Imi place sa scriu
Acum o săptămână
marți, 16 iunie 2009
duminică, 14 iunie 2009
Hamlet in a Hazmat Suit
Heat exchange. Flashes of guilt like flashes of light running through thoughts and emotions, through ideas and enterprises. Guilt being traced back to not being what thy could have been. Guilt to thyself. For letting oneself down.
Heat exchange. Want of fluid exchange. To sleep perchance to wet-dream. Perchance to gain confidence perchance to gain care of another oneself perchance to IjustworkherebutIwanttoFUCKYOU and set everything before straight. Forever. Perchance but not a chance.
Heat loss. Loss of life. Sustaining heavy damage and having but the lack to show for it. Having thus nothing. Leaving nothing behind after losing nothing.
Heat exchange. Setting a difference of temperature in ones body by means of the body of another. Refreshing ones self-defining aspects by fusing them with anothers.
Heat exchange. Gaining strength from ones disappointments. Turning wants into qualities when all they are is traits. Expressing that what doesn't kill one makes one stronger when all it makes one is different.
Heat exchange. Come closer.
vineri, 12 iunie 2009
in concluzie....
TERRY JACKS, Seasons in the Sun
Goodbye to you, my trusted friend.
We've known each other since we're nine or ten.
Together we climbed hills or trees.
Learned of love and ABC's,
skinned our hearts and skinned our knees.
Goodbye my friend, it's hard to die,
when all the birds are singing in the sky,
Now that the spring is in the air.
Pretty girls are everywhere.
When you see them I'll be there.
We had joy, we had fun, we had seasons in the sun.
But the hills that we climbed
were just seasons out of time.
Goodbye, Papa, please pray for me,
I was the black sheep of the family.
You tried to teach me right from wrong.
Too much wine and too much song,
wonder how I get along.
Goodbye, Papa, it's hard to die
when all the birds are singing in the sky,
Now that the spring is in the air.
Little children everywhere.
When you see them I'll be there.
We had joy, we had fun, we had seasons in the sun.
But the wine and the song,
like the seasons, all have gone.
Goodbye, Michelle, my little one.
You gave me love and helped me find the sun.
And every time that I was down
you would always come around
and get my feet back on the ground.
Goodbye, Michelle, it's hard to die
when all the bird are singing in the sky,
Now that the spring is in the air.
With the flowers ev'rywhere.
I whish that we could both be there.
We had joy, we had fun, we had seasons in the sun.
But the stars we could reach
were just starfishs on the beach
Cam asa... Nu mai rectific anumite parti si nu mai adaug comentarii. Este totul atat de evident prin sine. Spun doar atat, versurile nu exprima ceea ce simt, dar nu este nici totul ironie. Este totul atat de ironic si de tragic, si doare. Oh well... live and let die.
O data m-ai intrebat pe care dintre fostele mele prietene le-am iubit. Ti-am raspuns ca pe toate. Si atunci m-ai intrebat pe care le mai iubesc acum. Ti-am raspuns ca pe toate. Ai ramas uimita... Este adevarat. Sunt acum destul de matur sa pot adauga: chiar si pe tine.
Ca sa previn cunoscutele-ti drumuri demente ale mintii, iti spun de pe acum ca nu faptul ca nu m-am razbunat pe tine sau ca ai o relatie (care pretinzi ca e) fericita (si o etalezi cu infatuare prosteasca) este ceea ce doare. Nu are nici o legatura cu faptul ca esti tu lipsita de orice bun simt. Doar cu ceea ce am vazut eu in tine. Deci, repet, in nici un caz cu acel baiat care nu stie saracul cu ce s-a ales. Si ai putea spune ca nici macar cu tine, asadar. Nu m-a interesat niciodata ce faci tu in viata ta personala si gelozia, ca si celelalte forme de dementa, sunt jocul tau, nu al meu. Jocul femeii casnice, plictisite, inculte si gretzoase prin esenta ei nesimtita. Jocul unei femei care nu are nimic feminin si nu va avea niciodata, pt ca nu are nimic uman.
Uita-te la Solaris. Am vazut acolo o femeie care are aproape tot ce mi-am dorit in femeia ideala. Ce parte din ea regasesti in tine? Dar ce parte din tine regasesti in ea? Si nu vorbesc de anumite calitati pe care ea le-ar avea si tu nu, asta e oricum evident si redundant. Dar macar absenta defectelor... Parca te straduiesti sa le ai pe toate. Si aici vorbesc obiectiv, tocmai asta m-a uimit si m-a lasat mut. Judecand obiectiv te gasesc plina de toate defectele de caracter pe care mi le pot imagina. Macar absenta defectelor... Tu nu iti dai singura sansa de a fi un om. Un om mai frumos. Te mentii plina de mizerie. Succes in noua ta "relatie"... Ar fi prima. Pentru tine. Si daca totul merge asa cum ti-ai planuit, si ultima. Mult noroc cu planul cincinal, mi-e mila de copiii care se vor grabi sa apara.
marți, 9 iunie 2009
Ultimul transcript
Am mai gasit unu', il pun si pe asta. Este unul dintre cele mai recente. De fapt sunt 3-4 fragmente separate dar ca sa inchei cu treaba asta ca ma frustraeza ca nu creez chestii actuale le-am pus la gramada. Enjoy.
Celebra critica pozitiva. Fara continuitate, ganduri fragmentate, ciuntite, ca in padurea spanzuratilor.
Ii voi face o plangere la Politie.
Cum sa indoi infinitul de alb la o schema, structura interna a sentimentelor mele, fata de care pagina e sensibila, chipurile...
Nu mai pot continua Oblivion, chiar daca am mai infipt doi giga de ram (ddr2) in PC. Are bug nenorocirea si nu ma pot duce (fast travel) la casa Ordinului cavalerilor celor 9 (expansionul oficial).
Ma ridic ca un gigant adormit din praful pe care mintea ta urata l-a pus peste mine de atata timp, iar mintea mea, prea gingasa, a lasat-o. Imi curge praf din incheieturi si imi cad bucati de pamant din pleoape, dar vad din nou. Cu un geamat imi tasneste aer din plamani, aer tinut acolo dinainte de istorie, mirosind a mine, aruncand in fata jeturi de praf. Astept... Cand praful se indeparteaza si linistea revine pentru o secunda trag adanc in plamani nou aer, aerul timpului. Ma imbat de culoarea locala. Sunt gata sa te infrunt acum. Te voi pune in genunchi. Sper doar din tot sufletul ca nu vei fugi inainte sa terminam. Vreau sa simti de data asta pana in maduva oaselor tale putrede si uracioase, vreau sa intelegi, o data pentru totdeauna. Ce iti voi face eu nimeni nu va mai desface si vindeca. Pt ca, de fapt, eu te voi vindeca de boala in care traiesti de ani de zile, si ale carei roade roz-maronii si veninoase se rasfrang asupra oamenilor nevinovati. Mizeria ta nu va mai rani pe nimeni dupa seara asta, in afara de tine insati. Nu imi pasa ce se alege de mine, important e ce voi face.
Ingerul s-a stricat! Nu mai pot, m-am spart. Pazea si Dumnezeu sa va ierte.
Celebra critica pozitiva. Fara continuitate, ganduri fragmentate, ciuntite, ca in padurea spanzuratilor.
Ii voi face o plangere la Politie.
Cum sa indoi infinitul de alb la o schema, structura interna a sentimentelor mele, fata de care pagina e sensibila, chipurile...
Nu mai pot continua Oblivion, chiar daca am mai infipt doi giga de ram (ddr2) in PC. Are bug nenorocirea si nu ma pot duce (fast travel) la casa Ordinului cavalerilor celor 9 (expansionul oficial).
Ma ridic ca un gigant adormit din praful pe care mintea ta urata l-a pus peste mine de atata timp, iar mintea mea, prea gingasa, a lasat-o. Imi curge praf din incheieturi si imi cad bucati de pamant din pleoape, dar vad din nou. Cu un geamat imi tasneste aer din plamani, aer tinut acolo dinainte de istorie, mirosind a mine, aruncand in fata jeturi de praf. Astept... Cand praful se indeparteaza si linistea revine pentru o secunda trag adanc in plamani nou aer, aerul timpului. Ma imbat de culoarea locala. Sunt gata sa te infrunt acum. Te voi pune in genunchi. Sper doar din tot sufletul ca nu vei fugi inainte sa terminam. Vreau sa simti de data asta pana in maduva oaselor tale putrede si uracioase, vreau sa intelegi, o data pentru totdeauna. Ce iti voi face eu nimeni nu va mai desface si vindeca. Pt ca, de fapt, eu te voi vindeca de boala in care traiesti de ani de zile, si ale carei roade roz-maronii si veninoase se rasfrang asupra oamenilor nevinovati. Mizeria ta nu va mai rani pe nimeni dupa seara asta, in afara de tine insati. Nu imi pasa ce se alege de mine, important e ce voi face.
