Scrisoare de dragostea pe vremea ninsorii

Partea I: Mea Culpa ¹

A woman was gossiping with a friend about a man she hardly knew - I know none of you have ever done this - that night she had a dream. A great hand appeared over her and pointed down at her. She was immediately seized with an overwhelming sense of guilt. The next day she went to confession. She got the old parish priest, Father O’Rourke, and she told him the whole thing.

‘Is gossiping a sin?’ she asked the old man. ‘Was that the hand of God Almighty pointing a finger at me? Should I be asking your absolution? Father, tell me, have I done something wrong?’

(Irish Brogue)
‘Yes!’ Father O’Rourke answered her. ‘Yes, you ignorant, badly broughtup female! You have borne false witness against your neighbor, you have played fast and loose with his reputation, and you should be heartily ashamed!’

So the woman said she was sorry and asked for forgiveness.

‘Not so fast!’ says O’Rourke. ‘I want you to go home, take a pillow up on your roof, cut it open with a knife, and return here to me!’

So the woman went home, took a pillow off her bed, a knife from the drawer, went up the fire escape to the roof, and stabbed the pillow. Then she went back to the old parish priest as instructed.

‘Did you gut the pillow with the knife?’ he says.

‘Yes, Father.’

‘And what was the result?’

‘Feathers,’ she said.

‘Feathers?’ he repeated.

‘Feathers everywhere, Father!’

‘Now I want you to go back and gather up every last feather that flew out on the wind!’

‘Well,’ she said, ‘it can’t be done. I don’t know where they went. The wind took them all over.’

‘And that,’ said Father O’Rourke, ‘is GOSSIP!’


Partea a II-a: Dragostea pe vremea ninsorii

Eu preferat bătut la taică-miu, preferat umblat dezbrăcat biserici decât pierdut la tu. Până la urmă eu ciudat care traieşte nebunie ne-mai-controlată, care iubeşte la tu cu milă şi cu groază. La tu, curtezană crudă, nazistă rafinată, ochi albaştri, trimis untermensch pas-alergător “duşuri” Treblinka, pentru ca ei gâfâit, inhalat, murit mai repede. La tu, regină moştenitoare, aristocrată, senatoare, patriciană, avut ten alb, neatins bronz afară, munci, plebe, cântat pian înăuntru, degete subţiri. Eu iubit la tu, oricând, oricum, oricare tu.
Eu vrut înălţat la tu balon alb textil, avut aer cald, candelă mică, văzut film “Imaginar Doctor Parnassus” vrut făcut frumos la tu. Eu facut abdomen, flotare, vrut făcut frumos la eu. Eu stat treaz fiecare noaptea, ştiut oamenii cu cearcăne frumoşi. Gândit la tu mereu, încercat vizualizat forma buze tu când spus eu frumos, pentru ca eu rămas, păstrat frumos minte, spirit şi nu uitat ce ‘frumos’ însemnat. Eu făcut lucru inteligent, cel mai frumos vreodată când, în restaurant, ajutat la tu îmbrăcat, ţinut haină de umeri pentru tu, netezit, mângâiat pe spate.
Eu vrut 9,50 devenit 10+ cu artificii, tu meritat.
Eu vrut întors păduri Giurgiu, muşcat ţânţari brontozauri acolo, stat jur foc prieteni vechi, cântat chitară, băut bere 2L. Vrut luat iar ameţeală Jepii Mici, rătăcit ceaţă creastă Omu. Vrut strâns bani Work-and-Travel, cheltuit văzut Asia. Eu vrut iar sănătos, întreg, scos chiriaşi, mutat garsonieră, departe părinţi disonanţi, găsit caracter eu. Vrut căsătorit târziu/deloc avut singur copil, non fată, nume frumos. Fără tu, acest film mut, alb-negru, insuportabil.
Eu avut profesor Cătălin Naum când mers Teatru Pod, casa Preoteasa, vreme liceu. El spus la mine „Nu poţi să pui un homosexual să joace rolul unui homosexual”. Eu ştiut iubit la tu, nu putut scris, spus, arătat, demonstrat, jucat rol iubit la tu. Cuvinte eu dezlânat, nelegat, neputincios acord, conjuncţii, timp, flexiune. Spus stângaci, prost, chinuit, sincer, barbar (sens nobil). Nu vrut îngreţoşat tu cuvant pompos.
Nimeni nu fost rusine că iubit, când iubit, dacă iubit² şi tu spus eu avut voce frumos, aşa că eu cântat la tu:


Eu te-am ginit la o chindie
Erai cu altul pe felie
Mi-ai spus atunci că-s un tip bine
Şi ai dansat numai cu mine.

Felia mea, iubita mea, tu eşti toată viaţa mea
Felia mea iubita mea mor şi nu te pot uita, felia mea³




¹ Fragmentul este un citat din filmul “Doubt”, 2008, cu Meryl Streep si Philip Seymour Hoffman
² Verbul “iubit” neavut timp trecut! Niciodată. Aşa exprimat eu, nu ştiut alt timp...
³Cântecel de la Cercetaşi. Folclor modern, cântec de munte. Aici doar prima strofă şi ref.

