de scrupule, de limite, de caracter.
Inghetase. Asteptam sa inceapa cu tonul vaicaros si dezgustator sa zica ceva care contine mila si, vezi Doamne, grija. Poate chiar cu un accent de ardeleanca de nerabdat! Sau sa ii vad fata schimbandu-se (fiind destul de aproape incat sa ii descifrez grimasele) in expresia emotionata pe care o face femeia cand vede un pui de catel amarat si dragalas.
Figura ei ramane ca un spatiu tipografic. Buzele tacute. Ochii ma priveau fix, fara sa ma simt deloc amenintat.
Nu stiam ce vrea, tanara femeie, apropiata de varsta mea. Stiam ca ma vazuse, stiam deci ca are - inevitabil - o intentie caritabil-crestineasca. Asa ca nu puteam intelege ce rost are amanarea, sarada. Ma gandeam ca poate e una mai inceata. Ca Elena. Care pare interesanta pana deschide gura.
Acum cade brusc in genunchi, la cinci metri in fata mea. Sirul gandurilor mecanice se opreste... Nu este previzibila. Totusi poate e teatrala si cauta sa empatizeze cu ceea ce i se pare ca a vazut in mine, de la distanta. Durere, disperare, un baiat langa o cruce, ghemuit. Va fi dezamagita.
Desi la inceput hotarasem sa nu las pe nimeni sa schimbe nimic, acum cedez situatiei create si imi retrag mainile din jurul crucii, ramanand si eu in genunchi, cu fata spre ea. Ma abtin la randul meu, ca intr-un joc serios si tacut, de la orice expresie faciala, pentru a nu-i oferi un punct de plecare, de sprijin; un reper.
Statea acolo, fata extraterestra, cu mainile atarnand pe picioare, cu palmele pe genunchi. Fixandu-ma in continuare se ridica gratios dar nu lasciv si se apropie de mine. Avea ochii mari, migdalati si verzi, cu cateva vinisoare roz; nu erau perfecti.
Langa mine se aseaza din nou, cu zonele de negru mai intens ramase in dreptul genunchilor in zapada, si ridica mana dreapta spre mine. Ma trece un fior rece de dezgust in fractiunea de secunda. Ma gandeam ca imi va pune mana pe umar, gest cliseu si insuportabil de compatimire. Apoi ma gandeam ca poate mi-o va pune pe gat sau pe ceafa, cu aceeasi conotatie de mai sus, doar mai camaraderesc si ciudat, si cu acelasi rezultat de netrecut cu vederea. Sau poate pe picior imi va pune mana care se indrepta spre mine, gest frivol si absurd, hotarat nepermis in situatia de fata.
Sau poate imi va atinge latura barbiei: compatimire cu afectiune condescendenta. Ca la caini.
Sau poate pe cap? Cu grija?
Dar sfarsitul fractiunii de secunda o gaseste cu mana pe bratul meu, apucandu-ma de cot. E bine.
Se uita la crucea de piatra. E proaspata. Isi pune mana stanga cu afectiune autentica pe ea, fara mila, fara compatimire. Parca cu respect...
Se uita din nou la mine si ridicandu-se putin pe genunchi, spre mine, dintr-o parte, imi spune spre urechea dinspre ea, in glasul cel mai clar, curat de orice accente mieroase, aducand a apa minerala:
-Vino cu mine, cu un ton ce nu trada afectare sau emotie, doar incredere in sine si spirit intreprinzator. Sunt absolut uimit si purificat de prejudecati. Raspunsul este totusi dictat de aceleasi simtiri si considerente ca si inainte:
-Imi este bine aici.
-Stiu, zise fara sa se gandeasca. Insa cu mine cred ca iti va fi mai bine. Amandurora ne va fi, si ma apuca de umar cu mana stanga.