Ingerul s-a stricat! Nu mai pot, m-am spart. Pazea si Dumnezeu sa va ierte.
Rebound
Tot una mai veche pe care nu ma postat-o pana acuma pentru ca nu imi permiteam, fiind intr-o relatie cu Elena, pe care voiam sa o fotografiez cu pula in gura si sa o fac vedeta. Din fericire mi-a citit mesaje din telefon ca o curva imputita ce e si m-a scapat de dilema asta. Cititi ca e cea mai apropiata de starea mea actuala. Beau in cinstea voastra si ma pis pe voi. PS: era initial intitulata 'reconstructivism'
muse exopolitics
Ma chinuiesc sa fac dragoste cu tine, desi nu iti stiu numele si nu imi amintesc fata ta, in timp ce bucati din tavan se prabusesc pe pat. E cutremur. Sau ma chinuiesc eu foarte tare. Un triunghi de beton cade langa noi la stanga. Te iau de mana si te arunc mai la dreapta. O teava scartaie si pocneste, improscand apa din bresa creata peste noi, pe peretele opus al camerei. Continuam. Sau continui. Am mana in parul tau si nu iti vad expresia. Tot ce imi sta in minte este fata ei de taranca plugara, facuta parca de un sudor din placi de tabla, la fel de eleganta ca un tractor, ca o hazna din lemn intr-un restaurant frantuzesc. Cuvintele ei ca un bici, pt ca imi ramane mintea in domeniul agrar, si brazdele lasate in imaginea-mi despre mine. In timp ce trupul isi continua miscarea ce cade in mecanic mintea reinvie durerea din acele brazde vechi. Cuvinte pe cat de contradictorii si de absurde in logica lor, pe atat de pline de fiere si de patos, eficiente in intentia lor: de a rani cu ochii inchisi. Prin aerul incetosat de apa pulverizata de sub jet (era o teava de apa calda) ma uit la fereastra si vad ca soarele se screme sa se ridice. Efortul nostru comun ma tonifica, ma galvanizeaza, suntem o echipa. Eu sunt ridicat, asta nu este niciodata o problema, dar nu reusesc sa ma desprind de ceva negru care ma invaluie si sa ma bucur de ce fac. Stiu ca te tradez, te ieftinesc si te dezamagesc gandindu-ma acum la ea dar nu pot sa ma abtin. A spus ca nu pot face dragoste cu tine. A spus ca sunt afemeiat, dar si ca sunt impotent. A spus ca sunt idealist, fraier si altruist dar si ca sunt negru la suflet, pervers si, evident, egoist. Stiu ca e un zero. Dar e greu sa ma consolez cu gandul asta acum, cand vad ca rautatea ei oarba prinde putere si primeste dovezi, se ancoreaza in realitatea mea mica si frageda.
O vad razand, ranjind, urat, ca proasta, savurandu-si razbunarea prosteasca, inutila si nejustificata, absurda dar atat de atroce si feroce, indecenta si dementa, rea si... de catea.
Mi-o imaginez fata in fata cu mine acum, intr-un alt loc. Acolo, in intunericul din care radea la mine. Stau simplu in fata ei si ma uit la ea. Eu sunt acolo cu tot corpul, ea e doar o fata imensa dar la fel de mare ca mine. Continua sa rada, acum imi rade in fata. Daca as avea o lance de-a unui hoplit macedonean, i-as infige-o in ochi si as continua sa imping pana as zgaria cu varful spatele craniului ei. Ura mi s-ar stinge imediat dupa impunsatura, pe la jumate as izbucni in lacrimi, si la sfarsit as cadea in genunchi urland furibund. Nu din mila, ci din regrete inexplicabile, absurde, de neinteles. Pentru ca nu am inteles niciodata de ce te porti asa.
Dar nu o am. Nu o pot crea cu mintea. Continui sa stau. Hohotul cedeaza incet intr-o grimasa de scarba cautata. In mare parte si reusita. Nu fac nimic. Nu am nici o expresie pe fata, in gesturi.
Deodata valul negru se ridica din senin de pe ochi si ma gasesc continuand ce faceam. Flasc, in tine. Da, acum poti spune ca a avut dreptate de-a binelea. Indiferent de tot ce a facut si de ce merita, sau daca acest efect nu este cauzat chiar de cuvintele si ura ei, faptul ramane ca in momentul asta are irevocabil dreptate in acest aspect. Soarele isi arata deja laserele pe cerul vanat de iarna si scaneaza mut realitatea bizara, chinuita, a infinitei rautati si pofte de sange uman a omului pe care o gaseste. Parca de fiecare data mai abrutizata, mai scarnava si de neinteles.
Ma imbrac, in partea cealalta, incet, pe indelete si ma apropii de fata imensa. Aproape. Sa ii simt rasuflarea putreda in nari si in gura. Infectie la sinusuri pe dracu’. Intotdeauna i-a putit gura. Scot o tigareta din buzunarul paltonului negru de lana, mi-o aprind semi-tacticos cu bricheta si o fumez aproape de fata ei, uitandu-ma atent prin ochii mijiti la ea, in ochii ei, prin ei, lasand fumul sa se ridice incet, drept, pe langa ea.
In cele din urma inceteaza si ranjetul. Acum ma priveste plina de ura incercand sa ma prefaca in scrum din priviri.
In cele din urma inceteaza si ura si orice emotie dispare de pe chipul labartat, stingandu-se inevitabil, ca orice sentiment fabricat, nenatural, fara o baza reala a faptelor, ca orice foc fara combustibil. Ramane doar tristetea, regretul negru abisal, chiar cel pe care il simteam eu mai devreme. Ca intotdeauna, ma blochez. Ridic mana spre obrazul ei brazdat de experiente urate. Ii simt caldura fetei si ma opresc la o distanta imperceptibila de pielea ei. Nu o pot atinge. O las in jos, ca pe o carpa. Ma retrag lent, precaut, ca in fata unui animal salbatic gata sa atace. Izbucneste intr-un hohot de plans animalic, racnit, blestemand cu limba de moarte, plina de ura, de rusine, de disperare. Ma intorc, fac cativa pasi, scot tigara din gura si, cu spatele la ea, o sting sub talpa.
Las bruma calda sa infiripe siroaie pe spatele meu, incovoindu-ma asupra ta si luandu-te in brate. Ma strivesc de tine ca sa ma simti. Iti simt mirarea. Numai eu stiu de ce...
Porneste alarma. E programata sa cante melodia mea preferata. Privesc afara prin ceata de apa calda si vad soarele, ridicat acum complet deasupra orizontului, imprastiind caldura lui ranita dar milostiva asupra lumii nebune pe care o gaseste. Intotdeauna ne iarta, in fiecare dimineata. Iti trag o palma pe solduri. Te patrund cu pofta. Facem dragoste.
muse exopolitics
Ma chinuiesc sa fac dragoste cu tine, desi nu iti stiu numele si nu imi amintesc fata ta, in timp ce bucati din tavan se prabusesc pe pat. E cutremur. Sau ma chinuiesc eu foarte tare. Un triunghi de beton cade langa noi la stanga. Te iau de mana si te arunc mai la dreapta. O teava scartaie si pocneste, improscand apa din bresa creata peste noi, pe peretele opus al camerei. Continuam. Sau continui. Am mana in parul tau si nu iti vad expresia. Tot ce imi sta in minte este fata ei de taranca plugara, facuta parca de un sudor din placi de tabla, la fel de eleganta ca un tractor, ca o hazna din lemn intr-un restaurant frantuzesc. Cuvintele ei ca un bici, pt ca imi ramane mintea in domeniul agrar, si brazdele lasate in imaginea-mi despre mine. In timp ce trupul isi continua miscarea ce cade in mecanic mintea reinvie durerea din acele brazde vechi. Cuvinte pe cat de contradictorii si de absurde in logica lor, pe atat de pline de fiere si de patos, eficiente in intentia lor: de a rani cu ochii inchisi. Prin aerul incetosat de apa pulverizata de sub jet (era o teava de apa calda) ma uit la fereastra si vad ca soarele se screme sa se ridice. Efortul nostru comun ma tonifica, ma galvanizeaza, suntem o echipa. Eu sunt ridicat, asta nu este niciodata o problema, dar nu reusesc sa ma desprind de ceva negru care ma invaluie si sa ma bucur de ce fac. Stiu ca te tradez, te ieftinesc si te dezamagesc gandindu-ma acum la ea dar nu pot sa ma abtin. A spus ca nu pot face dragoste cu tine. A spus ca sunt afemeiat, dar si ca sunt impotent. A spus ca sunt idealist, fraier si altruist dar si ca sunt negru la suflet, pervers si, evident, egoist. Stiu ca e un zero. Dar e greu sa ma consolez cu gandul asta acum, cand vad ca rautatea ei oarba prinde putere si primeste dovezi, se ancoreaza in realitatea mea mica si frageda.
