miercuri, 24 octombrie 2018

Scris de o femeie pentru mine 1



                                                             Blackholes are only for ASSholes

Nu avem găuri în pantofi sau în haine
Avem găuri în suflet
Găuri mari și adânci și
infinit de negre.

            Plictisită, apăsam rapid butoanele telecomenzii, eram nehotărâtă, neștiind ce canal să vizionez. Telenovela Science Fiction episodul no 9999 numită „Blackholes are only for ASSholes” abia începuse. O duduie în lacrimi îmbrăcată într-o rochie purpurie, privea cerul de pe marginea ferestrei. Bullshit. Ce-i asta?  Iar melodramă, iar lacrimi, chestii lipsite total de profunzime. Și dintr-o dată, din ecranul televizorului, iese o gaură neagră și enormă mă aruncă într-un abis ce nu se mai sfârșește...Și o văd pe Matricia cu aerele ei albastre care îmi spune o poveste care-mi provoacă răni imaginare atât în suflet, cât și-n tâmple. Zice așa: <Iubeam nebunește acea „stea moartă care se visa o stea vie, un soare.” Și a apărut în galaxia mea tocmai când mi se aliniaseră toate nebuloasele. Steaua asta, minunată pe care o adoram mai ceva decât un zeu egiptean se considera ruptă de tot ce e frumos și se considera pe sine o gaură neagră. Sunt sigură că era Luceafărul. Eu îmi propusesem să o fac să strălucească să o animez pentru că îi vedeam interiorul și știam că dacă Universul i-ar permite să strălucească ne-ar orbi pe toți. Dar pentru mine nu conta asta. Pentru că, eu, Matricia, „un proiectil de o densitate infinită, o gaură neagră deghizată în lumină”, doar că mult prea plină de mine, dădeam pe dinafară de atâta iubire. Îl cunoscusem în drumul meu spre infinit, tocmai când voiam să-mi petrec timpul, dansând cu eternitatea. Zicea că vrea să mă absoarbă și că niciodată nu se plictisește de mine, deși abia ne întâlnisem de trei secunde. Luceafărul își dorea și el cu ardoare să fie precum Crizantem, „o planetă de sex masculin cu nume floral”, așadar toată atenția lui gravita în jurul acestui corp ceresc ce se credea centrul universului. > Matricia luă o pauză, privind spre cer căutându-l cu privirea pe Luceafăr...
- Cred că e greu să fii Luceafăr, dar și mai greu este să trăiești mereu conform așteptărilor unei planete care orbitează în jurul ei înseși, oftă ea.
Nu i-am spus nimic, dar i-am observat tristețea din glas și din privire...A urmat o lungă tăcere de vreo două decenii și continuă:
- N-am nevoie de găuri negre la mine în univers. Blackholes are for ASSholes, striga necontenit Crizantem. Și ar fi bine și tu să faci ca mine, Luceafărule. Crizantem, acționând precum un Demiurg, încerca să-i deschidă ochii Luceafărului și să-i spună cât de plictisitoare și monotonă este Matricia, adică subsemnata. Și cum încearcă draga de ea, să-i controleze orbita când, de fapt, tot ce voia ea era să-l știe pe Luceafăr radiind de fericire. Și întrucât orice dorință a lui Crizantem, cel născut sub o stea norocoasă era ca o poruncă pentru el, Luceafărul era hotărât să-mi spună să ne vedem fiecare de constelațiile noastre. Am greșit când am crezut că timpul petrecut cu Luceafărul e al meu, că doar nu e proprietate... El îi aparținea deja lui Crizantem, cel care începuse deja să mă calce pe cometă...
