Erata + Melaniada Si Elenopeea. Pe scurt despre tarfa dementa si altele

Primul meu post NU va povesti despre relatia mea cu Melania. Asta care e deja aici in stanga, la fanii mei. Ironic, stiu. Sunt convins ca imi va disparea si singurul acolit cand va citi primul post. Va pun si un link spre blogul ei tocmai in aceasta eventualitate (vedeti ca partile alea unde zice de rau sunt despre mine). Asta e, blogul oricum stiu ca va continua sa il urmareasca, rozandu-si unghiile de ciuda ca nu stie cum sa il saboteze si p-asta. Voi povesti in schimb despre altceva. Dar voi face mai intai niste precizari:
Imi place si mie piticigratis, il citesc si il gasesc reconfortant. Da' sa va puna dracu sa ziceti ca il copiez. Eu nu vreau sa fac pe nimeni sa rada. Intentia e similara, dar mai matura, intrucat eu il gasesc pe el infantil (Da ma da, te gasesc infantil. Iti pozezi pula in scaner si ai multe locuri comune in exprimarea argotica. Deci, repet, nu faptu' ca e argotica, ci faptu ca e plina de clisee). Ah, da, nici nu incerc sa ating vreodata popularitatea lui, si nici nu o sa fie la fel de entertaining ce am eu de spus.
M-am razgandit. O sa va povestesc despre Melaniada. Totul a inceput prin noiembrie 2006. Ma duc eu, ca orice student, la cursul pe saptamana aia si ma asez intr-o banca, stingher. Sunt intrebat de colegi daca sunt cu ei in grupa. Le raspund ca da si sunt intrebat din nou, cu priviri neincrezatoare.
Vine profa. In timpul cursului am fost absorbit si fascinat de fizionomiile stranii, interesante, sexy, urate cu spume din jurul meu. Se remarca o fata care vorbea mult si aparent stia ce spune, si spun asta dupa fizionomia profei, care exprima aprobare. Ma gandesc ca eu sunt un chiulangiu ordinar si am nevoie de prieteni care sa mearga la scoala pt mine, asa ca o invit dupa curs la o cafea. Dupa vreo doua ore in care am vorbit mai mult singur iesim afara in ploaie, si hotaram sa ne plimbam cu autobuzul ca sa putem continua 'discutia'. Nu trece mult timp si imi spune ca s-a indragostit de mine si ca nu mai poate. Eu contraatac, dupa un moment de stupefactie cu argumentele de bun-simt: "asa de repede?", "suntem colegi, nu e bine", "eu nu simt la fel", "sa nu ne pripim, sa luam lucrurile incet". Intelege pana la urma si accepta sa ramanem prieteni.
A doua zi la scoala vine la un moment dat suparata la mine si ma intreaba: "de ce nu ma saruti la scoala, ti-e rusine cu mine?". Raman blocat. Ii aduc aminte de discutia de ieri. "Si asta intelegi tu prin prieteni?" ma intreaba furioasa. In cele din urma se prinde si pleaca aruncand un "nu mai avem ce discuta". Eu ma gandesc sa repar situatia si asa ajungem, dupa ore, sa vorbim din nou. La sfarsit suntem din nou amici.
Peste cateva zile o sun, seara, sa o intreb ceva legat de facultate. Ma intreaba unde sunt si ce fac, si afland ca eram la o bere si in compania noastra erau SI fete, are un nou acces de furie. Eu ii spun aproape implorand "nu spune lucruri care nu mai pot fi sterse. Opreste-te si calmeaza-te, ori ma vei pierde ca prieten". "Lasa ca vad bine ce pierd George. Pierd un gunoi".
La momentul respectiv nu aveam prieteni si nu am vrut sa o pierd. Asa ca am iertat-o. Si i-am explicat din nou cum e normal sa stea lucrurile. Si uite asa a inceput. De fiecare data se razbuna pe mine pt imaginarele acte de infidelitate, lipsa de respect etc, de fiecare data venea plangand sa isi ceara iertare, de fiecare data eu o iertam si credeam ca ma va respecta cu atat mai mult acum, dupa.