O vad razand, ranjind, urat, ca proasta, savurandu-si razbunarea prosteasca, inutila si nejustificata, absurda dar atat de atroce si feroce, indecenta si dementa, rea si... de catea.
Mi-o imaginez fata in fata cu mine acum, intr-un alt loc. Acolo, in intunericul din care radea la mine. Stau simplu in fata ei si ma uit la ea. Eu sunt acolo cu tot corpul, ea e doar o fata imensa dar la fel de mare ca mine. Continua sa rada, acum imi rade in fata. Daca as avea o lance de-a unui hoplit macedonean, i-as infige-o in ochi si as continua sa imping pana as zgaria cu varful spatele craniului ei. Ura mi s-ar stinge imediat dupa impunsatura, pe la jumate as izbucni in lacrimi, si la sfarsit as cadea in genunchi urland furibund. Nu din mila, ci din regrete inexplicabile, absurde, de neinteles. Pentru ca nu am inteles niciodata de ce te porti asa.
Dar nu o am. Nu o pot crea cu mintea. Continui sa stau. Hohotul cedeaza incet intr-o grimasa de scarba cautata. In mare parte si reusita. Nu fac nimic. Nu am nici o expresie pe fata, in gesturi.
Deodata valul negru se ridica din senin de pe ochi si ma gasesc continuand ce faceam. Flasc, in tine. Da, acum poti spune ca a avut dreptate de-a binelea. Indiferent de tot ce a facut si de ce merita, sau daca acest efect nu este cauzat chiar de cuvintele si ura ei, faptul ramane ca in momentul asta are irevocabil dreptate in acest aspect. Soarele isi arata deja laserele pe cerul vanat de iarna si scaneaza mut realitatea bizara, chinuita, a infinitei rautati si pofte de sange uman a omului pe care o gaseste. Parca de fiecare data mai abrutizata, mai scarnava si de neinteles.
Ma imbrac, in partea cealalta, incet, pe indelete si ma apropii de fata imensa. Aproape. Sa ii simt rasuflarea putreda in nari si in gura. Infectie la sinusuri pe dracu’. Intotdeauna i-a putit gura. Scot o tigareta din buzunarul paltonului negru de lana, mi-o aprind semi-tacticos cu bricheta si o fumez aproape de fata ei, uitandu-ma atent prin ochii mijiti la ea, in ochii ei, prin ei, lasand fumul sa se ridice incet, drept, pe langa ea.
In cele din urma inceteaza si ranjetul. Acum ma priveste plina de ura incercand sa ma prefaca in scrum din priviri.
In cele din urma inceteaza si ura si orice emotie dispare de pe chipul labartat, stingandu-se inevitabil, ca orice sentiment fabricat, nenatural, fara o baza reala a faptelor, ca orice foc fara combustibil. Ramane doar tristetea, regretul negru abisal, chiar cel pe care il simteam eu mai devreme. Ca intotdeauna, ma blochez. Ridic mana spre obrazul ei brazdat de experiente urate. Ii simt caldura fetei si ma opresc la o distanta imperceptibila de pielea ei. Nu o pot atinge. O las in jos, ca pe o carpa. Ma retrag lent, precaut, ca in fata unui animal salbatic gata sa atace. Izbucneste intr-un hohot de plans animalic, racnit, blestemand cu limba de moarte, plina de ura, de rusine, de disperare. Ma intorc, fac cativa pasi, scot tigara din gura si, cu spatele la ea, o sting sub talpa.
Las bruma calda sa infiripe siroaie pe spatele meu, incovoindu-ma asupra ta si luandu-te in brate. Ma strivesc de tine ca sa ma simti. Iti simt mirarea. Numai eu stiu de ce...
Porneste alarma. E programata sa cante melodia mea preferata. Privesc afara prin ceata de apa calda si vad soarele, ridicat acum complet deasupra orizontului, imprastiind caldura lui ranita dar milostiva asupra lumii nebune pe care o gaseste. Intotdeauna ne iarta, in fiecare dimineata. Iti trag o palma pe solduri. Te patrund cu pofta. Facem dragoste.
luni, 8 iunie 2009
Din seria distopica
Asta e si mai veche decat cea anterioara. O postez ulterior pt ca a mai necesitat schimbari si pt ca nu o mai gaseam. Intitulez acest pasaj simplu "lupta", fiind vorba de personajul feminin universal pozitiv, in antiteza cu cel din alte fragmente, "ea", "elena" etc. si ma bucur copilareste la gandul ca este inca o distilare a unor ganduri de-ale mele pe care nu o va intelege niciodata, desi e atat de simplu si de bun-simt (poate nu exprimarea in sine, dar sentimentul si ideea din spatele lui sunt simple).
E vorba, in alta ordine de idei de aceeasi lupta apocaliptica si lipsita de speranta si e cam cea mai reusita de pana acuma. Poate intr-o buna zi vor forma o povestire coerenta. Enjoy.
Muse - Invincible
Cerul vanat. Dimineata de decembrie umeda, rece, care a uitat sa mai aduca zapada si nici o va face. Lumina este totusi in exces. Pe corpul tau, pe asfaltul de pe acoperis, pe cer. Parca emaneaza din noi si ne urmareste, facand-ne suferintele si traumele sa aiba aceeasi nuanta, acelasi ritm. Durere in lumina, sange in incaperi albe de gresie, suferinta ametitoare si ochii zburand la peisaje dureros de frumoase, schisma totala, sfasiere ireconciliabila, curatenie uscata si perfecta, dureros de perfecta. Consolarea e ceva murdar si nu isi are locul. Suntem buni de pus in muzeu.
Cam asa e ritmul. Cam asa e nuanta. Sfarsitul nostru e inevitabil si e aproape. Ne face sa zambim. Dar nu ne lasa sa ne sarutam. Asa ca iti zambesc cu toata dragostea si durerea si inainte ca mintea sa mi-o ia razna alung imaginea ta din ochi, si mi-i canalizez pe luneta. nu vad nimic, nici un inamic. Sau ostil. Dar e acelasi lucru. A ajuns sa fie acelasi lucru. Daca e sau nu un dusman in fata ta. Daca dormi linistit sau te lupti sa nu mori. Daca supravietuiesti sau nu. E acelasi lucru. Suntem deja in istorie. Toti suntem deja idei, concepte. Nici unul nu mai poate fi omorat. Doar martirizat, doar trecut pe lunga lista a celor ce au ramas concepte. Suntem deja scopul. Suntem tot ceea ce vrem, credem si simtim. Nu putem fi invinsi, pt ca exista bine in lume. Iar daca suntem invinsi, atunci nu exista. Noi suntem binele. Noi suntem tot ce a mai ramas.
Probabil ca asa erau si primii arhangheli in ochii oamenilor primitivi care ii priveau: ca mine si ca tine. Doi oameni luptand cu universul, cu ordinea lumii. Pentru a o schimba si a o face traibila, compatibila, cu noi.
Cum sa nu iti pierzi mintile? Pur si simplu nu te gandesti la toate astea. Faci tot ce e nevoie, cat poti de bine si speri ca iese.
Toti cei morti, umiliti, toate sperantele calcate nedrept in picioare... nu te gandesti la ei decat ca sa te ajute, sa te motiveze. Oricum am inebunit de mult, toti asa-zisii supravietuitori. Moartea e ceva ce nu ne permitem, e scaparea din sfasietoarea cruzime in care traim. Nu ne lasa amintirea a tot ce am pierdut. Pentru toata viata noastra, spune-i istorie, civilizatie, dragoste, rude, semeni etc. nu putem sa ne lasam in balta si sa visam, oblojindu-ne sufletul de rani si scutindu-l de rautate. Vom murdari. Vom murdari tot ce gasim frumos si ni se va rupe sufletul, dar vom continua. Vom murdari mai mult ca ei pentru ca in cele din urma sa infrumusetam din nou, in stilul nostru. Vom arunca gaz pe foc peste gazul lor si ne vom arde cu totii, doar ca noi ii vom arde pe ei mai rau. E singura solutie. Si din cenusa ramasa vom reface stilul NOSTRU de viata.
Si iata-l. Un ostil cu costum gri de lupta urbana (s-au adaptat foarte repede la conditiile noastre, betonul si molozul in orase, frunzele si pamantul in padure) si masca. Seamana in mare parte cu masca noastra de gaze, doar ca este mult mai complexa, amplificand auzul, vazul si fiind conectata la sistemul de ochire al armei. Are sange proaspat pe cutitele de la incheieturi. Este probabil al celor din avanpost, care a fost redus la tacere iar noi nu am aflat. Inseamna ca vin incoace. Este probabil o iscoada mai nepriceputa care a iesit in camp deschis si daca o scot din joc trupele din spate vor fi alertate.