Black Holes and Revelations

Partea I: În subteran

Am plecat prin baruri cu Crizantem, o planetă de sex masculin cu nume floral. O planetă mică şi ridicolă de clasă C de la căcat pe care nu creşte nimic, doar se usucă nişte copaci. Fiind o planetă goală pe dinăuntru a intrat uşor pe uşa barului, formând din rezonanţa internă un câmp magnetic şi ipocrit care îi deformă realitatea, aşa cum face de obicei când are nevoie. Această planetă penibilă orbitează în jurul ei înseşi, crezându-se importantă şi privându-se singură ca proasta de soare. A doua zi urma să trecem prin reflexia prismatică şi critică a constelaţiei Ándromeda, o constelaţie cu foarte multe feţe şi cu şi mai multe centuri de castitate din meteoriţi geloşi.
Orbitez în jurul mai multor corpuri, unele mai cereşti, altele mai telurice. Un pulsar mic şi agitat cu un zâmbet frumos mă lasă să îi fac cinste cu o bere şi dansează cu mine energic până dăm cap în cap, moment în care mă roagă să o aştept să revină de la baie şi mă lasă cu observatoarele astronomice orientate direct în soare, timp de mai bine de 8 cicluri care au durat 45 de minute. Accept situaţia şi mă desprind de pe orbită staţionară.
Îl părăsesc pe Crizantem, îl las baltă, fiind ferm convins că e cazul să îl fac să simtă gustul amar şi afumat al dezamăgirii.
În alt bar, o formaţiune doar puţin mai masivă dar încă perfect geosferică dansează cu mine, atingându-ne. Râdem împreună de moldoveni, îi ofer o băutură complicată după care şi ea dispare pe drumul fără de întoarcere al toaletei, unde toate femeile îşi pudrează nasul înainte de a se urca în illo tempore, antecosmogonic şi prebigbang pentru totdeauna.
Crizantem spunea că e normal să îţi placă orice fată care îţi iese în cale... => eu miezos, el Jane.
Plec spre casă. Pe drum observ cum o fată îşi ia rămas-bun de la un băiat şi pleacă în aceeaşi direcţie. După câţiva paşi, sub imperiul preaplinului din suflet comit reprobabilul şi atipicul şi îi lansez o replică, fără falsă pudoare sau timiditate politicoasă. Ea se întoarce spre mine şi râde în hohote. O însoţesc până la metrou. Acolo căştile mele intră în urechile ei şi ea ascultă o melodie pe care o trimisesem unei femei cu care m-am culcat când era hotărâtă să se mărite: „Don’t Marry Her, Fuck Me”. O ştia, îi plăcea, ne-am luat de mâini şi am început să alergăm prin pasaj, pe stradă, traversând strada, peste florile degerate din faţa Teatrului Naţional, cântând refrenul în gura mare. Ne-am sărutat, ea a spus că nu mă vrea şi că ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla decât în filme şi trebuie deci să fie fals; ea pleacă, eu o conduc la troleu, în troleu, cu troleul, până acasă. A plâns, s-a liniştit, a adormit în troleu. Am ajuns la ea acasă de dimineaţă, sub un cer roz şi usturător, cu blocuri de 4 etaje în jurul nostru, monoliţi frumoşi şi jerpeliţi ai epocii de haur, supravieţuitori sentimentali care înfruntă frigul. Mi-a zâmbit, mi-a spus să ne întâlnim peste 5 zile în acelaşi loc, la ora 12 şi a plecat. Am dansat până acasă, în troleu, pe stradă, printre feţele frumos rănite şi brăzdate de tristeţe ale oamenilor târâţi prematur de stres în a doua vârstă care se duceau la serviciu la 6 dimineaţa şi mă priveau cu un dispreţ perfect normal. Nu ştiu cum o cheamă. În mod frumos, semăna cu solista formaţiei care cânta melodia aceea. Şi cu Scully. Si era moldoveanca.


