explicatii pentru prosti si rai

Si asa, desertaciunea desrtaciunilor face un ciclu complet. Ca raspuns la o noua repriza de blesteme, amenintari, laude cu toate ranile facute si injuraturi mai ales despre familie, i-am raspuns tarfei: Nu iti mai dau cadoul pregatit (da, aveam unul). La acre mintea ei, sfasiata iremediabil de atatea defecte intrunite in ea ca la o petrecere, se inmoaie si o da la intors: Ai un cadou pentru mine? Ce dragut!
Cunoscand prea bine acest animal gasesc inutil sa revin cu: Nu, tarfa ratata. M-ai injurat si m-ai blestemat toata ziua de dementa ce esti. AVEAM un cadou pentru tine.... Nu. Experienta de 3 ani m-a invatat ca: NU ARE ROST.
Dupa cateva minute ma ard prajind niste oua si imi sare niste ulei incins pe gat si in ochi (nimic grav, se pare, doar o picatura). Ii trimit un mesaj, hotarat sa fie ultimul: Si mi-a sarit ulei incins in ochi. Raspunsul ei: Apa rece. (serios, atat era tot mesaju)
Urmatoru' mesaj: Cel mai frumos cadou ai fi tu...
Cand eu concluzionez: Ce sparta esti.
Si acum incepe o noua tornada de injuraturi si blesteme: A... O noua gluma proasta, nu-i asa? Blestematule, tu si cu mata aia curva care... etc.
Nu ma obosesc sa ii explic. Ii spun totusi: reciteste mesajele, ca ai gresit si e vina ta. Tornada de injuraturi si alete chestii continua, aici gasesc demn de remarcat: "Ti-a sarit ulei in ochi?? Te-a ajuns blestemul meu [...]"
Dupa multe ore de schimbul acesta de replici, ea genu: "Esti un cacat si sa iti moara ma-ta in cacat de ziua ta si iti jur ca nu termini facultatea ca nu te mai ajut EU", eu genu: "Habar nu ai despre ce vb. Reciteste mesajele. E bine ca iti arati din nou adevarata fata", o sun sa ii explic proastei de ce am spus ca e sparta, si ca toata "inselaciunea", "fatarnicia" etc. e doar in mintea ei. Imi spune vehementa ca ma ignora. Adauga: "pentru ca esti nociv tu si cu ma-ta aia". Ii scriu un mail in care ii explic pe scurt cat de proasta e... Il sterge si ma anunta mandra.

Trece inca o noapte in care nu dorm contrariat de atata nimicnicie paradoxala.

Si azi, ma dor ochii, din nou si din atatea motive, de-abia ma pot misca si nu m-am duis la scoala si gasesc mesajul vietii: "Daca vrei sa vorbim eu te astept. Am facut primul pas... etc cacat cacat cacat"
Abia m-am stapanit sa nu ii spun sa ne intalnim si sa ii fut o pereche de palme si un scuipat. Nu e genu' meu da' o merita. E chiar foarte aproape de genu' ei.
Nu arata nu-i asa?
Stiu ca vei citi, asa ca adaug: considera ca ti le-am tras si ti-am si spus, dupa, ca o fac doar ca sa iti arat ca nu imi este frica de tine, ca nu ma poti rani cu nimic si esti si vei ramane un cacat. Ah, da, si mai ales: pentru cum ai vorbit despre maica-mea.

recviem

1 nimeni si nimic nu ti-a dat tie dreptul sa intri in viata mea si sa imi spui mie ce am voie sa fac si cu cine sa ma fut, sa iti bati joc de mine si de familia mea, si in special de tot ce ai observat ca este mai de pret pentru mine.
2 am orbit si m-am distrus incercand sa te fac sa intelegi asta, sa ti-o demonstrez, pentru a putea sa te fac sa recunosti si sa regreti, pentru a putea avea o relatie productiva.
3 este imposibil. dupa ce ai lovit si ai ranit cat ai putut esti intoarsa acum cu spatele, cu fata spre colt, ghemuita si tipi; nu poti si nu vrei sa accepti adevarul. te bag in pizda ma-ti, asta e
4 mesajele alea (diabetice de dragoste, ca raspuns la injuraturile tale...) au fost trimise de un amic care era cu mine, ca sa se convinga de ce fel de animal esti. cand ai trecut de la injuraturi -BRUSC- la "hai sa ne vedem" a inteles ca esti dementa.
morala pe scurt pentru animalu' de tine: nu mai linge unde scuipi.