Si totusi trebuie sa moara inainte sa ajunga langa pozitiile noastre, langa inaintasi, langa avangarda, adica langa noi doi, ce mai incoace si incolo. Pe de alta parte el trebuie sa moara fara ca intreaga armata care sigur este acum in spatele lui si sta cu ochii pe el sa inteleaga asta. Sau macar sa inteleaga ce vrem noi sa inteleaga. Solutiile neviabile mi se sterg instinctiv si aproape instantaneu din minte: daca il impusc le voi arata locul adapostului si ne vor elimina imediat, nestanjenit si fara pierderi; chiar daca ne retragem si ne schimbam culcusul, adapostul cu refugiati e prea aproape ca sa putem risca gasirea lui. Iar ei nu se pot muta asa usor ca noi doi. Daca voi folosi una dintre capcane, desi pot spera in cel mai bun caz la putina confuzie initiala, si desi nu as trada pozitia exacta a refugiului nostru, rezultatul final va fi in mare acelasi. Chiar daca l-as suprima silentios, superiorii sai sunt cu ochii pe el si ii urmaresc evolutia, si nu vor pleca pur si simplu inapoi de unde au venit daca iscoada dispare, lipseste mai mult sau nu aud vesti de la ea. Iti simt atentia asupra mea si ma simt prost pentru ca stiu ca ma uit deja de prea mult timp prin luneta. Nu stiu ce sa iti spun ca sa nu stric magia fragila insailata de cateva zile intre noi, aici. Parca nici nu am mai fi fost in razboi. Parca nici nu ne-ar fi fost omorati parintii amandurora. Parca nici nu am fi fost doi dintre ultimii 50.000 de oameni ramasi. Parca nici usturoi nu am mancat si nici gura nu ne-ar puti. A cadavru. Am stat doar. Ne-am privit. Am privit cerul si orasul. Am avut echivalentul post-bresa al unei plimbari pe strazi. Chiar daca dorinta imi sangera prin varful degetelor de la mana dreapta si prin toate exrtremitatile corpului din jumatatea dreapta, cea apropiata de tine, ca si cum toate fuidele din corp mi-ar fi fost puternic incarcate feros si atrase de tine ca de un magnet, chiar daca ai dormit aseara cu mana pe obrazul meu uscat si jegos, chiar daca suntem permanent incurajati sa perpetuam si revigoram specia... nu ne-am atins. Nu eu pe tine. Si gandul ca as putea muri inainte sa apuc sa o fac nu ma sperie. Ma face sa ma simt nobil, englez, sensibil si intr-un fel, poet. Un poet post-bresa.
E vorba, in alta ordine de idei de aceeasi lupta apocaliptica si lipsita de speranta si e cam cea mai reusita de pana acuma. Poate intr-o buna zi vor forma o povestire coerenta. Enjoy.
Muse - Invincible
Cerul vanat. Dimineata de decembrie umeda, rece, care a uitat sa mai aduca zapada si nici o va face. Lumina este totusi in exces. Pe corpul tau, pe asfaltul de pe acoperis, pe cer. Parca emaneaza din noi si ne urmareste, facand-ne suferintele si traumele sa aiba aceeasi nuanta, acelasi ritm. Durere in lumina, sange in incaperi albe de gresie, suferinta ametitoare si ochii zburand la peisaje dureros de frumoase, schisma totala, sfasiere ireconciliabila, curatenie uscata si perfecta, dureros de perfecta. Consolarea e ceva murdar si nu isi are locul. Suntem buni de pus in muzeu.
Cam asa e ritmul. Cam asa e nuanta. Sfarsitul nostru e inevitabil si e aproape. Ne face sa zambim. Dar nu ne lasa sa ne sarutam. Asa ca iti zambesc cu toata dragostea si durerea si inainte ca mintea sa mi-o ia razna alung imaginea ta din ochi, si mi-i canalizez pe luneta. nu vad nimic, nici un inamic. Sau ostil. Dar e acelasi lucru. A ajuns sa fie acelasi lucru. Daca e sau nu un dusman in fata ta. Daca dormi linistit sau te lupti sa nu mori. Daca supravietuiesti sau nu. E acelasi lucru. Suntem deja in istorie. Toti suntem deja idei, concepte. Nici unul nu mai poate fi omorat. Doar martirizat, doar trecut pe lunga lista a celor ce au ramas concepte. Suntem deja scopul. Suntem tot ceea ce vrem, credem si simtim. Nu putem fi invinsi, pt ca exista bine in lume. Iar daca suntem invinsi, atunci nu exista. Noi suntem binele. Noi suntem tot ce a mai ramas.
Probabil ca asa erau si primii arhangheli in ochii oamenilor primitivi care ii priveau: ca mine si ca tine. Doi oameni luptand cu universul, cu ordinea lumii. Pentru a o schimba si a o face traibila, compatibila, cu noi.
Cum sa nu iti pierzi mintile? Pur si simplu nu te gandesti la toate astea. Faci tot ce e nevoie, cat poti de bine si speri ca iese.
Toti cei morti, umiliti, toate sperantele calcate nedrept in picioare... nu te gandesti la ei decat ca sa te ajute, sa te motiveze. Oricum am inebunit de mult, toti asa-zisii supravietuitori. Moartea e ceva ce nu ne permitem, e scaparea din sfasietoarea cruzime in care traim. Nu ne lasa amintirea a tot ce am pierdut. Pentru toata viata noastra, spune-i istorie, civilizatie, dragoste, rude, semeni etc. nu putem sa ne lasam in balta si sa visam, oblojindu-ne sufletul de rani si scutindu-l de rautate. Vom murdari. Vom murdari tot ce gasim frumos si ni se va rupe sufletul, dar vom continua. Vom murdari mai mult ca ei pentru ca in cele din urma sa infrumusetam din nou, in stilul nostru. Vom arunca gaz pe foc peste gazul lor si ne vom arde cu totii, doar ca noi ii vom arde pe ei mai rau. E singura solutie. Si din cenusa ramasa vom reface stilul NOSTRU de viata.
Si iata-l. Un ostil cu costum gri de lupta urbana (s-au adaptat foarte repede la conditiile noastre, betonul si molozul in orase, frunzele si pamantul in padure) si masca. Seamana in mare parte cu masca noastra de gaze, doar ca este mult mai complexa, amplificand auzul, vazul si fiind conectata la sistemul de ochire al armei. Are sange proaspat pe cutitele de la incheieturi. Este probabil al celor din avanpost, care a fost redus la tacere iar noi nu am aflat. Inseamna ca vin incoace. Este probabil o iscoada mai nepriceputa care a iesit in camp deschis si daca o scot din joc trupele din spate vor fi alertate.
Si totusi trebuie sa moara inainte sa ajunga langa pozitiile noastre, langa inaintasi, langa avangarda, adica langa noi doi, ce mai incoace si incolo. Pe de alta parte el trebuie sa moara fara ca intreaga armata care sigur este acum in spatele lui si sta cu ochii pe el sa inteleaga asta. Sau macar sa inteleaga ce vrem noi sa inteleaga. Solutiile neviabile mi se sterg instinctiv si aproape instantaneu din minte: daca il impusc le voi arata locul adapostului si ne vor elimina imediat, nestanjenit si fara pierderi; chiar daca ne retragem si ne schimbam culcusul, adapostul cu refugiati e prea aproape ca sa putem risca gasirea lui. Iar ei nu se pot muta asa usor ca noi doi. Daca voi folosi una dintre capcane, desi pot spera in cel mai bun caz la putina confuzie initiala, si desi nu as trada pozitia exacta a refugiului nostru, rezultatul final va fi in mare acelasi. Chiar daca l-as suprima silentios, superiorii sai sunt cu ochii pe el si ii urmaresc evolutia, si nu vor pleca pur si simplu inapoi de unde au venit daca iscoada dispare, lipseste mai mult sau nu aud vesti de la ea. Iti simt atentia asupra mea si ma simt prost pentru ca stiu ca ma uit deja de prea mult timp prin luneta. Nu stiu ce sa iti spun ca sa nu stric magia fragila insailata de cateva zile intre noi, aici. Parca nici nu am mai fi fost in razboi. Parca nici nu ne-ar fi fost omorati parintii amandurora. Parca nici nu am fi fost doi dintre ultimii 50.000 de oameni ramasi. Parca nici usturoi nu am mancat si nici gura nu ne-ar puti. A cadavru. Am stat doar. Ne-am privit. Am privit cerul si orasul. Am avut echivalentul post-bresa al unei plimbari pe strazi. Chiar daca dorinta imi sangera prin varful degetelor de la mana dreapta si prin toate exrtremitatile corpului din jumatatea dreapta, cea apropiata de tine, ca si cum toate fuidele din corp mi-ar fi fost puternic incarcate feros si atrase de tine ca de un magnet, chiar daca ai dormit aseara cu mana pe obrazul meu uscat si jegos, chiar daca suntem permanent incurajati sa perpetuam si revigoram specia... nu ne-am atins. Nu eu pe tine. Si gandul ca as putea muri inainte sa apuc sa o fac nu ma sperie. Ma face sa ma simt nobil, englez, sensibil si intr-un fel, poet. Un poet post-bresa.