Bestia dinauntrul custii de plus se trezeste, dupa ce se pregatea sa moara, sa hiberneze pe termen nelimitat. Ii pun o mana pe mijloc si una pe pe umarul opus, zvacnind spre ea. Vreau, dar nu pot, sa cred. Canalele sunt infundate si pielite le blocheaza. Totusi lichidul se aduna in interior si sufletul mi se umple in pofida tuturor rezidurilor amare lasate de rezultatele dezastruoase ale acestei aceleiasi reactii, documentate de cand imi pot aduce aminte.
E absurd sa gasesc fiinta pe care am cautat-o toata viata acum. Si aici. Nu e natural... Ma simteam in primul rand vinovat de prosteasca fericire, dubiile aveau loc secundar.
Ochii ei. Cautam in ei o urma deconspiratoare de falsitate, ca sa imi prelungesc siragul de margaritare ale pesimismului meu infailibil cu inca o consolare mica si sa simt inca o data ca gustul amar e singurul real si ca eu sunt prost si naiv, iar intelepciunea e autoflagelare si izolare. Dar erau atat de calzi si linistiti, desi nu ma cunostea...
Si era atat de frumoasa...
Ce sa mai zic... sarutul acela din filme care izbucneste instinctiv in ambii simultan si ei se intalnesc la mijloc ca acrobatii pe trapeze nu e niciodata adevarat.
I-am cautat inlacrimat si tacut gura pe ambele parti, frecandu-mi nasul si fata de ale ei timp de cateva secunde bune, timp in care capul ei s-a destepenit din gat progresiv, prin miscari mici, amplificate, ca intr-o excitatie electrica a unei bobine, pana cand s-a hotarat sa si-o ofere alei mele.
Buzele au muscat, dintii s-au ciocnit accidental in timp ce se lasa pe spate in zapada, cu mine deasupra, mutandu-ne amandoi mainile pipaind dupa echilibru. Cand i-am vazut capul incadrat de negru asezat in zapada m-am oprit, proptindu-mi fruntea de a ei. Ne-am strans in brate, ne-am rasturnat pe o parte, un singur corp, si am inceput sa plangem. Incet, tihnit.
A durat atat de mult sa ne gasim, dar acum nu mai trebuie spus nimic. Te-am cunoscut si totul se va schimba.

miercuri, 22 iulie 2009

Despre izbavire - viziuni ale Camelotului

U2 - With or without you

Asculta mai multe audio diverse




Tu mi-ai umplut viata. Hm. O spun instinctiv dar o resimt imediat ca pe un cliseu. Tu nu mi-ai umplut viata. Tu ai dat valoare vietii mele.
Tu ai luat o rana intoarsa in sine, i-ai desfacut miile de pielite si coji ce strangeau puroi ca foile de varza vara cand e mare. Le-ai curatat cu un betisor de ureche si infinita atentie. Acolo unde dezamagirile si tradarile batjocoritoare ale altora au lasat cicatrici adanci tu ai vindecat si le-ai aratat lor cum ar fi trebuit sa faca.
Le-ai aratat tuturor cum sunt eu cand sunt frumos. Mi-ai dat ocazia sa fiu. M-ai iubit.
Tu ai fost pentru mine plug-in baby si Maria Tereza, ai fost tot ce mi-am dorit, ceea ce miezul meu inconstient reunind tot ce e ancestral intr-un om căuta dinainte sa ma nasc. Cum spunea Shakira.
Am fost o carpa in mainile tale, dar niciodata nu m-am simtit mai Eu vreodata. Tu, o simpla fata, i-ai facut pe cei care m-au tradat atat de mult sa se simta vinovati cu adevarat. Sa inteleaga exact ce au facut atunci cand au ales sa fie nedrepti. Sa vada ce sunt eu de fapt, si ca "asta patesti, inseamna ca asta meriti" nu e un adevar, ci doar o scuza pentru oameni mici. Sa vada ce au facut din mine, marginindu-ma si impiedicandu-ma, prin comparatie cu ce puteam fi de la bun inceput. Asa cum am fost in mainile tale.