Sven Hassel + Asimov in alta parte. Aici, aberatii

Ma uit la cadavrul meu de ani de zile. Problema e ca sunt inca in el, e inca EU adica. Ma uit la el cum moare, cum sufera; se destrama incet, sigur, fara proteste.
Stau deasupra intrarii in pestera, pe un mic pervaz in stanca, acoperit in ramasitele unei paturi destramate pe care au fost cusute frunze si muschi. Stau si privesc prin luneta armei; stau si ma imput, ma las sa mor pentru ca nu merita efortul. Efortul de a fi mai mult, de a lua viata in piept. Deasupra acestei existente minime viata nu mai are sa imi ofere nimic. Doar dureri noi, dar acelea vor veni o data cu varsta si deja le prevad: reumatism pt ca nu ma misc, cancer la colon din cauza ranii din cur, o coloana facuta praf (la 20 de ani) si lista poate continua. Asa ca nu, nu are sa imi mai ofere nimic.
De mult nu am mai iesit din perimetrul imediat al pesterii. Stau aici 23 de ore jumate pe zi, si cand cobor sa vin la tine, stau langa tine. Nu ma apropii prea tare, chiar daca nu ai cum sa ma mirosi. Stiu ca put. Am resturi de sperma uscata si transpiratie pe haine si pe piele. Nu si fecale. Tufisuri sunt, apa insa... e mai complicat. Sunt nespalat si ma imput pe zi ce trece. Dar numai pe dinafara...
De cateva saptamani nu am mai mers deloc sa verific capcanele si semnalizatoarele (sfori intinse prin padure legate in asa fel incat sa miste niste carpe sau sa loveasca niste fiare cand sunt atinse, ca sa ne avertizeze de incursiuni straine).
Dar stau si te pazesc si voi sta aici cat timp traiesc.
Corpul tau se schimba... parazitul isi face treaba, nu reusesc sa ii opresc dezvoltarea, dar cred ca voi reusi sa te aduc inapoi, in timp. Ai un trup puternic si lupti cu hotararea ta de altadata, chiar si acum, incostienta. Gemi din ce in ce mai mult si mai tare si imi e frica sa nu ne dai de gol altora. In lumea asta, oricine e un potential dusman. Lumea post-bresa (suna putin a post-nucleara, stiu. In mare parte si e). Ai incercat sa ma apuci si sa ma musti ieri. Iubita mea.
Am mai omorat astazi unul. Un om, unul din multii cazuti prada parazitului. Misuna prin boscheti, il atragea mirosul de om sau de hrana emanand din pestera. L-a ucis o briza - un nenoroc, venind brusc dinspre nord care i-a adus direct in nas mirosul din pestera, cu gura spre sud. Atunci am stiut ca va trebui sa il omor, dar i-am mai dat o sansa. A fost ca si cum s-ar fi trezit. Un om transformat de parazit este ca un animal salbatic, doar ca mai orb, cu mai putina acuitate a simturilor in general, mai slab, mai fragil si nu la fel de rapid. Evident, toate trasaturi naturale ale corpului uman, atrofiat de milenii de comoditate si tehnologie. S-a ridicat brusc in doua picioare, adulmecand incrancenat in masa de aer in miscare. Nici nu am apucat sa realizez cand a tasnit, dar dupa cateva secunde (sau asa au parut) am reactionat mecanic, intelegand ca animalul de prada alerga frenetic inspre pestera si vrea sa te sfasie; am pus intersectia (trasata imaginar) a semnelor de ghidare (in functie de distanta) desenate pe luneta undeva inaintea lui, in calea lui anticipata, am asteptat sa ajunga cu capul in dreptul acelui punct de referinta atat de vital si am apasat, incordandu-mi umarul ca sa opresc reculul, si spranceana, ca sa primesc lovitura lunetei, impinsa inapoi de explozia cartusului.