Alte chestii vechi
Le postez aici ca le gasesc partial interesante. Desi aceste sentimente nu mai exista azi, ele au existat. Ura de atunci este amorteala de azi. Iat-o.
Muse - Starlight
Vesnica oscilatie intre inchiderea de ochi egoista, calduroasa si comoda si sinceritatea introspectiva atat de sfasietoare dar aducatoare de catharsis m-a adus din nou pe veceu cacandu-ma cu sange. Ma uit la unchiile picioarelor lungi si incovoiate, prea mari si pentru o fata, si cu doliu verzuliu la radacini. Nu reusesc sa gasesc in mine motivatia sa pun dreacu mana pe forfecuta si sa le fac fresh. Gandul imi zboara mereu la acelasi lucru stupid. La confirmarea sociala de a avea o prietena, de a o saruta in public. De a o agata in public, si asta e cel mai tare lucru. Am observat ca nimic nu ii pune pe ganduri pe oameni, nu ii face sa se indoiasca de judecatile lor aspre pe care ti le-au aruncat cu usoara nonsalanta in fata sau ti le-au agatat tiptil de coada ca momentul in care esti acceptat de catre altii. Mai ales cand e vorba de iubire. Daca fata aia il iubeste asa mult, inseamna ca e ceva de capul lui, nu? Nu?!! Ahhhhh, inca un dop iese cu pleoscait din cur destramand rana veche si supuranda a sfincterului. Imi si inchipui bilele maronii manjite cu rosu plutind sau scufundandu-se in apa albastruie, lasand dare frenetice si rosii.
Revenind. Ce pentru altii e o simpla pizda, pentru mine este o sansa la respect. Il caut unde si cum nu trebuie? Desigur. Si totusi, mi se pare cel mai simplu si mai eficient mod de a arata tuturor ca gresesc.
Gandurile constructive imi agita sangele, emotiile vechi, reminiscentele franturilor de amintiri, de intelepciuni momentane castigate atunci, pe vremea cand umblam prin baruri dupa fete, cand ma simteam bine si fericit ca o fac, stiind ca fac ceva bun si nu ceva de care ar trebui vreodata sa imi fie rusine, aceste senzatii vechi zic imi redeschid canalele chimice dintre neuroni, uscate de mult de prea mult joc stupid pe calculator. Simt ca mi se framanta fecalele din dos. Am emotii autoinduse. Intrun fel penibil, recunosc, dar nu imi pasa acum. Problema este eterna umbra cenusie care se profileaza in spatele acestor rationamente. Rusinea.
Din nou ma gandesc la Tarfa. Cum sa ma izbavesc de umilinta ei, sa ii arat ca a gresit in tot, intotdeauna si nu a inteles niciodata nimic. Sa ii arat tot ce pot sa fac in ciuda raului facut de ea, indicand cu atat mai mult tot ce as fi putut face impreuna cu ea, daca m-ar fi ajutat catusi de putin, daca mi-ar fi fost alaturi in exorcizarea demonilor, sau daca macar nu ar fi facut rau, daca nu ar fi existat deloc in viata mea, fara a mai deveni ea insasi unul si cel mai urat dintrei acei demoni. Dar... acest scenariu este raiul in comparatie cu realitatea prezenta si este greu chiar si de imaginat acum, cel putin pentru mine, fara sa mi se franga inima. Nu de mila pentru mine insumi, desi nu ar fi nimic in neregula cu asta, ci din absurditatea atatui rau. Imi vine sa ii crap capul numai cand ma gandesc. Nu ma plac cand urasc, dar nu pot simti altceva si nici nu stiu ce sa fac pentru ca nu vad nici o portita de consumare a acestei uri, nici o metoda de a o epuiza, nici una reala. Nu imi suport ura, e urata, dar nici nu pot scapa de ea, nu am nici o supapa de evacuare. Sunt inchis cu stoicism de familie, de amicii prea superficiali si de prietenii prea de cacat care m-au dezamagit si parasit. Toti se uita de sus si cu mandrie la mine, ar fi o adevarata erezie sa incerc sa caut o asemenea supapa. As fi anormal. Eu trebuie sa fiu exemplar, ideal, perfect si la masura asteptarilor nescrise dar eterne. Nimeni nu da doi bani dar toti au asteptari si cerinte. Cu atat mai mult ar merita sa le calc in picioare, razbunandu-ma sangeros pe animalul acesta belicos si prost. Nimeni nu o merita mai mult ca ea, si ca ei. Dar nu stiu ce sa fac. Asa ca renunt sa ma mai gandesc. Ma screm in continuare, sa iasa tot raul. Dupa ce ma voi goli voi fi zdrelit dar mai curat, ma voi sterge cu usturimi apocaliptice si voi merge inapoi la jocul meu idiot, singurul care nu are asteptari ipocrite, nu este dezamagit irecuperabil de mine si nu ma poate rani. Poate maine seara voi iesi cu David, care a spus ca s-ar putea sa iasa mai devreme miercuri. Poate mergem intr-un bar unde poate vor pune melodii care imi vor placea, si care imi vor da curaj, laolalta cu David, care poate ma va imbarbata si nu deprima ca de obicei. Si poate ca voi ajunge acolo si curat, spalat si chiar atragator. Poate ca maine seara imi voi cunoaste dragostea in clubul acela. Si ea ma ajuta sa termin facultatea, motivandu-ma mereu cu prezenta ei de zana energica si debordant de candida, limpezindu-mi aberatiile cu mintea ei neintinata de toata suferinta mea singuratica, prosteasca si mucegaita, facandu-ma prin faptul ca ii pasa sa fac pasul si efortul crucial care va fi necesar pentru a schimba macazul, atunci cand aceasta nevoie se va prezenta. Ea va veni cu mine la facultate, ma va saruta acolo de fata cu proastele mele colege, aratandu-le ca un gest obscen cu mijlociul ca toate teoriile lor despre mine nu fac cat o ceapa degerata in fata adevaratei calitati, a adevaratului discernamant care recunoaste intre toate mizeriile si scarboseniile lor intelectuale, intre toate judecatile lor crude, inguste si scarnave adevarata calitate in starea ei pura. Eu. Numai eu si cu ea vom fi stiut, dar ele toate vor fi silite acum sa recunoasca. Sangele apa nu se face, iar din cacat nu faci bici. Esenta se va ridica deasupra tuturor tentativelor de parvenire, de educare a prostiei in inteligenta, deasupra tuturor acestor tragici ani care au trecut peste mine ca nesfarsite inmormantari, de sine, ca consecutive valuri de vant uscat plouand cu sare, si peste ele, si altii, peste toti cei care fac umbra pamantului degeaba, peste toti cei care se mint cu buna stiinta ca sunt mai buni decat sunt de fapt, peste ei care le atarna din invidie celorlalti bolovani de picior pentru ca ei nu pot evolua, peste ei zic, au trecut ca ploi fertile de vara, ca orzul peste gaste, ca matasea peste diarie.
Muse - Starlight
Vesnica oscilatie intre inchiderea de ochi egoista, calduroasa si comoda si sinceritatea introspectiva atat de sfasietoare dar aducatoare de catharsis m-a adus din nou pe veceu cacandu-ma cu sange. Ma uit la unchiile picioarelor lungi si incovoiate, prea mari si pentru o fata, si cu doliu verzuliu la radacini. Nu reusesc sa gasesc in mine motivatia sa pun dreacu mana pe forfecuta si sa le fac fresh. Gandul imi zboara mereu la acelasi lucru stupid. La confirmarea sociala de a avea o prietena, de a o saruta in public. De a o agata in public, si asta e cel mai tare lucru. Am observat ca nimic nu ii pune pe ganduri pe oameni, nu ii face sa se indoiasca de judecatile lor aspre pe care ti le-au aruncat cu usoara nonsalanta in fata sau ti le-au agatat tiptil de coada ca momentul in care esti acceptat de catre altii. Mai ales cand e vorba de iubire. Daca fata aia il iubeste asa mult, inseamna ca e ceva de capul lui, nu? Nu?!! Ahhhhh, inca un dop iese cu pleoscait din cur destramand rana veche si supuranda a sfincterului. Imi si inchipui bilele maronii manjite cu rosu plutind sau scufundandu-se in apa albastruie, lasand dare frenetice si rosii.
Revenind. Ce pentru altii e o simpla pizda, pentru mine este o sansa la respect. Il caut unde si cum nu trebuie? Desigur. Si totusi, mi se pare cel mai simplu si mai eficient mod de a arata tuturor ca gresesc.
Gandurile constructive imi agita sangele, emotiile vechi, reminiscentele franturilor de amintiri, de intelepciuni momentane castigate atunci, pe vremea cand umblam prin baruri dupa fete, cand ma simteam bine si fericit ca o fac, stiind ca fac ceva bun si nu ceva de care ar trebui vreodata sa imi fie rusine, aceste senzatii vechi zic imi redeschid canalele chimice dintre neuroni, uscate de mult de prea mult joc stupid pe calculator. Simt ca mi se framanta fecalele din dos. Am emotii autoinduse. Intrun fel penibil, recunosc, dar nu imi pasa acum. Problema este eterna umbra cenusie care se profileaza in spatele acestor rationamente. Rusinea.