Partea a II-a: Enter the Matricia

La un semn deschisă-i Calea Lactee. Matricia este o cometă de conformaţie ariană. Ea are o coadă lungă şi galbenă şi, privită noaptea prin Aurora Hiperboreală cu ochelari de cal sau de eclipsă parţială ea pare că are doi ochi albaştri. Deşi ea călătoreşte prin spaţiu cu viteză, este populată de o specie de nimfe-walkirii non-trofe care se hrănesc cu Frumos. Matricia este un proiectil de o densitate infinită, la fel ca o gaură neagră, doar că ea dă pe dinafară şi e albă. Aşa cum adesea se întâmplă în telenovele Science-Fiction, ea este atrasă în mod patologic chiar de o asemenea găurică mică şi neagră, una bătrână şi, se pare, pervertită de aşteptare, care la fiecare ciclu o prinde în event-horizon-ul lui şi încearcă să îşi hrănească gravitaţia miezului negru (înfometat de particule şi care nu lasă nici un sarman de foton să scape) direct de la emanaţiile gazoase şi solide ale Matriciei, a carei coadă intensă se destramă şi se prelinge într-o spirală spre nucleul lui în beznă.
Locuitorii planetei Crizantem, toţi poeţi şi astrologi, sunt până la ultimul angrenaţi în proiecte disperate prin care să salveze „marea cometă blondă”, aşa cum o alintă ei, de la a se lăsa consumată de gaura neagră. Ei au ajuns de mult, prin calcule matematice, la concluzia că nicio cantitate de energie nu va astupa găurica neagră şi că, chiar dacă cel mai tragic lucru se întâmplă, Matricia se va fi pierdut degeaba, la fel cum multe alte comete tinere o făcuseră deja, spun ei, înghiţite fiind de bătrâna găurică. Ei cu toţii respectă frumuseţea Matriciei şi o onorează ca pe un monument al naturii. Matricia este însă mult mai mult decât un simplu miracol al esteticului pentru ei, ei fiind cu toţii intelectuali inutili care dintotdeauna obişnuiau să se hrănească cu lumina, căldura şi particulele de gheaţă împrăştiate de ea prin spaţiu, care le parveneau din cer, trecând prin atmosfera lor rarefiată. Ei, de la un timp, mor prin inaniţie la scară planetară. Am spus că pe planeta Crizantem nu creşte nimic şi ea e goală pe dinăuntru. Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Am spus că Matricia este un proiectil de înaltă velocitate.


Partea a III-a: Coliziuni

Ea trecea mereu pe lângă Crizantem, abia atingându-i straturile extreme ale atmosferei, într-o sfârâială de culori intense prin care se frigeau amândoi şi râdeau şi se bucurau. Dar Crizantem tânjea în urma ei şi ploile de meteori ce urmau de fiecare dată îl perpeleau. Într-o bună zi Crizantem, într-o mişcare de revoluţie grăbită, emotiv în aşteptarea ei, a ajuns prea devreme în poziţie şi s-a apropiat prea mult de Matricia. Ea a intrat în coliziune directă cu el, i-a intrat în înveliş pe o parte şi i-a ieşit pe cealaltă, smulgându-i şi nucleul în care s-a înfipt şi lăsându-i două găuri mari la ecuator. Violenţa impactului l-a aruncat pe Crizantem de pe orbita solară, aruncându-l în afara sistemului său, în întuneric, într-o morbidă mişcare de rotaţie, ca un titirez în derivă. Masa şi viteza Matriciei fiind infinite, ea nici nu a simţit lovitura, dar a observat că prietenul ei nu mai este acolo. În delungul ciclurilor enale oamenii spirituali dar semineputincioşi de pe Crizantem au umplut cu cârpe sau cu ei înşişi găurile din scoarţa planetei lor, dar miezul nu l-au putut înlocui. Aşa s-a ajuns la situaţia prezentă.


Partea a IV-a: Intrarea lui Marte

Acum apar eu şi cu faţada mea dură i-o fur pe Matricia de sub nas, umilindu-l total, strivindu-i şi ultima ipostază rămasă posibilă. Locuitorii mei, cercetatori în ştiinţe şi renascentişti ambitiosi au lucrat eficient şi hotărât şi în numai câteva cicluri diurne m-au adus pe un curs tangenţial cu al Matriciei, perfect calculat cu mult bun-simţ astfel încât nici o coliziune să nu aibă loc dar când corpurile cereşti vor fi destul de apropiate magnetismul meu irezistibil provenit din prea tarele meu nucleu să o faca pe ea să vină la mine. Pentru că, dacă învelişul, deşi arătos, are lipsurile lui, nimeni nu e mai miezos-nucleos, dur şi plin de fermecător stoicism ca mine. Pentru câteva zile am călătorit şi eu la viteza necalculabilă a Matriciei, fuzionând cu Ea în varii forme şi culori, transformându-ne repetat întreaga masă în pură energie şi înapoi, conform legii relativităţii în formă restrânsă şi scoţând sunete pline, şuierând in calea noastră. Schimbul de fluide a decurs bine şi cicluri în şir (care au părut o eternitate, timpul dilatându-se atunci când călătoreşti cu o viteză apropiată de 300.000 de km pe secunda) cercetătorii mei tineri, atei şi pasionali, poeţi hipersensibili şi visători empirişti ancoraţi în cinism s-au iubit orgiastic cu nimfele ei, demonstrând în cel mai brutal mod o dată pentru totdeauna că ei, umanişti şi duri, războinici cu bărbii romane, sunt mai poeţi decât misticii impotenţi şi tragicomici de pe Crizantem. Inevitabil, aşa cum astronomii mei realişti calculaseră de la bun început, Matricia a trebuit să se desprindă graţios cu nimfele ei şi să îşi continue parabola de nestăvilit dar atât de autodistructivă în iminenţa ei, ducand-o mereu înapoi la gaurica neagră şi flămândă ca un vampir energetic.