A cazut, urland ca un lup salbatic, inecat de gargara. L-am lovit in gat.
Am rasuflat usurat si am mancat un twix, ca sa ma linistesc. Mi s-a desprins un dinte, din fata. Ma gandesc: oricum nu ma poti vedea zambindu-ti, si nici nu am motive sa o fac prea des, asa ca nu e nimic. M-au durut rinichii toata noaptea aceea. Ma desfac in bucati... Ma duc dracu'. Dar nu am sa mor. Nu inainte de a-mi indeplini rostul.
Sunt convins ca undeva, exista mici ramasite, mici palcuri de oameni care au destula putere si resurse si lupta. EI ne vor gasi. Si ei ne vor ajuta sa fim sanatosi din nou, chiar daca va fi impotriva vointei tale. Eu mi te amintesc asa cum erai inainte. Inainte sa te tin intr-o cusca, ascunsa intr-o pestera. Cand dormeam langa tine, in pat. Nu pe o stanca rece, cu barne de lemn intre noi. Revin: sunt sigur ca ei exista pentru ca altfel nu am fi auzit (sau eu, eu nu as fi auzit...) acele explozii, cateodata, noaptea, departe in Nord. Acele lumini si focuri puternice. Iti mai amintesti, in noaptea cand am stat langa tine si ti le descriam? Cand ti-am dat sa mananci o salata de fructe de padure culese de afara. In noaptea aia m-ai lasat sa te ating fara sa te sedez.
Stiu, sunt sarcastic vorbindu-ti...
Printre buboaiele si eruptiile de pe fata ta, inca mai pot sa recunosc locurile pe care le idolatrizam cu pupaturi si le slaveam din priviri, fara sa le ating, fiind sfinte. Coltul gurii tale, de exemplu... Eh, lipsa atingerii e totusi un factor comun. Adica si acum e la fel... Din cu totul alte considerente evident.
Imi intorc spatele la ea si ies, taraindu-mi picioarele cu satisfactia dorintei controlate, in sinea mea arzand nerabdarea de a verifica perimetrul si gandul ca cineva (sau ceva) ar putea aparea chiar acum in fata mea de dupa colt, la cat de mult am stat aici, cu tine. Dar asa simt mereu, in fiecare seara. Si mereu e ok. Ei apar numai in plina zi. Sau in toiul noptii. Niciodata seara. Iar ailalti daca ne ataca... atunci chiar nu mai conteaza unde sunt, aici sau acolo, veghind. Am calculat demult, cu pasul meu, ca ar lua o ora unui om ca mine sa parcurga, in goana mare, distanta de la limita exterioara a razei de observare (undeva pe la liziera cealalta, dincolo de padure) pana la intrare. Si m-am gandit ca daca scrutez bine cu privirea inainte sa intru, asta mi-ar da cam o juma de ora de stat cu tine aproape linistit. Mereu stau trei sferturi de ora... Dar noi oricum traim mereu in apropierea mortii. Ii simtim permanent rasuflarea fetida in spate, asa ca asta nu schimba nimic, cu nimic.