Din nou ma gandesc la Tarfa. Cum sa ma izbavesc de umilinta ei, sa ii arat ca a gresit in tot, intotdeauna si nu a inteles niciodata nimic. Sa ii arat tot ce pot sa fac in ciuda raului facut de ea, indicand cu atat mai mult tot ce as fi putut face impreuna cu ea, daca m-ar fi ajutat catusi de putin, daca mi-ar fi fost alaturi in exorcizarea demonilor, sau daca macar nu ar fi facut rau, daca nu ar fi existat deloc in viata mea, fara a mai deveni ea insasi unul si cel mai urat dintrei acei demoni. Dar... acest scenariu este raiul in comparatie cu realitatea prezenta si este greu chiar si de imaginat acum, cel putin pentru mine, fara sa mi se franga inima. Nu de mila pentru mine insumi, desi nu ar fi nimic in neregula cu asta, ci din absurditatea atatui rau. Imi vine sa ii crap capul numai cand ma gandesc. Nu ma plac cand urasc, dar nu pot simti altceva si nici nu stiu ce sa fac pentru ca nu vad nici o portita de consumare a acestei uri, nici o metoda de a o epuiza, nici una reala. Nu imi suport ura, e urata, dar nici nu pot scapa de ea, nu am nici o supapa de evacuare. Sunt inchis cu stoicism de familie, de amicii prea superficiali si de prietenii prea de cacat care m-au dezamagit si parasit. Toti se uita de sus si cu mandrie la mine, ar fi o adevarata erezie sa incerc sa caut o asemenea supapa. As fi anormal. Eu trebuie sa fiu exemplar, ideal, perfect si la masura asteptarilor nescrise dar eterne. Nimeni nu da doi bani dar toti au asteptari si cerinte. Cu atat mai mult ar merita sa le calc in picioare, razbunandu-ma sangeros pe animalul acesta belicos si prost. Nimeni nu o merita mai mult ca ea, si ca ei. Dar nu stiu ce sa fac. Asa ca renunt sa ma mai gandesc. Ma screm in continuare, sa iasa tot raul. Dupa ce ma voi goli voi fi zdrelit dar mai curat, ma voi sterge cu usturimi apocaliptice si voi merge inapoi la jocul meu idiot, singurul care nu are asteptari ipocrite, nu este dezamagit irecuperabil de mine si nu ma poate rani. Poate maine seara voi iesi cu David, care a spus ca s-ar putea sa iasa mai devreme miercuri. Poate mergem intr-un bar unde poate vor pune melodii care imi vor placea, si care imi vor da curaj, laolalta cu David, care poate ma va imbarbata si nu deprima ca de obicei. Si poate ca voi ajunge acolo si curat, spalat si chiar atragator. Poate ca maine seara imi voi cunoaste dragostea in clubul acela. Si ea ma ajuta sa termin facultatea, motivandu-ma mereu cu prezenta ei de zana energica si debordant de candida, limpezindu-mi aberatiile cu mintea ei neintinata de toata suferinta mea singuratica, prosteasca si mucegaita, facandu-ma prin faptul ca ii pasa sa fac pasul si efortul crucial care va fi necesar pentru a schimba macazul, atunci cand aceasta nevoie se va prezenta. Ea va veni cu mine la facultate, ma va saruta acolo de fata cu proastele mele colege, aratandu-le ca un gest obscen cu mijlociul ca toate teoriile lor despre mine nu fac cat o ceapa degerata in fata adevaratei calitati, a adevaratului discernamant care recunoaste intre toate mizeriile si scarboseniile lor intelectuale, intre toate judecatile lor crude, inguste si scarnave adevarata calitate in starea ei pura. Eu. Numai eu si cu ea vom fi stiut, dar ele toate vor fi silite acum sa recunoasca. Sangele apa nu se face, iar din cacat nu faci bici. Esenta se va ridica deasupra tuturor tentativelor de parvenire, de educare a prostiei in inteligenta, deasupra tuturor acestor tragici ani care au trecut peste mine ca nesfarsite inmormantari, de sine, ca consecutive valuri de vant uscat plouand cu sare, si peste ele, si altii, peste toti cei care fac umbra pamantului degeaba, peste toti cei care se mint cu buna stiinta ca sunt mai buni decat sunt de fapt, peste ei care le atarna din invidie celorlalti bolovani de picior pentru ca ei nu pot evolua, peste ei zic, au trecut ca ploi fertile de vara, ca orzul peste gaste, ca matasea peste diarie.
luni, 1 iunie 2009
Despre o tiganca si un rasist - scrisoare
Acum cateva luni bune am cunoscut o fata. O stiam de mai mult timp, ce cativa ani. Facusem o perioada meditatii cu ea la fizica. Era olimpica. Asta si faptul ca era jumatate tiganca jumatate unguroaica era tot ce stiam despre ea. Si o dispretuiam pt ca avea un caracter infect si se purta urat gratuit. De fiecare data insa o ignoram plin de dispret, fiind nedemna de replici acide sau macar o cana in cap. In cel mai rau caz i-am aruncat o privire lunga si staruitoare, plina de amenintare si scarba.
Anii au trecut si soarta ne-a readus impreuna la o bere, la petrecerea de farewell-gasite-ar-moartea-pe-unde-te-duci-de-cocalar-nemerituos a lui Radu, care se pregatea sa plece intr-un voiaj de un an in Asia. Momentan e inca dus pe meleagurile acelea si are un blog ca sa ne frece sare in ochi http://altnume.blogspot.com/
Asaaaaa si acolo, stand de vorba cu lumea, la un moment dat si cu ea, am fost surprins total de ceea ce am gasit zacand sub trei tone de cacat uman. Stiti despre ce e vorba, este ce caut eu mereu, apa in urina sau demnitatea in femei. Comparatia e ok pentru ca am la fel de multe sanse sa gasesc si una si alta. Evident, inainte sa ma persiflati, ca urina este 90% apa, dar ai bea-o tu si cu ma-ta?
Si am ajuns sa o sarut, si ea sa ma tina in brate. Am dansat in seara aia, am mers in alt bar, sau "club" cum urasc sa le zic la barurile unde se da din ce ti-a dat ma-ta. Acolo nu mai aveam bani si m-am imprumutat de la Radu, cu acei bani am luat un taxi, am mers acasa si am luat o suma mai rotunda. Pe urma nu mai gaseam drumul sa ne intoarcem pt ca fusesem dusi acolo din primul bar cu o duba a unui prieten care ne luase pe toti in spate.
Dupa ce am ratacit un sfert de ora prin frigul de decembrie in tricou (camasa mea era pe ea) am gasit un al doilea taxi (pe primul il luasem pana la FOSTA locatie a barului El Comandante si cand ne-am dat seama de asta era prea tarziu) si ne-am dus acolo unde trebuia. Stiu ca as putea povesti mai frumos toate astea dar s-au intamplat de ceva timp si este doar intro-ul.
E, si am stat acolo pana dimineata, cand ea s-a dus in parculetul din fata si a inceput sa isi faca de lucru cu un caine. Eu am incercat sa o fac sa plecam, am luat-o si in brate (are 40 de kile), dar ea statea acolo in continuare, frecand blana, negociind unde mergem si ce facem, eu cedand, ea plusand. Deznodamantul in continuare: aceasta este scrisoarea pe care i-am pregatit-o, dar pe care nu i-am dat-o niciodata.
Povestea incepe asa: eu voi spune niste lucruri care trebuie spuse, ca sa stim unde stam, tu ma vei acuza ca sunt paranoic si am blocaje, ca normal ar fi sa ma pot exprima liber si sa nu ma cramponez de detalii etc. Vei ajunge in final la o concluzie deosebit de matura si absolut originala de felul: „esti ratat!”
Ideea e, vezi tu, ca iti indur, asa cum am promis, si asa cum voi face mereu, toate loviturile, dar trebuie sa iti spun dinainte ca le prevad, in speranta ca poate vei alege sa renunti la ele, sa nu te mai faci de cacat degeaba si sa asculti cu o minte descuiata ce am de spus. „De ce?” te intrebi? De ce iti indur porcariile? Pentru ca te iubesc. Altceva? Buuuun.
In primul rand te bag in pizda ma-ti de proasta (nu rade!), este absolut evident ca stiam ca Japonia nu a fost niciodata comunista, dar imi era frica sa zic orice cand ai spus-o, si am ezitat destul cat tu sa trantesti replica. „Cum ajungi sa iti pui la indoiala asa usor niste chestii pe care le stii si dormind? Sau ar trebui, cel putin, sa le stii.” Pentru ca desi cunosc foarte bine stilul tau, si il intuiesc si mai mult decat il cunosc (n.b: stilul, nu pe tine!), sunt necopt (si voi fi intotdeauna asa probabil), neiesit demult din casa (da! Recunosc. Si daca razi esti proasta) si foarte naiv in relatia cu tine, pentru ca, din nou, tin foarte mult la tine.