Celor care mi-au facut rau le-ai adus razbunarea mea sublima. Ai stat si ai planuit cu mine nopti, si ai fost langa mine cand le-am pus in aplicare, sub soarele nostru rau si frumos. Acolo unde eram insuficient inspirat tu ai venit sa dai un lustru ideilor mele. Sa pui un 'touch' de originalitate in care ma regasesc mai autentic decat in a mea.
Mi-ai deblocat canalele obturate de altii. Mi-ai aratat cine eram, si cine pot fi din nou. Mi-ai amintit CE sunt eu de fapt, atunci cand ei ma facusera sa uit, sa nu imi mai pese, si in cele din urma sa ma risipesc. Ei, cei care isi spusesera prietenii mei, si care promisesera sa fie mereu acolo sa imi aduca aminte cine sunt atunci cand voi uita. Tocmai ei.
Printre armaturile turnului apar raze orbitoare. Parasesc portiunea opaca a putului.
Liftul transparent se ridica repede, ajunge acum in portiunea transparenta a putului liftului, care permite contemplarea frumusetii sinistre a imprejurimilor, lasand orasul de la cinci sute de metri dedesubt sa apara lent, incepand de la orizont, de sub platforma fortificata pentru decolari, atasata aripii vestice a turnului.
Inca o data, am flashbackuri taietoare de genunchi.
Un oras distrus, o civilizatie infranta, si viziunea grandioasa a noii civilizatii traind pe ruinele celei vechi. Scheletele cladirilor ridicate, urmele vietii ce fermenta odata.
Venirea primilor oameni aici, ridicarea lacaselor si prosperarea asezarii.
Distrugerea apoi progresiva lasata de lupte, de rezistenta, de neatarnarea incapatanata si nesabuita. Inflorirea noii rase asupra locului. Dar, mai mult decat orice, in curand, recladirea felului nostru de viata peste ruinele tentativei lor.
Toti soldatii care lupta si mor acum jos acolo, unde razele stralucitoare ale soarelui nu ma lasa sa observ clar exploziile, toti barbatii si femeile care se avanta acum cu sange in suflete, ei toti vor recladi peste bucatile acestei citadele blocurile, magazinele si parcurile lor. Maiestuos si radiind mandrie si hotarare, vor pune caramizile si vor ridica constructii cutezatoare spre cer, spre necunoscut, pentru ca lor nu le va mai fi frica de ce poate veni de acolo.
Ei au trait, au nascut, au suferit, au murit si au rezistat. Niciodata nu vom fi invinsi, o simt acum asa cum nu am simtit-o, dar mi-am dorit sa o simt de atatea ori... cautand in intuneric.
Acum vad. In sfarsit intelectul meu limitat de primat intelege existenta mea mareata, rolul meu coplesitor in Univers. Rolul nostru.
Si ei spuneau ca suntem lipsiti de scop.
Hm :)
Imi danseaza mintile de implinire acum, si tot ce pot vedea prin polimerul liftului cilindric si al peretelui de aceeasi forma care il inconjoara este imaginea noastra dansand in acel amfiteatru sarac si vechi din facultatea noastra de Litere.
Ma uit asupra ruinelor unde lupta se duce chiar acum si stiu ca acolo mor oameni buni, sublimi poate in fiecare secunda. Dar nu ma pot abtine sa nu gasesc situatia eroica, in sensul cel mai pur al cuvantului. Si nici nu vreau sa ma abtin, pentru ca am ajuns pana aici si am invatat ca nu este nimic imanent rau in violenta, atunci cand este pentru o cauza nobila si este dublata de sacrificiu.
Ei sunt ingeri ai mortii. Si noi dansam acolo, tot pe melodia asta, cu castile in urechi, fiecare cate una, si eu simteam cum o sete de toata viata se stingea atunci.
