Cea mai importanta Duminica din viata de adult a lui Septimus Galo - continuare

Cea mai importanta Duminica din viata de adult a lui Septimus Galo a inceput intr-o Luni. O zi de primavara incipienta in care se plimba pe strazile capitalei imperiale, impreuna cu o tanara femeie cu parul roscat, prin piata centrala. Era seara dar soarele lumina inca puternic, rosind spre asfintit, facand pietrele cubice lustruite ale pavajului sa para insangerate. Ieseau impreuna din gradinile Colegiului Imperial de Magie si treceau, prinsi intr-o conversatie, pe langa fantana din centrul pietei. Erau studenti impreuna la sectia Magii Ofensive si Martiale si ambii isi doreau sa ajunga sergenti de patrula in detasamentele imperiale de Trupe de Suport-Asalt pentru a-si pune talentele in folosul imperiului, pe front, trimitand bile de foc si furtuni de gheata asupra inamicilor umanitatii. O alta alegere populara a laureatilor Universitatis Arcanum este inrolarea in regimentul de Trupe de Suport Defensive, dar amandoi erau de acord ca aceia sunt doar niste vraci supraeducati si oricum nu se potrivea temperamentului si structurii lor. Desi el era cu cativa ani mai mare ca ea, s-au cunoscut la doua cursuri comune, recent introduse in programa universitara: Blesteme recurente si Invocatii de scurta durata. Azi, Septimus era aproape fericit, asa cum nu mai fusese de mult. Tanara femeie, prezentabila si altminteri avand un farmec greu de definit care imbina seriozitatea ei si o anumita vivacitate a purtarii, era iubita lui. Le statea bine impreuna desi din cauza pozitiei nesanatoase a spatelui sau, Septimus parea putin mai scund decat ea. Lui Septimus ii statea foarte bine in Lorica Segmentata, modelul de armura purtat ca uniforma in institutia educationala a Universitatii Imperiale, cu parul lui lung pana la umeri si la fel de negru ca ochii. Momentan ei erau angajati intr-o discutie serioasa despre relatii amoroase in general si despre cum ar trebui sa decurga a lor, in special. Septimus sustinea cauza iubirii, el crezand in dragoste si plasand-o la fundamentul oricarei constructii sanatoase si demne de incredere. Septimus era al saptelea copil dintr-o familie cu traditie. Din cauza unei relatii defectoase pana la trauma cu familia sa, el recunoaste ca are mari dificultati cu a avea incredere in oameni. Libra, tanara roscata cu glas raspicat (ea purta toga rosie a scolii de Magii Ofensive peste armura), sustinea ca orice probleme ai avea trebuie sa ti le rezolvi singur si dragostea nu trebuie sa creeze dependenta, lasand oricand loc despartirii bruste si fara regrete. Ca orice alumni maturi si seriosi ai Universitatii, la vremea aceea, aveau fiecare si alti iubiti. Libra iubea un barbat putin mai in varsta, blond, pletos si imatur, care nu prea o respecta. Septimus se intretinea si el cu o studenta blonda la sectia Limbile Elfilor de Vest, unde ea urma cursurile de Poezie si Studii Metafizice, un obiect din ce in ce mai putin popular al Universitatii, acum, cu razboiul, avand in vedere ca numai serviciul militar iti oferea cetatenie cu drepturi depline. O chema Anima si el ii purta o mare dragoste platonica neimpartasita: ea ii spunea mereu, atunci cand nu il dorea prin preajma, ca il vrea puternic si frumos ca un erou grec iar el ii raspundea ca, in loc sa moara tragic, prefera sa fie tactic, sangeros si egoist ca un legionar roman. Toate acestea insa nu ne importa acum, la fel cum e irelevant daca Libra era prea speriata de angajamente sau Septimus era doar un cersetor emotional. Ceea ce face interesul nostru, totusi, este ca Septimus rostea aceste cuvinte: “...se intampla lucruri pe care nu le poti rezolva singur, si atunci, vrei-nu-vrei, ai nevoie de cineva care sa tina la tine si sa te ajute sa fii iar intreg” cand au trecut prin dreptul unei femei infasurate in carpe murdare, care parea ca sta de cand lumea pe marginea apeductului ce alimenta fantana, aruncand firimituri din bucata ei de paine porumbeilor din agoră.