De-asta pun la indoiala tot ce stiu. De-asta ma pun la indoiala pe mine.
Cat despre textele de atunci, din parc... mai e ceva de zis? Improsti cu cacat ca o scolarita si pe urma imi spui ca reactia MEA nu a fost matura, ca te-am lasat acolo balta in frig. In fond te-am rugat de multe ori sa mergem, cu un taxi, la tine acasa, fara mine, sub amenintarea ca te las acolo in cele din urma in pula mea. Ai ales cu vehementa si staruire varianta B. Ok...
„blondele nu exista!” o doamne, esti incuiata... Nu fah, nu despre asta voiam sa iti vorbesc, nici macar o secunda. Ai spus tu ceva si eu, ca sa inchid acel subiect am pomenit de natura lor generica: „manechin, inalta, blonda, ochi albastri” in speranta ca vei schimba subiectul, in fata a ceva atat de anost, si de ce nu, neveridic. Evident ca am avut o singura prietena de felul asta, desi restul au fost si alea foarte misto (folosesc aici termenul in acceptiunea de frumos, nu de bengos, bunaciune, buna-de-tras-pe-pula etc.). Ceea ce voiam sa incep sa iti spun era despre fosta mea prietena, si nu ca sa ma compatimesti sau ceva din sfera asta, desi la ce parere vad ca ai despre mine cred ca asta ai crede, ci ca sa iti impartasesc ceva care trebuie impartasit. Asta as fi vorbit cu tine daca veneai la mine, daca ai fi vrut sa vorbesti si daca nu ai fi fost prea obosita. Cand am vazut ca nu vrei sa vii, am zis sa iti spun acolo. Dar erai prea luata. Si prea rea. Si e ok. Pentru ca te iubesc.
Eu inca sunt cu fosta mea prietena, m-am impacat cu ea pentru ca o urasc si vreau sa ma razbun pe ea. De ce? Pentru ca mi-a distrus 3 ani din viata ca o curva si crede ca are dreptate in tot ce a facut. Defapt, a gresit in tot. Legatura cu tine e simpla: daca tu ai fi venit la mine as fi lasat dracu planu asta tampit. Nu ar mai fi contat. Dar e mai bine ca nu ai venit, imi voi rezolva cu maturitate problemele. Voi duce intreprinderea pana la cap. Sau, varianta mai buna, desi nu ti-as fi cerut sa faci asta sau orice altceva, tu m-ai fi sfatuit si/sau ajutat sa fac ceva mai la standarde. Standardele mele.
Daca nu as fi avut acest neg in inima nu as fi deschis nici un subiect nepotrivit situatiei si atitudinii tale cinice. As fi savurat doar fiecare clipa din experienta care esti (suna zemos... stiu. Sa zicem mai bine ca as fi fost mai cumpatat)
Dar, vai! Imi aduc aminte de cel mai gresit aspect din tentativa ta tipic tiganeasca de ratiune: nu voiam sa ti-o trag. Sau sa ne-o tragem, cum preferi. Si eu eram extenuat, si desi nu am mai futut (futut bine, ca altminteri... cand nu curge pica) de doi ani nu asta voiam, si nu te-as fi atins daca tu nu ai fi dat nici un semn. Voiam sa ma prezint, exact asa cum spuneai, sa te inglobez in ceea ce sunt. Ca macar cand vei mai vrea sa ma insulti sa stii cum sa o faci, nu asa, tragand cu arcu’ in avioane. Iar in privinta sexului: esti insuportabil de atragatoare, de plina de sex rafinat. Cu toate astea imi statea altceva in cap in momentul ala. Si desi nu pot sa ma gandesc la nimic mai mult de 5 minute fara sa imi vii in minte de Vineri incoace, nu pot sa am vise erotice cu tine sau sa imi imaginez ca iti fac porcarii. Pentru ca simt altceva, de alta natura, mai mult, mai... rar. Nu mai repet.
Sexul, la fel ca si alte aspecte, ar veni natural, de la sine. Voiam sa stai in patul meu, asa sfanta cum esti.
Cum am ajuns sa tin la tine asa mult? Cand vorbeam, in bar. Tu ai principiile mele, si in spatele carcasei fecale zace ceva foarte fragil care sufera. Si da, eu as putea sa iti alin suferinta. Pentru ca te iubesc sincer. As putea sa pun aici multe cuvinte pretentioase, dar prefer sa fiu taran si sa zic asa. Si nu numai pentru ca te iubesc, ci si pentru ca te merit. Nu sunt o lacusta pe langa tine, si realitatea ta nu este acolo unde spuneai tu fata de a mea. Desi ai spus ca nu esti de acord cu potentialul latent, daca mi-ai da o sansa ti-as demonstra ceea ce spun. Eu m-am lasat sa adorm incet-incet si sunt atrofiat acum din multe puncte de vedere si nu neg asta deloc. Am facut-o cu buna stiinta si nu comentez aici motivele sau daca a fost o greseala. Tu esti insa o cauza care merita efortul. Eu foarte rar gasesc asa ceva. Tocmai pentru ca, in starea mea decrepita, am standarde ridicate... La capitolul Performanta sunt temporar slab, dar nu confunda asta cu Esenta, care este defapt totul, si izvorul performantei.
Recunosc, m-ai fermecat spunand ca vei face din mine un specimen mare si puternic. Dar nu pentru ca asta e tot ce conteaza pt mine (progresul), ci pt ca asta vadeste o afectiune cum nu am gasit in nimeni vreodata. Pentru ca lumea e superficiala si de cacat.
Nu voi renunta la tine chiar daca ma vei refuza. Nu pentru ca nu iti respect spatiul personal (eu sunt un gentleman si stiu ce e frumos si ce nu). Ci pentru ca nu pot. Simt ca esti femeia perfecta pe care am cautat-o toata viata. E simplu si nu incerc sa o spun interesant. Sper ca ... nu mai conteaza, noapte buna.
PS: mi se ridica parul pe maini cand vad broscuta pe care mi-ai dat-o.
PS2: de cand m-ai sarutat, am fost permanent la un pas de a plange.
PS3: stiu ca e egoist si aparent prostesc sa spun ca te merit, dar asa e. E un adevar absolut, la fel cum un eschimos se poate intalni cu un papuas si va sti daca e fericit sau trist. Pur si simplu...
PS4: as vrea sa ma lasi sa incerc sa pun tot ce o viata de suferinta si alte simtaminte inutile au sedimentat in mine, in serviciul satisfacerii tale, in scopul de a te iubi. Si nu sportiv
mentionez in incheiere ca planul meu cu Elena nu a reusit, ea citindu-mi mesajele din telefon si deducand, cu agerul sau intelect de o introspectie teribila, ca nu am intentii prea bune.
...oricum, simplul gand ca ea (Elena) e singura fata din lume care ar putea raspunde la indemnul meu "Suge-o in cur!" cu "Se poate?" ma amuza teribil. Si da, a facut-o.
Anii au trecut si soarta ne-a readus impreuna la o bere, la petrecerea de farewell-gasite-ar-moartea-pe-unde-te-duci-de-cocalar-nemerituos a lui Radu, care se pregatea sa plece intr-un voiaj de un an in Asia. Momentan e inca dus pe meleagurile acelea si are un blog ca sa ne frece sare in ochi http://altnume.blogspot.com/
Asaaaaa si acolo, stand de vorba cu lumea, la un moment dat si cu ea, am fost surprins total de ceea ce am gasit zacand sub trei tone de cacat uman. Stiti despre ce e vorba, este ce caut eu mereu, apa in urina sau demnitatea in femei. Comparatia e ok pentru ca am la fel de multe sanse sa gasesc si una si alta. Evident, inainte sa ma persiflati, ca urina este 90% apa, dar ai bea-o tu si cu ma-ta?
Si am ajuns sa o sarut, si ea sa ma tina in brate. Am dansat in seara aia, am mers in alt bar, sau "club" cum urasc sa le zic la barurile unde se da din ce ti-a dat ma-ta. Acolo nu mai aveam bani si m-am imprumutat de la Radu, cu acei bani am luat un taxi, am mers acasa si am luat o suma mai rotunda. Pe urma nu mai gaseam drumul sa ne intoarcem pt ca fusesem dusi acolo din primul bar cu o duba a unui prieten care ne luase pe toti in spate.
Dupa ce am ratacit un sfert de ora prin frigul de decembrie in tricou (camasa mea era pe ea) am gasit un al doilea taxi (pe primul il luasem pana la FOSTA locatie a barului El Comandante si cand ne-am dat seama de asta era prea tarziu) si ne-am dus acolo unde trebuia. Stiu ca as putea povesti mai frumos toate astea dar s-au intamplat de ceva timp si este doar intro-ul.