- Orbitează și tu în altă galaxie că la mine nu mai e loc, urma să-mi spună, dar n-a avut curaj. Și totuși mi-a dat de înțeles când l-am surprins cum își trimitea priviri galeșe cu cea mai frumoasă stea din constelația Andromeda, una pe nume Estrella. Eu, simțindu-l în lumea lui, nemuritor și rece, cu ultimele puteri de pe care le mai aveam și i-am scris o scrisoare cu tot ce aveam pe suflet. Scrisoarea suna cam așa: Tot ce îmi stă pe suflet ești tu. Dă-te de pe el. La început, îmi doream răzbunare, să-l fac să simtă durerile unei stele căzătoare. Am vrut să-l smulg de pe cer și să îl arunc direct în brațele lui Crizantem că doar Luceafărul era satelitul lui cel mai drag. Dar când l-am privit era atât de naiv, visător, slab şi plin de dragoste moale sub crusta metalică mi-am dat seama că, de fapt, prin această răzbunare stupidă, mi-aș face rău mie însămi, gândindu-mă și numărând cam câte găuri negre i-aș putea provoca luceafărului meu. Și nu voiam să îl transform într-un asshole. Văzându-l atât de firav, am considerat că n-are sens să îl fac să se simtă inferior lui Crizantem. Atunci când rănești pe cineva îți asumi riscul. Eu nu eram pregătită pentru asta. Blackholes are for assholes, ori știm de la bun început că luceafărul meu nu era un asshole și refuz să cred că a devenit unul. Așadar, i-am redat libertatea mult răvnită și apoi am plecat într-o călătorie pe o distanță de mulți ani-lumină. Totuși nu m-am îndurat să nu îi mai scriu din când în când. La început, mi-a răspuns rece și dur, nepăsător, apăsat acuzându-mă de multe lucruri fictive pe care nu le făcusem. Pe urmă nu mi-a mai răspuns deloc. Timpul mi se părea o eternitate. Mă întrebam dacă decizia pe care am luat-o era cea corectă. Până la urmă și el și-a dorit asta. Sau rectific. Doar el a vrut să ne despărțim să iasă cu orice fată îi iese în cale întocmai așa cum îi zisese Crizantem.
În mine e haos și sunt tulburată de cele povestite de Matricia. Dacă stelele și planetele iubesc atât de haotic, ce pretenții să mai ai de la oameni? Cine a greșit cel dintâi și cine a greșit cel de pe urmă ? Și cine a greșit mai mult și cine mai puțin? Nu cred că mai contează asta acum, nu trebuie să contorizăm greșelile. E mai greu să renunți la ceva stricat, decât să încerci să repari. Cine are orgoliul mai mare? E incomensurabil, dar nici asta nu contează. Acum nu îl judec pe niciunul, nici pe Crizantem care se criza de câte ori auzea de Matricia, deși e gol pe dinăuntru, are sentimente față de satelitul lui preferat. Considerându-l în mare pericol, a încercat să-l salveze de Matricia, dar încă n-a reușit să-l salveze de el însuși. Nici pe Luceafăr nu îl judec că a fost confuz și a încercat să fie cu Estrella. N-o judec nici pe Matricia că se săturase să aștepte câte un semn de viață de la Luceafăr și că răceala lui a îndepărtat-o, proiectând-o în alte galaxii superficiale, care nu au nicio profunzime. Fiecare a făcut ce a considerat de cuviință. În fiecare clipă, secundă și oră se gândește la supernovele tale... la lumina pe care o emana atunci când te vedea, când te auzea, când îți vorbea...N-a regretat nimic, Je ne regrette rien al lui Edith Piath îi răsună acum în urechi, amintindu-i de noaptea în care și-a pierdut sufletul pe un drum fără o destinație precisă, într-un taxi... În ea sălășluiesc amintiri pe care nu le-ar da nici măcar pe un univers întreg.
Gaura neagră m-a aruncat înapoi în cameră mea goală pe fotoliul meu confortabil. Sătulă de clișee ieftine, am închis televizorul. Și odată cu el tot trecutul. Afară plouă și simt cum fiecare strop se transformă într-o constelație în inima mea.
Nu știu dacă momentele dintre noi au fost scrise în stele, dar știu că între noi doi vor rămâne mereu aceleași galaxii imposibil de parcurs.
Brusc adorm. O visez pe Matricia. Tristă, îmbrăcată într-o rochie de catifea albastră, îmi spune :
- E plină lumea de crizantemi, narciși, trandafiri și ghiocei, dar ca LUCEAFĂRUL meu nu mai e nimeni.