Ai facut un om din mine. M-ai facut omul care eram. Impreuna ne-am razbunat pe cei care m-au ranit, si ne-am indreptat socotelile cu prietenii care m-au tradat, si am mers la doctori care m-au adus la sanatatea mea de demult, si impreuna am terminat facultatea aceea. Totul sub privirea ta atenta si protectoare. Senzatia era misto, si de mult asteptata. Nimic nu mai era rupt, nimic nu mai durea. Totul era in sfarsit asa cum trebuia sa fie, cum trebuia de atata amar de vreme sa fie. Afara ploua cu soare si noi dansam. Eu dansez si acum cu tine, si voi dansa mereu cu tine, mereu acolo, mereu atunci.
Intr-un cilindru paralel, la cateva zeci de metri mai jos, celalalt lift aduce cinci luptatori xeno dupa mine. Nimeni nu le mai zice xeno. Le zicem plăntoşi de cand am observat ca sangereaza usor verzui, asemanator cu clorofila. Nu ma uit la armele lor. Gasesc neconfortabil sa o fac. Ma uit insa, prin polimerul celor 4 patru randuri de pereti care ne despart, in lentilele dispozitivelor oculare HUD de pe capetele lor. Acolo sunt eu in avantaj... Chiar daca nu le vad ochii, asta ESTE confortabil.
Nu sunt agitati. Stiu ca nu am cum sa ranesc reactorul spre care ma indrept. Chiar daca as putea sa intru in scutul lui, incaperea ce il gazduieste, radiatiile ar vaporiza orice corp care se apropie prea mult. Reactorul are la baza fisiunea nucleara a antimateriei. La fel ca un reactor nuclear care foloseste metale grele, radioactive, functioneaza prin mici explozii. Orice corp strain, orice 'materie' care intra in contact cu antimateria, il poate destabiliza, accelerand practic procesul dintr-o ardere controlata intr-o explozie majora. Ca explozia initiala sa distruga reactorul in intregime trebuie sa expuna mai intai miezul, provocand astfel o a doua detonare, integrala, a acestuia, la contactul cu atmosfera. Trebuie deci ca un corp de o masa suficienta sa intre in contact cu miezul. Raportat la masa miezului, un corp de peste 100 de kilograme ar trebui sa fie suficient.
Nu cred ca ei banuiesc inca de ce l-am omorat pe inginerul xeno, si nu se asteapta sa am acces inauntru cu cartela acestuia. Sau poate se asteapta, dar sunt convinsi ca nu am cum sa ranesc miezul. Sau poate banuiesc pana si asta dar pur si simplu intre atacurile sincronizate de afara si interventia noastra din interior nu au destule trupe disponibile.
S-au inselat amarnic, asa cum vor vedea in curand, crezand ca omenirea in sine nu are scop. Scopul omenirii a fost de a va salva pe voi, de ei. De xeno. Si scopul meu a fost acela de a avea grija de tine. Si prin mine sacrificiul speciei este complet. Chiar daca nu au murit inca toti cei de afara vor muri in curand, in explozie. Niciunul din ei nu regreta asta. Ar fi fost eliminati oricum, in nici 20 de minute. Ei sunt doar o diversiune. Si tu nu esti doar o simpla fata, de fapt. Nu?
Tu mi-ai dat ceea ce pierdusem: scopul. Si acum este momentul sa completez cercul, sa duc acel scop la bun sfarsit. Sa utilizez si sa aplic toata dragostea pe care ai investit-o in mine.
Portiunea transparenta a putului se termina brusc.
Liftul se opreste la ultimul etaj al fortaretei. Aici peretii sunt din nou metalici. Desi din ce metal nu as putea spune, la fel cum nu putem spune nimic despre nici unul dintre materialele lor, cu toate ca sunt extrase din resursele noastre de toate zilele...
