Te-am cunoscut in cimitir, la Sighisoara. In orasul asta m-am ales cu cel de-al doilea dinte rupt. In orasul asta am cunoscut o tipa, fiind amandoi luati de politie pentru consum de alcool in public.
In orasul asta o ingropasem atunci pe maica-mea. Nu simteam ura si dispret fata de toata lumea, asa cum se spune ca ar fi cand iti moare cineva intern ca popriile maruntaie. Nu. Asta simtisem mereu. In aceste simtaminte imi traisem viata pana in acel moment.
Acum simteam doar o liniste, o impacare la cel mai adanc nivel, o reconciliere tectonica in mantaua mea. Nu o puteam explica. Nu ma simteam vinovat. Simteam caldura sufletelor din lume, stand acolo inghetat, in pozitie fetala, la baza crucii.
Simteam dragostea ei de-o viata intreaga. Simteam mainile ei mici pe fata mea de bebelus si palmele ei usturatoare pe fata mea de copil la pubertate. Si vocea ei tipand deznadajduit si mustrator la mine in timp ce taica-miu ma batea, cand eram adolescent. Am stiut in fiecare clipa ca nu o voi uri niciodata. Ura si dispretul au fost pielea, acum ne intoarcem la oase, cum spunea o prietena.
Reconcilierea nu este legata de razbunare, nu exista razbunare in familie. Ea vine din constientizarea, inca o data, acum mai mult ca oricand, a tot ceea ce era bun, dincolo de orice, in mama mea. In familia mea. Sunt toate acele lucruri care m-au impiedicat sa o urasc, orice mi-ar face, si m-au tinut mereu intors ca pe un arc de ceas, gata sa imi dau viata pentru ea oricand. E dragostea ei materna de femeie tanara si nemultumita de un copil aparut prea repede. Afectiunea ei organica si ancestrala invelita in frustrarile unei femei scarbite de viata pe care o duce, prea umana ca sa nu nu fie marcata de sangele copilului ei cand apare curgand in vinisoare mici, dar prea nefericita si umilita ea insasi ca sa ia apararea altcuiva, fie el chiar din aceeasi carne. Prea ocupata sa mearga cu progenitura la doctor cand corpul lui de 14 ani se darama pe dinauntru. Ea era genul de mama care, atunci cand aveai nevoie de haine, caldura, mancare, sanatate si demnitate iti lua betisoare parfumate si un cactus in chip de Mos Craciun, in ghiveci.
Dragostea ei era gresit oferita. Dar era. Si eram cu ochii plini de stelele amurgului si trupul sublimat pentru ca simteam asta atunci mai mult ca oricand. Sangele mi se albastrise si mi se evapora in chip de ingeri aburosi prin respiratie. Zapada era fierbinte in jurul meu si ma imbratisa de sus, pe umeri, pe cap.
Un loc comun se adeverea, totusi, si in cazul meu; si in pierderea mea ca si in pierderea altora. Stiam ca as fi renuntat la toate lucrurile marunte, la toate obsesiile mele legate de lucruri marunte si concrete acumulate de-a lungul vietii pe ceva maret si abstract: sa ii pot spune cat de mult o iubesc. Cat de mult am iubit-o intotdeauna, chiar si cand nedreptatea ei imi detona venele si imi interzicea respiratia, chiar si cand purtarea ei imi atragea nedreptatile altora.
Mi-amintesc cum, odata, m-a condus la tren, asa cum facea mereu pe vremea cand lucra ca mecanic la CFR, pana in compartiment, asteptand acolo, impreuna cu mine si cu prietenii cu care plecam la mare, sa se urneasca trenul, ca sa coboare din mers. Atunci a intrat un tigan de etnie rroma cerand donatii. Este refuzat, insista, maica-mea il ia peste picior, el o insulta sarcastic cu tenta porcoasa iar eu ma ridic si il injur in fata. Avea patruzecisi de ani, eu eram a 10-a. In fine, se desfasoara intr-o ampla criza de isterie cu amenintari aratandu-ne taieturile facute personal pe maini cu cutitul si iese. Am condamnat-o in soapta pentru pentru gura ei mare si rea care o baga mereu in bucluc.
Dupa ce ea a coborat, trenul a schimbat de cateva ori peisajul si caldura din compartiment a umezit usor geamurile zgribulite de aerul diminetii, intrandu-mi si mie in suflet, impreuna cu parfumul ei care staruia, mi-am dat seama ca sunt fraier si ca trebuia sa pretuiesc momentul. Mi se oferise (si profitasem de) ocazia sa ii arat ca sunt, dincolo de toate toate ideile gandite vreodata, de la filozofii greci pana la Mircea Badea si Patapievici, de partea ei. Si nu as fi regretat pana la urma daca as fi murit intr-un gest ca asta, de sacrificiu si respect. Sa mori un martir e tot ce iti poti dori. La orice varsta. Un simplu gest, reactia potrivita, decizia luata intr-o fractiune de secunda iti pot justifica zeci de ani de viata, si nu vei mai fi trait degeaba.
