Poate fi prinsa Himera?

Asta e o recenzie facuta de mine primei carti din volumul "Chimera" de John Barth. E pe site-ul Aporia. Daca tot nu am mai scris ceva de mult si tot am scris asta, am postat-o aici.


*PROMO*
Cenaclul literar de Joi, ora 6, sala 211 a Facultatii de Litere ia amploare. Daca cineva vrea sa vina sa citeasca aberatii personale mie si altor ciudati ca mine (evident nici unul la fel de interesant si inteligent ca mine, totusi) sau doar sa ne asculte noua produsele mintii si sa ne cioparteasca din cuvinte, este binevenit, ba chiar are obligatia morala de a veni sa ne critice, inainte sa ni se urce la cap si sa ajungem sa credem ca e ceva de capul nostru, scriitorii lu' peste. De asemenea proiecte literare in comun (cum a fost grupul Rubicon al Simonei Popescu, unde fiecare din cei implicati a scris cate un capitol al romanului eclectic rezultat) sunt binevenite si deja pe rol.
*PROMO*

Acum revenind la recenzie, iat-o:


Chimera - Dunyazadiad


De ce şi-a denumit John Barth cartea “Chimera”? Am observat cu neplacere că alţii, aici, practică inserarea unei sumedenii de întrebări retorice, care la rândul lor incită la idei, iar ideile, fie ele lipsite de orice fir logic sau intenţionalitate şi lipsindu-le binecuvântarea unei finalităţi demonstrative, sunt, chipurile, prin definiţie, bune. The more the merrier. Umplem spaţiile goale, de care ne temem (pentru că, hotărât, mai bine zicem orice decât să nu zicem nimic), cu idei împroşcate în toate direcţiile, le urmăm cu zel şi hotărâre, sărim de la o serie la alta fără discriminare, ne dovedim nouă înşine, redundant, că suntem inteligenţi, ne întreţinem într-o manieră plăcută. Ce să mai, facem frumos! Îmi place acest discurs, în care nu există răspunsuri greşite şi orice ai spune e bine spus. Îmi place pentru că e prietenos. Şi atât. Îmi displace pentru că e superficial şi nu duce niciodată nicăieri. E motivat de plictiseală şi orice produce este, deci, gratuit, cu unicul scop de a rupe (ceea ce percepe ca) “notorietatea”. Un proverb spune că “no wind is favorable to the man who doesn’t know to which port he is sailing”. O adaptare contextuală ar spune că orice vânt pe care îl tragi e bun, pentru că nu vrem să ajungem nicăieri oricum, important e să îţi umfli vela. Nu subsemnez acestui curent şi închei astfel paranteza făcută. Tocmai pentru că nu subsemnez acestui curent, fără pretenţii de narator intrigant care “lansează seminţe şi induce intrigi” pentru a le lăsa chipurile să încolţească în minţile voastre care citiţi (implicând astfel că mintea voastră are nevoie de stimularea minţii mele superior pregătite), eu vin cu mai onesta intenţie de a prezenta germenul încolţit în propria mea minte, fără să mă erijez în obiectivitate, asumându-mi inevitabila subiectivitate. Eu consider că mai bine nu zici nimic dacă nu ştii ce vrei să spui, iar atunci când spun ceva, o fac clar. Aşa că, revenind la întrebarea iniţială, în loc să vă las să presupuneţi ce (poate că!) am vrut să spun (vopsindu-mă astfel în culori interesante şi pregătind şi terenul pentru a o “da la întors” ulterior – cine nu spune nimic concret nu are cum să greşească), fără să pretind că nu ştiu deja răspunsul la care vreau să ajung, îl enunţ din start: pentru a o proteja (cartea, opera, viziunea inclusă in ele) de tot mai popularul cinism ignorant care justifică imperfecţiunile, greşelile prin propria lor existenţă (“e normal să fie aşa pentru că – uită-te in jur – aşa e”), care impune răul şi prostia ca normal, natural şi necesar (demontânt bunul simţ ca “normă socială învechită, depăşită”, ba chiar ca ‘problemă’ din moment ce “ceva nu e bine, şi ce te afectează pe tine e problema ta” etc. şi instituind lipsa de bun simţ ca mijloc necesar supravieţuirii – poate tocmai pentru că respectivii vor să supravieţuiască, nu să trăiască ‘frumos’ sau ‘normal’, indiferent de accepţiunea termenilor) şi care, pentru a-şi susţine discursul, foloseşte ca o cheie de boltă axioma: perfecţiunea nu poate fi atinsă. Etica este astfel dezarmată la nivel de gramatică descriptivă şi niciodată normativă, forţată să observe cum e şi de ce este aşa şi nimic mai mult. În condiţiile date, autorul unei cărţi care critică felul în care societatea contemporană se sinucide prin superficialitate şi grabă şi care mai oferă şi o hipersubtilă şi fragilă tentă de remediu la această cale autodistructivă, ştiindu-se înconjurat de maimuţe moderne care ar demonta cu cruzime orice intenţie de ameliorare a stării de fapt cu pretinsul lor “realism” (care nu e, în fapt, altceva decât prostie şi ignoranţă, dublate de frică şi egoism), autorul carţii, zic, nu are de ales decât să trântească la sfârşit (în fapt, la început) un disclaimer de naivitate şi idealism intitulându-şi cartea “Himera”, la fel cum ziariştii care vor să înjure fără să fie traşi la răspundere îşi ştampilează lucrările PAMFLET şi le recomandă cu curtoazie cititorilor să nu fie atât de naivi încât să ia lucrurile în serios, crezând că Iliescu cel bătrân, viclean şi şcolit la Kremlin din text ar avea vreo legatură cu personajul politic real, de altfel sărac şi cinstit.