Usa liftului se retrage. Cobor si alerg spre usa mare si blindata care duce spre reactor. Camera de supraveghere se trezeste si se indreapta spre mine. Imi desclestez pumnul in care tin o grenada fara cui si astept 2 secunde cu moartea in mana dupa care o arunc spre camera. Aceasta plezneste in bucati care cad cu zgomot sec, de conserva. Lipesc un suport magnetic sub locul unde au ramas maţele electrice atarnand din perete si ma ridic la ele, apucand doua din ele, galben si verde. Le introduc in PDA si il pun sa ruleze programul "sunt xeno". Acesta va trimite computerului de securitate informatia falsa ca un xeno sta acum in fata camerei si intreruperea semnalului a fost doar o fluctuatie in retea. Daca as fi asteptat camera ar fi recunoscut omul din fata ei si ar fi trimis semnalul negativ, care ar fi pornit alarma.
Infig cartela inginerului rapus in fanta din perete. Liftul celalalt a ajuns si el acum la etaj. Computerul central decide ca sunt xeno si am si autorizatie si deschide poarta greoaie catre izbavire. Apasand un buton pun PDA-ul sa ruleze un al doilea program, scot cartela si ma strecor repede pe sub usa care inca se ridica. In secunda urmatoare, in urma rularii programului "nu sunt xeno, ati muscat-o", care trimite computerului semnalul negativ, se da alarma si usa coboara la loc, blocandu-se, chipurile pentru a preveni accesul oricarui rauvoitor inauntru.
Privelistea de aici ma face sa ma simt mic si insignifiant. Latura estica a scutului exterior, o incapere semisferica inalta de vreo 50 de metri este transparenta si se poate vedea soarele stralucind in intregime, aruncand raze calde peste suprafetele metalice si reci dinauntru. Incep sa ii suspectez deja serios pe xeno de un estetism romantic. In centru, in interiorul unui camp magnetic protector, care formeaza scutul intern, este miezul reactorului, pulsand precum o inima speriata.
Ii aud taind cu armele lor cu plasma in monolitul usii.
De cand am intrat contorul Geiger din costumul meu protectiv electric semiautomatizat paraie nebuneste. Costumul ma protejeaza de radiatii, chiar si aici, langa miez. Motivul pentru care nu sunt speriati este ca ei stiu ca nu am cum sa arunc un corp strain in miez, pentru ca nu pot trece de campul magnetic ce il inconjoara, decat cu un corp polarizat cu o incarcatura electrica de valoare inversa. Banuiesc ca ei nu stiu ca imi pot polariza costumul. Chiar daca ar sti nu s-ar agita prea tare pentru ca el nu are in sine destula masa pentru a provoca o explozie destul de mare ca sa expuna miezul la mediul exterior, sau, in alte cuvinte sa distruga generatorul campului magnetic si peretii scutului. Si oricum, daca mi-as da costumul jos pentru a-l arunca in miez as muri iradiat in cateva minute. Si nu am nici un obiect disponibil la mine sau in interiorul incaperii, si nici explozibili de vreun fel. Altfel nu as fi putut folosi liftul.
Asta, in cel mai rau caz, stiu ei.
Dar nu am venit aici degeaba.
Fiecare avem un rol. Rolul costumului va fi sa duca masa corpului meu dincolo de campul magnetic, si sa il protejeze de radiatiile miezului de antimaterie, pana cand va intra in contact direct cu acesta. Rolul lui va mai fi si de a adauga cele cincizeci de kile ale sale celor 60 de kile ale mele. Fara el corpul meu s-ar evapora in cadere spre miez cu mult inainte de a-l atinge, si chiar inainte de a atinge macar campul magnetic ce il inconjoara. Rolul corpului meu va fi sa intre in reactie directa cu antimateria miezului, provocand o explozie. Fara el, explozia ar fi prea mica.
Zambesc satisfacut. Cineva mai putin scarbit de clisee ca mine ar spune ca e o zi frumoasa sa mori. Chiar e. Dar nu o pot gandi in cuvintele astea... Ar fi un cliseu
Iar tu meriti mai mult de atat!