Partea a V-a: Ţigara retrospectivă

Ajung înapoi acasă. Crizantem era un tip de treabă, poate nu trebuia să fiu aşa dur cu el, îmi permit eu să privesc înapoi înţelegător cu prerogativul învingătorului. La urma urmei, nici nu am vrut vreodată să fie o competiţie între noi. El m-a stârnit. Şi nu i-am spus nimic care să nu fie adevărat, nici lui nici altcuiva. Doar că după plecarea ei mă simt gol şi totul pare atât de mecanic şi inutil atâta timp cât nu am facut-o să stea, să fie a mea. Ce am făcut de fapt, i-am furat un sărut, o clipă de fericire? Toată experienţa mea socială, toată înţelepciunea mea şi îndelunga suferinţă care mi-a adus-o, tot rafinamentul meu şi fineţea comportamentală care lui Crizantem îi lipsesc cu desăvârşire, el fiind un barbar coborât ieri din munţi şi care nu a trăit decât din cărţi, lipsindu-i cu desăvârşire experienţa directă şi nemijlocită a vieţii la persoana I... ce mi-au adus de fapt? Ceea ce îmi doream? Sau ceea ce credeam că îmi doresc? Cine este de fapt penibil, când eu stau în pat încovrigat şi tânjesc după ea, la o secundă după plecarea ei, iar el a avut măcar tăria de a-i spune din start ce vrea de la ea, în timp ce eu m-am mulţumit cu ceea ce ştiam că pot obţine şi a trebuit să ajung aici faţă în faţă cu dorul de ea, în singurătate, fără să mă mai pot ascunde de ceea ce simt, ca să accept că şi eu sunt naiv, visător, slab şi plin de dragoste moale sub crusta metalică? Nu, nu regret prin nimic ceea ce am făcut sau că am fost cu ea. A fost un proces iar eu am fost sincer cu mine şi cu ceilalţi la fiecare pas. A fi fost cu ea e nemăsurabil. Acum nu pot să stau fără ea deşi acesta fusese planul realist şi matur de la bun început. Ceea ce confundasem eu cu maturitate, realism şi sensibilitate a fost de fapt doar crusta întărită a rănilor, frică ce a ajuns să scrie regulile. Şi atunci cine e mai demn de milă, când tot ce am eu în plus faţă de Crizantem (pe lângă un nume mai puţin penibil) este un miez deja sfărâmat, o istorie a distrugerilor anterioare care m-au deşertificat şi m-au lăsat imun la durerile pe care îmi permit acum să le privesc cu superioritate şi să le demontez ca infantile cu atâta patimă, in alţii, tocmai pentru ca eu le-am suferit pe toate deja, şi mă mai şi laud cu asta? Asta era toată experienţa şi tactul meu hiperelaborat... o abundenţă tristă de lovituri pe care el nu le-a primit incă şi cu care eu mă mândresc precum un histrion patetic, demn de toată compătimirea.
Mă aşez în pat, dau drumul la televizor şi mă uit la un film trist. În timpul lui însă găsesc o steluţă pe pătură, una din multele steluţe fosforescente lipite pe peretele de lângă patul meu. Ele sunt lipite de mult acolo, de o fată pe nume Elena Melania. Acum una a căzut, dar de ce? Dacă ar fi vrut să o ia ca suvenir (aşa cum spunea ca şi-ar dori: un obiect simbolic) atunci nu ar mai fi fost aici, nu s-ar fi răzgândit... Nu se poate să fi fost de la prea intensa noastră foială erotică. Şi atunci îmi aduc aminte că ea pusese un picior pe perete în timp ce făceam dragoste...
Eu nu eram o planetă, eu eram o gaură neagră. Dar nu tot una mică, ci o gaură neagră supermasivă, formată prin unirea mai multor, prea multor găuri negre. O stea moartă care se visa o stea vie, un soare. Poate nu o gaură neagră dar o stea de neutroni tot eram. Iar populaţia mea nu erau decât spiritele neliniştite ale celor care fuseseră locuitorii mei dar muriseră de mult, consumaţi de infinita mea foame. În nenumăratele mele supernove.
Iau steluţa in mână, o strâng, mă ghemuiesc cât mai strâns în pat şi încep să plâng îndelung, ca un copil, simţind că, precum o pisică, dau afară un mare ghem de lână rea din suflet care stătea de mult acolo.

G O E

Cum suna fericirea azi

Poate fi prinsa Himera?

Asta e o recenzie facuta de mine primei carti din volumul "Chimera" de John Barth. E pe site-ul Aporia. Daca tot nu am mai scris ceva de mult si tot am scris asta, am postat-o aici.


*PROMO*
Cenaclul literar de Joi, ora 6, sala 211 a Facultatii de Litere ia amploare. Daca cineva vrea sa vina sa citeasca aberatii personale mie si altor ciudati ca mine (evident nici unul la fel de interesant si inteligent ca mine, totusi) sau doar sa ne asculte noua produsele mintii si sa ne cioparteasca din cuvinte, este binevenit, ba chiar are obligatia morala de a veni sa ne critice, inainte sa ni se urce la cap si sa ajungem sa credem ca e ceva de capul nostru, scriitorii lu' peste. De asemenea proiecte literare in comun (cum a fost grupul Rubicon al Simonei Popescu, unde fiecare din cei implicati a scris cate un capitol al romanului eclectic rezultat) sunt binevenite si deja pe rol.
*PROMO*

Acum revenind la recenzie, iat-o:


Chimera - Dunyazadiad


De ce şi-a denumit John Barth cartea “Chimera”? Am observat cu neplacere că alţii, aici, practică inserarea unei sumedenii de întrebări retorice, care la rândul lor incită la idei, iar ideile, fie ele lipsite de orice fir logic sau intenţionalitate şi lipsindu-le binecuvântarea unei finalităţi demonstrative, sunt, chipurile, prin definiţie, bune. The more the merrier. Umplem spaţiile goale, de care ne temem (pentru că, hotărât, mai bine zicem orice decât să nu zicem nimic), cu idei împroşcate în toate direcţiile, le urmăm cu zel şi hotărâre, sărim de la o serie la alta fără discriminare, ne dovedim nouă înşine, redundant, că suntem inteligenţi, ne întreţinem într-o manieră plăcută. Ce să mai, facem frumos! Îmi place acest discurs, în care nu există răspunsuri greşite şi orice ai spune e bine spus. Îmi place pentru că e prietenos. Şi atât. Îmi displace pentru că e superficial şi nu duce niciodată nicăieri. E motivat de plictiseală şi orice produce este, deci, gratuit, cu unicul scop de a rupe (ceea ce percepe ca) “notorietatea”. Un proverb spune că “no wind is favorable to the man who doesn’t know to which port he is sailing”. O adaptare contextuală ar spune că orice vânt pe care îl tragi e bun, pentru că nu vrem să ajungem nicăieri oricum, important e să îţi umfli vela. Nu subsemnez acestui curent şi închei astfel paranteza făcută. Tocmai pentru că nu subsemnez acestui curent, fără pretenţii de narator intrigant care “lansează seminţe şi induce intrigi” pentru a le lăsa chipurile să încolţească în minţile voastre care citiţi (implicând astfel că mintea voastră are nevoie de stimularea minţii mele superior pregătite), eu vin cu mai onesta intenţie de a prezenta germenul încolţit în propria mea minte, fără să mă erijez în obiectivitate, asumându-mi inevitabila subiectivitate. Eu consider că mai bine nu zici nimic dacă nu ştii ce vrei să spui, iar atunci când spun ceva, o fac clar. Aşa că, revenind la întrebarea iniţială, în loc să vă las să presupuneţi ce (poate că!) am vrut să spun (vopsindu-mă astfel în culori interesante şi pregătind şi terenul pentru a o “da la întors” ulterior – cine nu spune nimic concret nu are cum să greşească), fără să pretind că nu ştiu deja răspunsul la care vreau să ajung, îl enunţ din start: pentru a o proteja (cartea, opera, viziunea inclusă in ele) de tot mai popularul cinism ignorant care justifică imperfecţiunile, greşelile prin propria lor existenţă (“e normal să fie aşa pentru că – uită-te in jur – aşa e”), care impune răul şi prostia ca normal, natural şi necesar (demontânt bunul simţ ca “normă socială învechită, depăşită”, ba chiar ca ‘problemă’ din moment ce “ceva nu e bine, şi ce te afectează pe tine e problema ta” etc. şi instituind lipsa de bun simţ ca mijloc necesar supravieţuirii – poate tocmai pentru că respectivii vor să supravieţuiască, nu să trăiască ‘frumos’ sau ‘normal’, indiferent de accepţiunea termenilor) şi care, pentru a-şi susţine discursul, foloseşte ca o cheie de boltă axioma: perfecţiunea nu poate fi atinsă. Etica este astfel dezarmată la nivel de gramatică descriptivă şi niciodată normativă, forţată să observe cum e şi de ce este aşa şi nimic mai mult. În condiţiile date, autorul unei cărţi care critică felul în care societatea contemporană se sinucide prin superficialitate şi grabă şi care mai oferă şi o hipersubtilă şi fragilă tentă de remediu la această cale autodistructivă, ştiindu-se înconjurat de maimuţe moderne care ar demonta cu cruzime orice intenţie de ameliorare a stării de fapt cu pretinsul lor “realism” (care nu e, în fapt, altceva decât prostie şi ignoranţă, dublate de frică şi egoism), autorul carţii, zic, nu are de ales decât să trântească la sfârşit (în fapt, la început) un disclaimer de naivitate şi idealism intitulându-şi cartea “Himera”, la fel cum ziariştii care vor să înjure fără să fie traşi la răspundere îşi ştampilează lucrările PAMFLET şi le recomandă cu curtoazie cititorilor să nu fie atât de naivi încât să ia lucrurile în serios, crezând că Iliescu cel bătrân, viclean şi şcolit la Kremlin din text ar avea vreo legatură cu personajul politic real, de altfel sărac şi cinstit.