E, si am stat acolo pana dimineata, cand ea s-a dus in parculetul din fata si a inceput sa isi faca de lucru cu un caine. Eu am incercat sa o fac sa plecam, am luat-o si in brate (are 40 de kile), dar ea statea acolo in continuare, frecand blana, negociind unde mergem si ce facem, eu cedand, ea plusand. Deznodamantul in continuare: aceasta este scrisoarea pe care i-am pregatit-o, dar pe care nu i-am dat-o niciodata.
Povestea incepe asa: eu voi spune niste lucruri care trebuie spuse, ca sa stim unde stam, tu ma vei acuza ca sunt paranoic si am blocaje, ca normal ar fi sa ma pot exprima liber si sa nu ma cramponez de detalii etc. Vei ajunge in final la o concluzie deosebit de matura si absolut originala de felul: „esti ratat!”
Ideea e, vezi tu, ca iti indur, asa cum am promis, si asa cum voi face mereu, toate loviturile, dar trebuie sa iti spun dinainte ca le prevad, in speranta ca poate vei alege sa renunti la ele, sa nu te mai faci de cacat degeaba si sa asculti cu o minte descuiata ce am de spus. „De ce?” te intrebi? De ce iti indur porcariile? Pentru ca te iubesc. Altceva? Buuuun.
In primul rand te bag in pizda ma-ti de proasta (nu rade!), este absolut evident ca stiam ca Japonia nu a fost niciodata comunista, dar imi era frica sa zic orice cand ai spus-o, si am ezitat destul cat tu sa trantesti replica. „Cum ajungi sa iti pui la indoiala asa usor niste chestii pe care le stii si dormind? Sau ar trebui, cel putin, sa le stii.” Pentru ca desi cunosc foarte bine stilul tau, si il intuiesc si mai mult decat il cunosc (n.b: stilul, nu pe tine!), sunt necopt (si voi fi intotdeauna asa probabil), neiesit demult din casa (da! Recunosc. Si daca razi esti proasta) si foarte naiv in relatia cu tine, pentru ca, din nou, tin foarte mult la tine.
De-asta pun la indoiala tot ce stiu. De-asta ma pun la indoiala pe mine.
Cat despre textele de atunci, din parc... mai e ceva de zis? Improsti cu cacat ca o scolarita si pe urma imi spui ca reactia MEA nu a fost matura, ca te-am lasat acolo balta in frig. In fond te-am rugat de multe ori sa mergem, cu un taxi, la tine acasa, fara mine, sub amenintarea ca te las acolo in cele din urma in pula mea. Ai ales cu vehementa si staruire varianta B. Ok...
„blondele nu exista!” o doamne, esti incuiata... Nu fah, nu despre asta voiam sa iti vorbesc, nici macar o secunda. Ai spus tu ceva si eu, ca sa inchid acel subiect am pomenit de natura lor generica: „manechin, inalta, blonda, ochi albastri” in speranta ca vei schimba subiectul, in fata a ceva atat de anost, si de ce nu, neveridic. Evident ca am avut o singura prietena de felul asta, desi restul au fost si alea foarte misto (folosesc aici termenul in acceptiunea de frumos, nu de bengos, bunaciune, buna-de-tras-pe-pula etc.). Ceea ce voiam sa incep sa iti spun era despre fosta mea prietena, si nu ca sa ma compatimesti sau ceva din sfera asta, desi la ce parere vad ca ai despre mine cred ca asta ai crede, ci ca sa iti impartasesc ceva care trebuie impartasit. Asta as fi vorbit cu tine daca veneai la mine, daca ai fi vrut sa vorbesti si daca nu ai fi fost prea obosita. Cand am vazut ca nu vrei sa vii, am zis sa iti spun acolo. Dar erai prea luata. Si prea rea. Si e ok. Pentru ca te iubesc.
Eu inca sunt cu fosta mea prietena, m-am impacat cu ea pentru ca o urasc si vreau sa ma razbun pe ea. De ce? Pentru ca mi-a distrus 3 ani din viata ca o curva si crede ca are dreptate in tot ce a facut. Defapt, a gresit in tot. Legatura cu tine e simpla: daca tu ai fi venit la mine as fi lasat dracu planu asta tampit. Nu ar mai fi contat. Dar e mai bine ca nu ai venit, imi voi rezolva cu maturitate problemele. Voi duce intreprinderea pana la cap. Sau, varianta mai buna, desi nu ti-as fi cerut sa faci asta sau orice altceva, tu m-ai fi sfatuit si/sau ajutat sa fac ceva mai la standarde. Standardele mele.
Daca nu as fi avut acest neg in inima nu as fi deschis nici un subiect nepotrivit situatiei si atitudinii tale cinice. As fi savurat doar fiecare clipa din experienta care esti (suna zemos... stiu. Sa zicem mai bine ca as fi fost mai cumpatat)
Dar, vai! Imi aduc aminte de cel mai gresit aspect din tentativa ta tipic tiganeasca de ratiune: nu voiam sa ti-o trag. Sau sa ne-o tragem, cum preferi. Si eu eram extenuat, si desi nu am mai futut (futut bine, ca altminteri... cand nu curge pica) de doi ani nu asta voiam, si nu te-as fi atins daca tu nu ai fi dat nici un semn. Voiam sa ma prezint, exact asa cum spuneai, sa te inglobez in ceea ce sunt. Ca macar cand vei mai vrea sa ma insulti sa stii cum sa o faci, nu asa, tragand cu arcu’ in avioane. Iar in privinta sexului: esti insuportabil de atragatoare, de plina de sex rafinat. Cu toate astea imi statea altceva in cap in momentul ala. Si desi nu pot sa ma gandesc la nimic mai mult de 5 minute fara sa imi vii in minte de Vineri incoace, nu pot sa am vise erotice cu tine sau sa imi imaginez ca iti fac porcarii. Pentru ca simt altceva, de alta natura, mai mult, mai... rar. Nu mai repet.
Sexul, la fel ca si alte aspecte, ar veni natural, de la sine. Voiam sa stai in patul meu, asa sfanta cum esti.
Cum am ajuns sa tin la tine asa mult? Cand vorbeam, in bar. Tu ai principiile mele, si in spatele carcasei fecale zace ceva foarte fragil care sufera. Si da, eu as putea sa iti alin suferinta. Pentru ca te iubesc sincer. As putea sa pun aici multe cuvinte pretentioase, dar prefer sa fiu taran si sa zic asa. Si nu numai pentru ca te iubesc, ci si pentru ca te merit. Nu sunt o lacusta pe langa tine, si realitatea ta nu este acolo unde spuneai tu fata de a mea. Desi ai spus ca nu esti de acord cu potentialul latent, daca mi-ai da o sansa ti-as demonstra ceea ce spun. Eu m-am lasat sa adorm incet-incet si sunt atrofiat acum din multe puncte de vedere si nu neg asta deloc. Am facut-o cu buna stiinta si nu comentez aici motivele sau daca a fost o greseala. Tu esti insa o cauza care merita efortul. Eu foarte rar gasesc asa ceva. Tocmai pentru ca, in starea mea decrepita, am standarde ridicate... La capitolul Performanta sunt temporar slab, dar nu confunda asta cu Esenta, care este defapt totul, si izvorul performantei.
Recunosc, m-ai fermecat spunand ca vei face din mine un specimen mare si puternic. Dar nu pentru ca asta e tot ce conteaza pt mine (progresul), ci pt ca asta vadeste o afectiune cum nu am gasit in nimeni vreodata. Pentru ca lumea e superficiala si de cacat.
Nu voi renunta la tine chiar daca ma vei refuza. Nu pentru ca nu iti respect spatiul personal (eu sunt un gentleman si stiu ce e frumos si ce nu). Ci pentru ca nu pot. Simt ca esti femeia perfecta pe care am cautat-o toata viata. E simplu si nu incerc sa o spun interesant. Sper ca ... nu mai conteaza, noapte buna.
PS: mi se ridica parul pe maini cand vad broscuta pe care mi-ai dat-o.
PS2: de cand m-ai sarutat, am fost permanent la un pas de a plange.
PS3: stiu ca e egoist si aparent prostesc sa spun ca te merit, dar asa e. E un adevar absolut, la fel cum un eschimos se poate intalni cu un papuas si va sti daca e fericit sau trist. Pur si simplu...
PS4: as vrea sa ma lasi sa incerc sa pun tot ce o viata de suferinta si alte simtaminte inutile au sedimentat in mine, in serviciul satisfacerii tale, in scopul de a te iubi. Si nu sportiv
mentionez in incheiere ca planul meu cu Elena nu a reusit, ea citindu-mi mesajele din telefon si deducand, cu agerul sau intelect de o introspectie teribila, ca nu am intentii prea bune.
...oricum, simplul gand ca ea (Elena) e singura fata din lume care ar putea raspunde la indemnul meu "Suge-o in cur!" cu "Se poate?" ma amuza teribil. Si da, a facut-o.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