Ninge pe mine puritatea ei nelimitata de unde s-a urcat acum, si ma inveleste grijulie in ea. Nimic nu se mai poate schimba acum, si daca nu se intampla vreun miracol sa imi deschida o necesitate sau posibilitate noua de actiune intr-o directie care sa nu murdareasca nucleul de curatenie perfecta adunat aici si acum, nu m-as ridica de aici pentru nimic in lume. Nu ar fi nicio nuanta de risipa daca as ramane aici, langa ea, pentru totdeauna. Sau pana la primavara, oricum. Elena, o fosta prietena, o fiinta limitata atat in minte cat si in trup, dar mai ales in suflet, s-a speriat si s-a gandit ca ma voi sinucide cand i-am trimis un mesaj exprimandu-i starea asta de frumusete dureros de perfecta, de curatenie uscata, stralucitoare si rece, de contraste insuportabile de alb pe alb. Insuportabile nu pentru ca ele sunt gresite, ci tocmai pentru ca ele sunt impecabile, fara cusur prin care sa ma pot scuza, iar eu trebuie sa imi mulez sufletul imperfect dupa linia lor imposibil de dreapta si sa le concep si accept cu mintea mea defecta, stramba, supusa greselii. Senzatia este de evolutie, este extatica. Ca prima respiratie violenta si usturatoare a unui nou-nascut sau a unui inecat resuscitat pe mal, sau a primului peste pionier pe uscat.
Treci la nivelul urmator, cresti, trebuie sa iti insusesti standardele si sa interiorizezi noua ordine. Asta fac eu acum, luand piatra gri cu gropite mici intre manecile groase ale canadienei, lipindu-mi latura fetei de raceala ei si culcandu-ma acolo, cu hotararea de a nu ma mai ridica pe propriile picioare. Acum inteleg, intr-un fel, de ce s-a gandit Elena la asa ceva. Stia ea ceva. Deloc nu mai conteaza asta acum: daca a intuit sau nu directia si finalitatea simtamintelor mele e irelevant, din moment ce ea nu le poate impartasi, si e cu atat mai normal ca eu sa ajung sa fac ceea ce pe ea o inspaimanta (desi ma ameninta mereu ca se sinucide, necredibil si teatral. Gretos)
Sa ramana ea cu aparentele ei false si lipsite de orice noima, valoare sau Dumnezeu. Eu sunt esenta, si sunt si voi ramane aici.
Atunci am auzit un zgomot vatos, al unui pas infundat in zapada noua. Instinctiv, ma pun in defensiva: singura entitate care putea intina puritatea era omul. Deschid ochii si vad o silueta subtire, neagra jos si bleu sus, cu o caciula neagra si par lung, negru. Parul era lins, jacheta impermeabila i se contura pe linile ondulate ale pieptului, la fel cum blugii negri o faceau pe solduri, pe gambe. Picioarele ii erau apropiate, inghetate in pasul pricinuitor de sunet, in expectativa.
Era o femeie.
Nu ii puteam tolera prezenta. Nu acum, nu aici. Din vasta mea experienta cu specia asta stiam ca nu imi va oferi, in situatia data, decat fie compatimire falsa, superficiala si jignitoare, daca nu chiar de-a dreptul dezamagitoare, fie dispret si batjocura lipsita de scrupule, de limite, de caracter.
Inghetase. Asteptam sa inceapa cu tonul vaicaros si dezgustator sa zica ceva care contine mila si, vezi Doamne, grija. Poate chiar cu un accent de ardeleanca de nerabdat! Sau sa ii vad fata schimbandu-se (fiind destul de aproape incat sa ii descifrez grimasele) in expresia emotionata pe care o face femeia cand vede un pui de catel amarat si dragalas.
Figura ei ramane ca un spatiu tipografic. Buzele tacute. Ochii ma priveau fix, fara sa ma simt deloc amenintat.
Nu stiam ce vrea, tanara femeie, apropiata de varsta mea. Stiam ca ma vazuse, stiam deci ca are - inevitabil - o intentie caritabil-crestineasca. Asa ca nu puteam intelege ce rost are amanarea, sarada. Ma gandeam ca poate e una mai inceata. Ca Elena. Care pare interesanta pana deschide gura.
Acum cade brusc in genunchi, la cinci metri in fata mea. Sirul gandurilor mecanice se opreste... Nu este previzibila. Totusi poate e teatrala si cauta sa empatizeze cu ceea ce i se pare ca a vazut in mine, de la distanta. Durere, disperare, un baiat langa o cruce, ghemuit. Va fi dezamagita.