Acum, coborând de la general la specific, îmi revine responsabilitatea de a argumenta afirmaţia făcută şi de a demonstra că într-adevar Himera are un mesaj etic. Iar cum eu sunt un orator atent şi responsabil care nu aruncă cu afirmaţii nesustenabile, asta am de gând să şi fac. Himera, de John Barth este o poveste postmodernistă, în trei părţi, care, reluând trei poveşti din antichitate după legi fizice strict contemporane, vorbeşte despre defectele noastre comune şi felul în care ni le permitem, cu autoindulgenţă maximă, doar ca să ne miram cu ipocrizie mai târziu că le avem. Prima şi cea mai consistentă dintre cele trei nuvele, Duniazadiada (de la numele surorii mai mici a Şeherezadei, Duniazada), este o poveste ironică şi picantă (condimentată cu practici sexuale ‘sodom-gomorice’ – “When we’d had enough of each other’s tongues and fingers, we called in the eunuchs, maidservants, mamelukes, pet dogs and monkeys; then we finished off with Sherry’s Bag of Tricks: little weighted balls from Baghdad, dildoes from the Ebony Isles and the City of Brass, et cetera”) despre planul Şeherezadei (o tânără, un personaj simbolic care prin câteva trăsături, nuanţate puternic, duse la extrem: frumuseţe, libertinism, inteligenţă, întrupează avatarul femeii moderne) după ce s-a înhămat la nobila acţiune de a se sacrifica pentru a-l ţine ocupat pe regele Shahryar cât mai mult timp (care extermina fauna locală în ritm de o virgină pe noapte), salvând astfel populaţia feminină a regatului.
Povestea este o alegorie. Personajele ar fi putut într-adevar alcătui, în alt context şi intrigă (şi chiar par rupte din), o nuvelă romantică, dramatică, plicticoasă. Aici intervine postmodernismul, forţând caracterele (nişte simpli ‘eu’ şi ‘tu’ din viaţa cotidiană) să se supună termenilor unui alt tărâm, arhaic şi crud (ei fiind şi interacţionând – verbal – ca, în esenţă, nişte oameni moderni dar acţionând – fizic – după legile despotice ale Indiei antice). Alegoria constă în ciclul creat: este o poveste privind o criză emoţională a contemporaneităţii care îşi găseşte soluţia (sugerată, implicită) în trecut, în vreme ce Şeherezada apelează la magie (explicit, în planul epic, ficţional al poveştii) pentru a găsi soluţia în prezent (...cum ar spune V. Kernbach: “amintiri despre viitor”). Metoda (mise-en-abyme-ul infinit) şi materialele salvatoare (povestirile) îi parvin Şeherezadei prin intermediul prezentului (geniul invocat, în persoana unui ‘fost’ scriitor, pasionat de literatură) tot din trecut, din paginile celor “O mie şi una de nopţi”, în original, pe care “spiritul” le citeşte, în fiecare după-amiază, pentru ea şi sora ei. În acest sens “Duniazadiada” este o spirală (implicând transferul de informaţie viitor-trecut) despre o spirală (povestirile în mizanabim pe care Şeherezada i le spune lui Shahryar).
Duhul are propria lui criză. El are criza omului modern. Deşi nimeni nu îl ameninţă cu taierea capului, el este un scriitor într-o lume în care nimeni nu mai citeşte, locuind în capitala globala a ignoranţei, inculturii şi superficialităţii (Statele Unite). El este de asemenea (deşi la vârsta mijlocie şi chel) un om pasional căruia îi plac femeile, dragostea şi sexul dar e înconjurat de pornografie seacă. Ambele lumi, şi cea antică şi cea modernă, suferă de degradare, de eroziune. Ceva s-a pierdut şi mecanismul nu mai funcţionează. Atât duhul cât şi cele două fete încearcă să recupereze ceva ce nu pot identifica dar a cărui lipsă o resimt. În final ei se vor ajuta reciproc.
Moto-ul – si cuvintele magice folosite la invocarea spiritului – poveştii este “The key to the treasure is the treasure”. Căutând un etern scop ulterior, un “beneficiu”, activitatea în sine îşi pierde farmecul şi chiar sensul, pentru că unele activităţi sunt propriul lor scop, ele nu sunt cheia unei comori, ci comoara în sine. În cazul de faţă este vorba de placerea de a povesti şi placerea de a face dragoste, pentru care nimeni nu îşi mai alocă azi timp şi nu îşi permite să guste actul în sine, căutând mereu să obţină ceva (altceva!) prin asta (sabotând astfel realul scop), şi care sunt în esenţă de aceeaşi natură, implicând aceeaşi relaţie neuniformă, un iubit tandru fiind la fel de inutil fără un receptor pasional care să îi împărtăşească şi nutrească sentimentele, ca un povestitor care îşi risipeşte eposul fără un ascultător interesat, în a cărui minte seminţele lui să încolţească.
În concluzie Himera poate fi prinsă dacă, încetând a o mai alerga, o inviţi la cină.