3 chestii

Nimeni nu isi spune singur despre el decat acele lucruri pe care vrea sa le creada si are nevoie de reafirmare.
-
Cineva disfunctional m-a provocat. Nu spun cu ce. Bah frate, daca tu tii sa iei asupra ta vina pentru tot ce iti fac ceilalti, si sa spui ca au facut-o DOAR pentru ca tu le-ai dat ocazia, atunci lumea ta este un balon de sticla. Totul se rezuma la deciziile tale, chiar si raul altora il pui tot in carca ta, iar mie asta mi se pare patologic de egocentric. Iar al doilea lucru care reiese este ca singura ta protectie, si chiar filozofie de viata pentru ca e dusa la extrem, este lipsa interactiunii: nimeni nu se va lua de tine din lipsa de interes, pe principiul capul plecat sabia nu-l taie. Ca sabia, al vederea a ceva atat de patetic se moleseste, devine flasca si iti da doar cu maneru pe la bot in semn de dispret. Da vere, functioneaza. Dar te rog, nu te mai intreba de ce esti singur in lupta cu nevoile sexuale si afective. Te si vad sarind de cur in sus si spunand ca si eu sunt singur. DA! Dar eu stiu de ce sunt singur, tu nu. Si eu nu sunt o planeta d-aia mica, pe care Goaulzii nu o vor ataca in veci pentru ca e mai mare daraua decat ocaua. NU, eu am multi dusmani. Asa ca ceva interes prezint.
Apropo, sunt doua feluri de muzica pe care trebuie sa o gusti ca sa intelegi placerea de a avea inamici: ori manea-lautareasc-tiganeasca, ori scotian-irlandez-punk-simfonica. Eu sunt personal merg pe a doua craca dar iti pot oferi exemple din ambele.
Solutia oferita de mine mi se pare auto-evidenta, auto-impusa chiar: E NEVOIE sa te expui riscului, sa le oferi celorlalti sansa sa iti faca bine sau rau, numai asa te poti apropia de ei. Lasa decizia in mainile lor, si judeca bine din ceea ce aleg sa faca. Daca ai fi spus ca sunt mult prea naiv, asa cum ai spus in "Nu e nevoie sa gusti toata apa ca sa iti dai seama ca e sarata", atunci ti-as fi dat dreptate. Dar si acolo motivatia a fost la fel de fiziologica si de inevitabila: Eu aveam nevoie sa ii mai dau ei o sansa. Aveam nevoia disperata de a-mi demoonstra ca gresisem. Problema e ca nu gresisem, ci avusesem dreptate.
-
Nietzsche are perfecta dreptate in privinta (sau mai bine zis avea dreptate. nu pt ca dat in primire de mult, ci pt ca realitatea a degenerat cumplit de la formularea ideilor sale) degenerarii instinctelor. Ma uit la un clip porno: doua fete caucaziene (albe e la fel de ok, nu doare pe nimeni nici in umbra la pula) cu un african-american (...zi numa' negrotei ca e calare pe tine cu tot tribu'). Una ii sare in pula cealalta i-o suge. Pe urma fac schimb si cealalta sare, doar ca cu gaozu', in timp ce prima trece la vorbitor. Toata scena are un aer teribil de impregnat de sexualitate. Si nu l-ar fi avut daca era unu albicios acolo, atunci ar fost ceva comun, cu un puternic aer porcesc. Problema care ne face deliciul e rasiala, sa vedem gigantul acela amenintator si negru rupandu-le mufa celor doua fiinte delicate si slabanoage, umilindu-le si calcandu-le in picioare toate inhibitiile si principiile, toate barierele educatiei si ale societatii, cu o mandrie sadica si stralucitoare pe fata. Asta si merita societatea noastra, sa vina toti negrii nespalati direct din savana si sa isi bage pula pe gatu nostru, pentru ca am ajuns destul de depravati incat sa ne placa. Degradarea instinctelor. Ne visam bucati si plangem cand ne demontam. E ridicol. Iar cei ca mine, cei carora nu le place umilinta, si cred ca ideile de dragoste si umilinta sunt incompatibile, si CAUTA dragostea, nu sexul, si sunt destul de sinceri incat sa recunoasca deschis ca nu sunt intregi fara cineva care sa ii iubeasca, acestia sunt ratatii. E, de-aia sunt eu mandru sa fiu ratat. Zat, sclavi ai psihoistoriei lui Asimov. Sunteti aruncati de colo-colo, iar gusturile si credintele voastre sunt niste bile de biliard pe masa celor puternici si hotarati. Voi reveni si voi aprofunda.