Desi la inceput hotarasem sa nu las pe nimeni sa schimbe nimic, acum cedez situatiei create si imi retrag mainile din jurul crucii, ramanand si eu in genunchi, cu fata spre ea. Ma abtin la randul meu, ca intr-un joc serios si tacut, de la orice expresie faciala, pentru a nu-i oferi un punct de plecare, de sprijin; un reper.
Statea acolo, fata extraterestra, cu mainile atarnand pe picioare, cu palmele pe genunchi. Fixandu-ma in continuare se ridica gratios dar nu lasciv si se apropie de mine. Avea ochii mari, migdalati si verzi, cu cateva vinisoare roz; nu erau perfecti.
Langa mine se aseaza din nou, cu zonele de negru mai intens ramase in dreptul genunchilor in zapada, si ridica mana dreapta spre mine. Ma trece un fior rece de dezgust in fractiunea de secunda. Ma gandeam ca imi va pune mana pe umar, gest cliseu si insuportabil de compatimire. Apoi ma gandeam ca poate mi-o va pune pe gat sau pe ceafa, cu aceeasi conotatie de mai sus, doar mai camaraderesc si ciudat, si cu acelasi rezultat de netrecut cu vederea. Sau poate pe picior imi va pune mana care se indrepta spre mine, gest frivol si absurd, hotarat nepermis in situatia de fata.
Sau poate imi va atinge latura barbiei: compatimire cu afectiune condescendenta. Ca la caini.
Sau poate pe cap? Cu grija?
Dar sfarsitul fractiunii de secunda o gaseste cu mana pe bratul meu, apucandu-ma de cot. E bine.
Se uita la crucea de piatra. E proaspata. Isi pune mana stanga cu afectiune autentica pe ea, fara mila, fara compatimire. Parca cu respect...
Se uita din nou la mine si ridicandu-se putin pe genunchi, spre mine, dintr-o parte, imi spune spre urechea dinspre ea, in glasul cel mai clar, curat de orice accente mieroase, aducand a apa minerala:
-Vino cu mine, cu un ton ce nu trada afectare sau emotie, doar incredere in sine si spirit intreprinzator. Sunt absolut uimit si purificat de prejudecati. Raspunsul este totusi dictat de aceleasi simtiri si considerente ca si inainte:
-Imi este bine aici.
-Stiu, zise fara sa se gandeasca. Insa cu mine cred ca iti va fi mai bine. Amandurora ne va fi, si ma apuca de umar cu mana stanga.
Bestia dinauntrul custii de plus se trezeste, dupa ce se pregatea sa moara, sa hiberneze pe termen nelimitat. Ii pun o mana pe mijloc si una pe pe umarul opus, zvacnind spre ea. Vreau, dar nu pot, sa cred. Canalele sunt infundate si pielite le blocheaza. Totusi lichidul se aduna in interior si sufletul mi se umple in pofida tuturor rezidurilor amare lasate de rezultatele dezastruoase ale acestei aceleiasi reactii, documentate de cand imi pot aduce aminte.
E absurd sa gasesc fiinta pe care am cautat-o toata viata acum. Si aici. Nu e natural... Ma simteam in primul rand vinovat de prosteasca fericire, dubiile aveau loc secundar.
Ochii ei. Cautam in ei o urma deconspiratoare de falsitate, ca sa imi prelungesc siragul de margaritare ale pesimismului meu infailibil cu inca o consolare mica si sa simt inca o data ca gustul amar e singurul real si ca eu sunt prost si naiv, iar intelepciunea e autoflagelare si izolare. Dar erau atat de calzi si linistiti, desi nu ma cunostea...
Si era atat de frumoasa...
Ce sa mai zic... sarutul acela din filme care izbucneste instinctiv in ambii simultan si ei se intalnesc la mijloc ca acrobatii pe trapeze nu e niciodata adevarat.
I-am cautat inlacrimat si tacut gura pe ambele parti, frecandu-mi nasul si fata de ale ei timp de cateva secunde bune, timp in care capul ei s-a destepenit din gat progresiv, prin miscari mici, amplificate, ca intr-o excitatie electrica a unei bobine, pana cand s-a hotarat sa si-o ofere alei mele.
Buzele au muscat, dintii s-au ciocnit accidental in timp ce se lasa pe spate in zapada, cu mine deasupra, mutandu-ne amandoi mainile pipaind dupa echilibru. Cand i-am vazut capul incadrat de negru asezat in zapada m-am oprit, proptindu-mi fruntea de a ei. Ne-am strans in brate, ne-am rasturnat pe o parte, un singur corp, si am inceput sa plangem. Incet, tihnit.
A durat atat de mult sa ne gasim, dar acum nu mai trebuie spus nimic. Te-am cunoscut si totul se va schimba.
Imi place sa scriu
Acum o săptămână