Urc treptele scarii metalice pana sus. Sunt deasupra sferei pulsande. E atat de luminos aici, tot vizorul castii mele e aprins, ca soarele.
Afara flota plăntosilor imi arde feroce cu plasma semenii. Colosal! Ma arunc. Plutesc. Vreau sa imbratisez miezul cu dragoste fierbinte ca plasma dusmanilor mei, asa cum ar spune Adi de la Valcea, sau Florin Salam.
Vad, poate in imaginatia mea, explozia din varful turnului vazuta de afara, unda de soc marindu-se ca o sfera si explozia ca o bila mai mica de foc inauntrul ei, cele doua desfacand in bucati si arzand navele impresionantei flote laolalta cu membrele tuturor vietatilor.
Acum suntem chit, noi doi.

miercuri, 4 martie 2009

Sven Hassel + Asimov in alta parte. Aici, aberatii




Ma uit la cadavrul meu de ani de zile. Problema e ca sunt inca in el, e inca EU adica. Ma uit la el cum moare, cum sufera; se destrama incet, sigur, fara proteste.
Stau deasupra intrarii in pestera, pe un mic pervaz in stanca, acoperit in ramasitele unei paturi destramate pe care au fost cusute frunze si muschi. Stau si privesc prin luneta armei; stau si ma imput, ma las sa mor pentru ca nu merita efortul. Efortul de a fi mai mult, de a lua viata in piept. Deasupra acestei existente minime viata nu mai are sa imi ofere nimic. Doar dureri noi, dar acelea vor veni o data cu varsta si deja le prevad: reumatism pt ca nu ma misc, cancer la colon din cauza ranii din cur, o coloana facuta praf (la 20 de ani) si lista poate continua. Asa ca nu, nu are sa imi mai ofere nimic.
De mult nu am mai iesit din perimetrul imediat al pesterii. Stau aici 23 de ore jumate pe zi, si cand cobor sa vin la tine, stau langa tine. Nu ma apropii prea tare, chiar daca nu ai cum sa ma mirosi. Stiu ca put. Am resturi de sperma uscata si transpiratie pe haine si pe piele. Nu si fecale. Tufisuri sunt, apa insa... e mai complicat. Sunt nespalat si ma imput pe zi ce trece. Dar numai pe dinafara...
De cateva saptamani nu am mai mers deloc sa verific capcanele si semnalizatoarele (sfori intinse prin padure legate in asa fel incat sa miste niste carpe sau sa loveasca niste fiare cand sunt atinse, ca sa ne avertizeze de incursiuni straine).
Dar stau si te pazesc si voi sta aici cat timp traiesc.
Corpul tau se schimba... parazitul isi face treaba, nu reusesc sa ii opresc dezvoltarea, dar cred ca voi reusi sa te aduc inapoi, in timp. Ai un trup puternic si lupti cu hotararea ta de altadata, chiar si acum, incostienta. Gemi din ce in ce mai mult si mai tare si imi e frica sa nu ne dai de gol altora. In lumea asta, oricine e un potential dusman. Lumea post-bresa (suna putin a post-nucleara, stiu. In mare parte si e). Ai incercat sa ma apuci si sa ma musti ieri. Iubita mea.