Alte chestii abjecte si hazardoase biologic. Lichide seminale, chestii.

De ce cantam noi acest cantec, zici? Pentru ca tu spui ca te simti blocata, pentru ca tu nu poti sa scrii ca mine, dinauntru, desi nici nu stii sigur daca iti place sau nu e cumva doar o parere preconceputa, anume ca ar trebui sa iti placa, pentru ca sunt un sarlatan educat al cuvintelor.
Deschid ochii usturand a varice mici si rosii in barul plin de fum si te vad din nou, tot acolo, tot la fel. Incerc sa ma abtin sa imi fie scarba de tine si ma dezamagesc singur. Imi e. Nu pot sa respir si imi e lene sa imi destup orificiile, chiar daca asta ma omoara incet.
Yoghinii respira prin cur.
Vreau sa fut un cur necunoscut, nou, ferm, rotund si tzapan. Dar nu ma suport in ipostaza de futator de cururi necunoscute, noi, desi ferme si tzapene.
Praf de stele care sufoca, dar straluceste atat de frumos. Asta am sa ajung asteptandu-te pe tine. Inainte faceam dragoste cu moartea, femeie frumoasa, in baile barurilor jegoase. Acum nu mai pot face nici macar asta.
"Ce imi lipseste?" este o intrebare eterna si fascinant de eluziva, alunec incet-incet inspre "ce am de fapt?".
Ma uit in sus. Nu am nimic. Ma uit in jos. Am tot ce imi trebuie.
Dar nu ar strica un cur ferm si anonim sa faca totul mai frumos.
Mi-am propus sa redevin cult.
Ma apuc de maine si nu ma las pana nu... well, o sa ma las foarte greu, ce sa mai.

Last of the wilds
   
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

Ideea

Intr-o zi am mers cu tine la o cafea cu niste colege de facultate. Una din ele era mica de inaltime si zambea mereu, dar nu frumos, mai degraba chinuit si cu ceva care se dorea siretenie dar parea ignoranta si frica; sisteme de aparare provenite din traume nedescifrate nici ulterior. O alta era ceva mai inalta dar tot mai mica decat mine si avea parul negru lins pana la nivelul barbiei, mult mai scurt decat al tau. Avea ochii mai vii decat prima si expresia mai fluida. Era o fata mai "de lume" si o stia. Ea nu fusese traumatizata sau daca fusese intelesese ceva din asta. Isi permitea sa faca remarci spontane, nu tragea concluzii grabite si decisive ci vedea mai multe laturi in tot evitand vreodata sa traga o concluzie clara. Lasa in felul asta impresia ca ii intelege pe toti, de oricare latura a oricarei probleme s-ar afla ei. Zicea ea. Avea buzele carnoase si privirile mele atrase discret si sincronizat (ma uitam initial spre fata ei, atunci cand zicea ceva care parea important, apoi la buze) incitau privirile tale sarcastice si dezamagite (de standardele mele joase si moralitatea laxa). Mai era o fatuca acolo, in afara de astea doua si noi doi. Una blonda si pisicita mult dincolo de limitele scarbosului. Vorbea rar si alene si totusi replicile ei nu erau deloc gandite. Cand scotea o propozitie de mai mult de patru cuvinte ma chinuia, la al treilea venindu-mi deja sa o ard peste bot ca sa opresc scartaitul sinistru si cu inflexiuni nenaturale. Cand vorbea, fata cu parul negru lins si buze mari se uita la mine cu intelesuri.

Am mers in pasaj la Universitate si am baut cafea la Gregory's (inainte sa se demoleze centrul pasajului). Am vorbit lucruri aproape incomod de lipsite de sens pana o conversatie ceva mai promitatoare ca interes comun s-a insailat din cuvintele aruncate alandala de noi toti. Noi in cautare de subiecte si tatonand precaut terenul, ele prin replici aruncate care taiau firul si nu lasau loc de nimic (tipa blonda) sau remarci evidente care nu spuneau de fapt nimic, lasand loc de orice (tipa cu buzele). Am ajuns cumva sa discutam despre colegi nesimtiti iar eu le-am povestit cazul unei studente moldovence care m-a abordat in timpul unui curs fara noima:

M-am asezat in prima banca langa ea sala fiind plina. A inceput sa ridice ostentativ mana pentru a-si introduce un comentariu tampit si inutil la fiecare propozitie de-a profesurului, care incerca sa ne predea ceva, dictand. La un punct, a renuntat sa mai ridice mana si a inceput pur si simplu sa vorbeasca direct de fiecare data cand ii trecea ceva prin cap, adica des. Prin 'ceva' inseamna orice (desi gama de domenii era restransa in ideile ei: glume proaste, apropouri fara legatura, orice avea o nota vulgara sau legatura cu sexul) in afara de ceva potrivit: un glonte. In scurt timp a inceput sa piarda sirul dictarii vorbind mai mult decat il lasa pe profesor sa o faca si a inceput sa ma intrebe dupa fiecare interventie personala "Ce a zis?!". Desi caietul meu era sub ochii ei, in loc sa transcrie pur si simplu astepta sa ii repet ce tocmai spusese nefericitul, acum, in timp ce deja dicta fraza urmatoare. Ii redictez o data, de doua ori, pierd fraze, refac legaturi din memoria neatenta si prin presupuneri. Dupa asta, data urmatoare ii fac un semn cu mana spre caiet: "Copiaza". Ea repeta "Ce a zis ma?". Ii spun proastei: "In loc sa ma intrebi pe mine citeste din caiet si scrie la tine". Se ofenseaza usor, ca toti moldovenii ratati care cauta sfada dar plang imediat cum ea se contureaza la orizont, mult inainte de prima palma: "Dar de ce esti asa suparat?". Nu imi plac insinuarile si presupunerile facute din preputul gandirii doar pentru a-l face pe emitator sa para cumva deasupra ta, iar tu din start un mizerabil si nefericit, lasandu-l pe el sa straluceasca fara niciun motiv: "De ce crezi ca sunt suparat?" - despicarea presupunerilor hazardate e cel mai bun leac. "Asa, dupa vocea ta. Vorbesti asa de parca mai ai putin si vrei sa ma lovesti, mi-e frica sa mai stau langa tine cand iti aud vocea". Imi trecea prin cap sa ii spun ca nu lovesc animale dar m-am rezumat la "Atunci nu ma mai intreba nimic, lasa-ma sa scriu si copiaza singura din caietul meu". Atunci s-a produs un conflict de principii (nu de interese) in mintea mea: imi propusesem sa nu vorbesc niciodata neacademic in cadrul facultatii, nu face. Dar in acelasi timp imi propusesem cu mult inainte sa nu las pe cineva vast mai prost ca mine sa ma 'ia tare'.
Fierb in suc propriu pentru restul orei, dar la sfarsit ii zic: "Scuza-ma ca te intreb, e in legatura cu ce ai zis mai devreme. Nu trebuie sa imi raspunzi acum, pe loc, e mai mult o tema de gandire dar trebuie sa stiu - te sodomizeaza vocea mea?". Ma uit la ea cateva secunde, pentru a-i da sansa la revansa asa cum e corect, imi dau seama ca nu intelege termenul cheie, asa ca imi iau rucsacul si plec.