Acum, coborând de la general la specific, îmi revine responsabilitatea de a argumenta afirmaţia făcută şi de a demonstra că într-adevar Himera are un mesaj etic. Iar cum eu sunt un orator atent şi responsabil care nu aruncă cu afirmaţii nesustenabile, asta am de gând să şi fac. Himera, de John Barth este o poveste postmodernistă, în trei părţi, care, reluând trei poveşti din antichitate după legi fizice strict contemporane, vorbeşte despre defectele noastre comune şi felul în care ni le permitem, cu autoindulgenţă maximă, doar ca să ne miram cu ipocrizie mai târziu că le avem. Prima şi cea mai consistentă dintre cele trei nuvele, Duniazadiada (de la numele surorii mai mici a Şeherezadei, Duniazada), este o poveste ironică şi picantă (condimentată cu practici sexuale ‘sodom-gomorice’ – “When we’d had enough of each other’s tongues and fingers, we called in the eunuchs, maidservants, mamelukes, pet dogs and monkeys; then we finished off with Sherry’s Bag of Tricks: little weighted balls from Baghdad, dildoes from the Ebony Isles and the City of Brass, et cetera”) despre planul Şeherezadei (o tânără, un personaj simbolic care prin câteva trăsături, nuanţate puternic, duse la extrem: frumuseţe, libertinism, inteligenţă, întrupează avatarul femeii moderne) după ce s-a înhămat la nobila acţiune de a se sacrifica pentru a-l ţine ocupat pe regele Shahryar cât mai mult timp (care extermina fauna locală în ritm de o virgină pe noapte), salvând astfel populaţia feminină a regatului.
Povestea este o alegorie. Personajele ar fi putut într-adevar alcătui, în alt context şi intrigă (şi chiar par rupte din), o nuvelă romantică, dramatică, plicticoasă. Aici intervine postmodernismul, forţând caracterele (nişte simpli ‘eu’ şi ‘tu’ din viaţa cotidiană) să se supună termenilor unui alt tărâm, arhaic şi crud (ei fiind şi interacţionând – verbal – ca, în esenţă, nişte oameni moderni dar acţionând – fizic – după legile despotice ale Indiei antice). Alegoria constă în ciclul creat: este o poveste privind o criză emoţională a contemporaneităţii care îşi găseşte soluţia (sugerată, implicită) în trecut, în vreme ce Şeherezada apelează la magie (explicit, în planul epic, ficţional al poveştii) pentru a găsi soluţia în prezent (...cum ar spune V. Kernbach: “amintiri despre viitor”). Metoda (mise-en-abyme-ul infinit) şi materialele salvatoare (povestirile) îi parvin Şeherezadei prin intermediul prezentului (geniul invocat, în persoana unui ‘fost’ scriitor, pasionat de literatură) tot din trecut, din paginile celor “O mie şi una de nopţi”, în original, pe care “spiritul” le citeşte, în fiecare după-amiază, pentru ea şi sora ei. În acest sens “Duniazadiada” este o spirală (implicând transferul de informaţie viitor-trecut) despre o spirală (povestirile în mizanabim pe care Şeherezada i le spune lui Shahryar).
Duhul are propria lui criză. El are criza omului modern. Deşi nimeni nu îl ameninţă cu taierea capului, el este un scriitor într-o lume în care nimeni nu mai citeşte, locuind în capitala globala a ignoranţei, inculturii şi superficialităţii (Statele Unite). El este de asemenea (deşi la vârsta mijlocie şi chel) un om pasional căruia îi plac femeile, dragostea şi sexul dar e înconjurat de pornografie seacă. Ambele lumi, şi cea antică şi cea modernă, suferă de degradare, de eroziune. Ceva s-a pierdut şi mecanismul nu mai funcţionează. Atât duhul cât şi cele două fete încearcă să recupereze ceva ce nu pot identifica dar a cărui lipsă o resimt. În final ei se vor ajuta reciproc.
Moto-ul – si cuvintele magice folosite la invocarea spiritului – poveştii este “The key to the treasure is the treasure”. Căutând un etern scop ulterior, un “beneficiu”, activitatea în sine îşi pierde farmecul şi chiar sensul, pentru că unele activităţi sunt propriul lor scop, ele nu sunt cheia unei comori, ci comoara în sine. În cazul de faţă este vorba de placerea de a povesti şi placerea de a face dragoste, pentru care nimeni nu îşi mai alocă azi timp şi nu îşi permite să guste actul în sine, căutând mereu să obţină ceva (altceva!) prin asta (sabotând astfel realul scop), şi care sunt în esenţă de aceeaşi natură, implicând aceeaşi relaţie neuniformă, un iubit tandru fiind la fel de inutil fără un receptor pasional care să îi împărtăşească şi nutrească sentimentele, ca un povestitor care îşi risipeşte eposul fără un ascultător interesat, în a cărui minte seminţele lui să încolţească.
În concluzie Himera poate fi prinsă dacă, încetând a o mai alerga, o inviţi la cină.