Am mai omorat astazi unul. Un om, unul din multii cazuti prada parazitului. Misuna prin boscheti, il atragea mirosul de om sau de hrana emanand din pestera. L-a ucis o briza - un nenoroc, venind brusc dinspre nord care i-a adus direct in nas mirosul din pestera, cu gura spre sud. Atunci am stiut ca va trebui sa il omor, dar i-am mai dat o sansa. A fost ca si cum s-ar fi trezit. Un om transformat de parazit este ca un animal salbatic, doar ca mai orb, cu mai putina acuitate a simturilor in general, mai slab, mai fragil si nu la fel de rapid. Evident, toate trasaturi naturale ale corpului uman, atrofiat de milenii de comoditate si tehnologie. S-a ridicat brusc in doua picioare, adulmecand incrancenat in masa de aer in miscare. Nici nu am apucat sa realizez cand a tasnit, dar dupa cateva secunde (sau asa au parut) am reactionat mecanic, intelegand ca animalul de prada alerga frenetic inspre pestera si vrea sa te sfasie; am pus intersectia (trasata imaginar) a semnelor de ghidare (in functie de distanta) desenate pe luneta undeva inaintea lui, in calea lui anticipata, am asteptat sa ajunga cu capul in dreptul acelui punct de referinta atat de vital si am apasat, incordandu-mi umarul ca sa opresc reculul, si spranceana, ca sa primesc lovitura lunetei, impinsa inapoi de explozia cartusului.
A cazut, urland ca un lup salbatic, inecat de gargara. L-am lovit in gat.
Am rasuflat usurat si am mancat un twix, ca sa ma linistesc. Mi s-a desprins un dinte, din fata. Ma gandesc: oricum nu ma poti vedea zambindu-ti, si nici nu am motive sa o fac prea des, asa ca nu e nimic. M-au durut rinichii toata noaptea aceea. Ma desfac in bucati... Ma duc dracu'. Dar nu am sa mor. Nu inainte de a-mi indeplini rostul.
Sunt convins ca undeva, exista mici ramasite, mici palcuri de oameni care au destula putere si resurse si lupta. EI ne vor gasi. Si ei ne vor ajuta sa fim sanatosi din nou, chiar daca va fi impotriva vointei tale. Eu mi te amintesc asa cum erai inainte. Inainte sa te tin intr-o cusca, ascunsa intr-o pestera. Cand dormeam langa tine, in pat. Nu pe o stanca rece, cu barne de lemn intre noi. Revin: sunt sigur ca ei exista pentru ca altfel nu am fi auzit (sau eu, eu nu as fi auzit...) acele explozii, cateodata, noaptea, departe in Nord. Acele lumini si focuri puternice. Iti mai amintesti, in noaptea cand am stat langa tine si ti le descriam? Cand ti-am dat sa mananci o salata de fructe de padure culese de afara. In noaptea aia m-ai lasat sa te ating fara sa te sedez.
Stiu, sunt sarcastic vorbindu-ti...
Printre buboaiele si eruptiile de pe fata ta, inca mai pot sa recunosc locurile pe care le idolatrizam cu pupaturi si le slaveam din priviri, fara sa le ating, fiind sfinte. Coltul gurii tale, de exemplu... Eh, lipsa atingerii e totusi un factor comun. Adica si acum e la fel... Din cu totul alte considerente evident.
Imi intorc spatele la ea si ies, taraindu-mi picioarele cu satisfactia dorintei controlate, in sinea mea arzand nerabdarea de a verifica perimetrul si gandul ca cineva (sau ceva) ar putea aparea chiar acum in fata mea de dupa colt, la cat de mult am stat aici, cu tine. Dar asa simt mereu, in fiecare seara. Si mereu e ok. Ei apar numai in plina zi. Sau in toiul noptii. Niciodata seara. Iar ailalti daca ne ataca... atunci chiar nu mai conteaza unde sunt, aici sau acolo, veghind. Am calculat demult, cu pasul meu, ca ar lua o ora unui om ca mine sa parcurga, in goana mare, distanta de la limita exterioara a razei de observare (undeva pe la liziera cealalta, dincolo de padure) pana la intrare. Si m-am gandit ca daca scrutez bine cu privirea inainte sa intru, asta mi-ar da cam o juma de ora de stat cu tine aproape linistit. Mereu stau trei sferturi de ora... Dar noi oricum traim mereu in apropierea mortii. Ii simtim permanent rasuflarea fetida in spate, asa ca asta nu schimba nimic, cu nimic.