Fata cu buze rade, in vreme ce cealalta, cu zambetul, zambeste. Blonda isi stramba nasul si isi da ochii peste cap. "Hai sa va spun eu mai bine ce i-am facut fostului meu prieten. Injuraturile astea 'academice' nu inteleg ce rost au, ca daca vrei sa injuri, tot injuratura e. Si baietii nu ar trebui sa vorbeasca urat cu fetele. Asa zic eu, poate sunt eu mai de moda veche dar eu asa consider, si dupa legea asta traiesc."
Isi daduse drumul. Era clar: o feminista. Am starnit-o prin povestioara mea - nu ma lasasem calcat in picioare de o tarfa proasta, asa cum era legea dupa care traia ea. Argumentele trec pe langa mine, nu voiam sa o critic, era absurda din prea multe puncte de vedere pentru a le insira fara sa stric atmosfera sau sa par ostil. Legea dupa care traia ea in mod curios nu o privea pe ea ci pe altii si le dicta lor comportamentul; baietii nu ar trebui sa raspunda nici macar acid si politicos fetelor badarance si taranci imputite care se baga in seama nepoliticos si ostil dincolo de limita suportabilitatii (chiar si a unui om rabdator ca un magar, ca mine), iar nevoia mea de a ii raspunde ostilitatii verbale fara a ma murdari cu cuvinte urate, de dragul contextului, a trecut neinteleasa.
Ma uit la tine, ne zambim in minte.
"Fraierul asta, ca altfel nu pot sa ii zic la ce a facut, ca m-a inselat ca prostu' si ca ultima carpa de om ce e, deci fraieru' asta m-a inselat, el pe mine. Si nu ca m-a inselat, ca peste tot auzi de asa ceva, toti barbatii inseala ca asa sunt ei disperati dupa sex si orice ai face nu ii schimbi. Scuza-ma (zice, uitandu-se la mine, care stiam discursul dinainte si nu aveam nicio expresie pe fata), dar asa e. De ce sa mint? Da' nu ca m-a inselat el pe mine e vorba, ca cine sunt eu, ca nu ma dau mare femeie ce sunt eu, dar fraieru' tocmai ma adusese in halul sa il iubesc cum n-am iubit pe nimeni vreodata, de-asta zic. Eu n-am iubit pe nimeni, si nimeni n-a iubit pe nimeni vreodata asa cum l-am iubit eu pe rahatu' asta de om, scuzati expresia, dar asta e: un rahat de om (noi incuviintam amandoi din cap ca sa continue si sa nu mai repete). Pai si el ma inseala ma? Pai nu trebuie sa fii retardat sa faci asa ceva? In fine, asta a facut. Si cu una... vai mortii ei mai bine nu mai zic, ca daca ma insela cu una mai frumoasa ca mine ziceam, da' asa... Nu stiu ce a fost in capul lui.
I-am si prins in timp ce si-o trageau, ca animalele pe jos, pe covor... eh, nici nu va inchipuiti, ce sa mai... tot tacamul a fost. Cat de jos putea sa se coboare, de tot s-a coborat.
Da' asta nu mai conteaza, am zis problema lui, el pierde, sa fie sanatos, sa ramana cu ea infipta in pula pana ii vine rau la amandoi. Important e ce am facut dupa, ca au trecut saptamani si nu imi trecea. Pe el nu mai dadeam doi bani de mult, sa il manance cainii si ciorile, nu mai am treaba cu el. Dar nu puteam sa iert ca mi-au facut ei mie asa ceva. Trebuia sa il fac sa plateasca intr-un fel. Nu?
Si dupa vreo luna imi vine mie ideea. [...]"