A fost o perioada naspa pentru mine. Am cedat in cele din urma si am cazut intr-o relatie care nu imi putea oferi nimic, decat multa mizerie si rusine. Wishfull thinking din partea mea, si inca grosolan, sa imi inchipui ca imi va aduce mai mult respect de sine, capitol la care aveam lipsuri majore, prieteni si ajutor in domeniul educational. Razbunarile ei au devenit din ce in ce mai violente si mai absurde. Stiu ca e ciudat sa spun asta, dar atunci cand nimanui ii pasa ce se intampla cu tine se pot intampla lucruri ale dreacu' de bizare. Pe parintii mei ii doare in cur, si i-a durut intotdeauna. Pentru ei o orice nevoie (oricat de naturala) e semnul unei probleme de caracter. Fiind singura fiinta careia ii pasa de mine, singura legatura a mea cu viata reala, chiar daca doar se prefacea (si foarte prost inca) ca ii pasa, ma gaseam nevoit (cu mintea mea paralizata de frica si singuratate) sa o iert mereu. Am facut totul pentru a-i castiga respectul si pretuirea, doar pentru a constata ca e incapabila de respect sau pretuire. Am luat-o peste tot unde mergeam eu cu familia, si a fost acceptata ca membru (chiar daca prostia ei crunta - Da! in sensul de baza - ne punea mereu in situatii penibile sau conflictuale). In tot acest timp am incercat de foarte multe ori sa ma despart de ea, dar apasarea singuratatii (care era acum si mai apasatoare pt ca barfele ei, intrigile rasadite si comportamentul ei exagerat cu mine, in public [pe langa, recunosc, propriul meu caracter excentric de "ciudat" tipic], mi-au atras o simpatie din partea tuturor cam cum aveau parte leprosii si ciumatii medievali - adica dispret, lipsa de respect si/sau handling cu manusi chirurgicale), ideea dezamagirii, a neputintei de a avea un prieten adevarat (sau de a-l pastra - asa cum fusesem adesea acuzat) si mila pentru o fiinta din ce in ce mai pierduta cu firea (pe de o parte ma ameninta ca imi invenineaza amicii, colegii si chiar parintii [a si facut asta] impotriva mea, iar pe de alta parte, ca sa o iert si sa nu o parasesc a avut multiple tentative de sinucidere) ma faceau, against all my better judgement, sa revin in tentaculele ei, cautand caldura animala si fetida, dar calda (si in primele 5 minute poate chiar inofensiva). Gesturile ei, asa cum stiam dar mi-era frica sa constientizez, au escaladat pana la a ma scuipa pe fata in mijlocul facultatii, a-mi rupe un deget de la picior intr-un exces de furie sau a-si da drumul pe jos in strada [evident in vazul oamenilor], pentru a o ameninta mai tarziu pe maica-mea ca ma baga la inchisoare si are si martori.
Bleah. Destul cu deprimantele cacaturi. Ideea e ca m-a afectat. Toata nedreptatea, mizeria si singuratatea. Ajunsesem un rebut social si o facuse intentionat, cauzalitatea fiind evidenta. Am stat 2 ani non-stop in fata monitorului, aproape ca mi-am pierdut vederea, am dobandit hemoroizi si o fisura anala si mi-am strambat coloana de am probleme cu mijlocu' intocmai ca un batran, la 22 de ani. In pizda ma-si stresul m-a facut sa imi pierd si o parte din par si sa fac un inceput de chelie.
Dar! toate aceste chestii tin de aparenta si nu pot dilua esenta. Iar cum si un vin nu devine decat mai bun in timp, la fel si eu cred ca indiferent de toate deprecierile astea de ordin fizic nu ciobesc cu nimic din scheletul solid a ceea ce conteaza de fapt, si anume (si nu pot pune destula emfaza pe asta!) sarmul meu indestructibil. Sunt doar cicatrici pe fata rocii. Da. Am mentionat si modestia printre trasaturile mele definitorii?
In fine, azi sunt separat de ea, inca mai primesc mesaje in fiecare zi - incepand plangacios si rugator dimineata, continuand amenintator la pranz si incheind intotdeauna blestemacios seara (o sa postez niste exemple intr-o zi), am 27 de restante la facultatea mea, de Litere (in an final, III - eu deja am facut anul 1 de doua ori, pt ca l-am inghetat la mijloc ca un nebun) si ma simt bine si aproape fericit. Nietzsche spune (si da, cartea din lista am citit-o recent, de fapt inca o mai citesc. Am pus-o acolo sub efectul placerii de moment) ca numai englezii cauta fericirea. Perfect, mie intotdeauna mi-au placut englezii.
Promit ca nu o sa mai am posturi asa triste (sau lungi) ca asta.

Tot Nietzsche spunea ca englezii nu pot fi sinceri fiind prin definitie multifatetati si fani Kant (un joc de cuvinte cu Kant si Cant in limba germana). Cu riscul de a fi redundant mie imi plac. Si am si o nevoie compulsiva de a fi sincer, de a spune tot pentru a putea cere sa fiu crezut. Inca un motiv pentru acest post deprimat. A one time deal.