De parca i-ar fi asteptat, ea ridica privirea posedata direct in ochii lui Septimus in clipa intersectiei, privindu-l pe sub sprancene, scrasni abia perceput “un barbat nu trebuie sa fie completat de femeia lui. Niciodata” si continua sa il fixeze in timp ce se indeparta. Septimus nu se oprise din discutie si isi continua fraza aproape fara nicio fisura perceptibila. Invatase importanta de a fi imperturbabil la cursurile de Retorica si Arta discursului si ii placea sa fie un bun orator, fiind sedus de puterea aproape magica a cuvintelor si de abilitatea pe care ele i-o ofereau, cand erau folosite corect (daca magia manipula vizibil realitatea, atunci retorica manipula nevazut perceptia ei).

Puterea lui de convingere venea din emotie. In discutie, ca si in magie, declaratia capata putere din pasiune, dintr-o onestitate exacerbata, din simtamantul smuls direct din stomac, dezbracat pana la fanatism de orice rezerve si canalizat in actul desfasurat, cu o maxima disciplina si control asupra lui insusi. Nimic altceva in afara ideii sublimate pana la tangibil nu se exfiltra. Era, in toate privintele, altminteri, un om rezervat.

Pentru restul discutiei insa, toate cuvintele care i se nasteau tresarit in glota se desfaceau in intentiile componente inainte sa ajunga la nivelul limbii. Totul era fals. Tot ce voia sa spuna era exact ce gandea si dorea, dar de ce erau asa pretioase cuvintele? Orice lucru rostit mai complicat decat e nevoie trebuie sa fie o minciuna. Dar el chiar voia asta, si chiar credea tot ce spunea! Si atunci de ce ii e rusine?

Incercarile heirupiste de propozitii care ii mai scapau o murdareau pe Libra pe fata, ea privea prin el in timp ce paseau.

Intentia lui e gresita! Baba avea dreptate. Hodoroaga dracului care ii distruge relatiile. Dar stai, ea nu are cum sa distruga relatia lor, doar increderea lui in sine. Si nici aia daca el nu se simte vinovat de ceva. Dar daca Libra a auzit ce a spus...? Nu avea de unde sa stie si trebuia sa indure indoiala pentru moment, pentru ca a o intreba ar fi insemnat a agrava iremediabil dispretul pe care i-l citea deja in ochi.

Septimus locuia intr-o casa in stilul clasic al caselor mariilor familii cu vechime, numit “republican”, de pe vremea cand Imperiul era inca o mica provincie ambitioasa care isi pastra cu incapatanare independenta in mijlocul asediilor intereselor imperialiste inconjuratoare sau a barbariilor din nord. Era o constructie cu etaj inspre iesirea de vest a capitalei. El se rusina cu aceasta locuinta, nicidecum din cauza arhitecturii sau aspectului ei din orice punct ai privi-o, ci cu familia lui. Astfel Septimus nu iti aducea niciodata acasa prietenii. Cu iubitele lui se intalnea mereu la un hotel din centru, unde isi lua aceeasi camera si ele glumeau pe tema asta, mascand poate o reala gelozie, o revolta pentru gestul care nega experienta unica, personala, privata.

Se indrepta acum spre acea casa care nu i-a fost niciodata “acasa”, locuita de acei adulti colocatari care nu i-au fost niciodata “parinti”, rumegand firul discutiei cu Libra pentru a descoperi rupturile si reinnodarile.

Au urmat patru luni de progresiva instrainare, mai intai de Libra, cea sensibila care ar fi putut sa inteleaga mult dar se lasase prada extremistelor si teribilistelor filozofii ale Monadei, ale insingurarii si sinuciderii care nu faceau decat sa acopere din partea cealalta principiul divide et impera pe care cei cu adevarat puternici il aplicau asupra celor slabi. Astfel, celor carora nu le era frica sa se coalizeze li se inocula ideea ca e o problema de mandrie sa nu o faca. Apoi si de naiva si cruda Anima, cea insensibila care aduna in masa trupului ei foarte multe dintre calitatile, valorile si visele vechi ale lui. Naivitatea si cruzimea ei erau unele dintre acele calitati si nazuinte. In acest timp el a actionat rational, incercand sa contruiasca mereu peste ruinele lasate de cele doua femei in ziua precedenta. Contactele telepatice ii erau respinse (sub diverse motivatii aruncate cu usurinta atunci cand se intalneau) iar porumbeii mesageri ajunsesera in cele din urma sa se intoarca nu numai fara un raspuns, dar si cu aripile retezate. Se zbateau jos la usa de la intrare si dadeau cu ciocul in toc pana li se deschidea. Drumul lui Septimus a ajuns pana la urma si in zona revoltei, a urii. Desi le trata diferentiat, si relatia lui cu fiecare din cele doua era speciala, rezultatul era insuportabil de asemanator. Haosul din ele, desi atat de diferit atat prin cauza cat si prin manifestarea directa (Anima, indiferenta la trairile lui sau efectele directe ale actiunilor ei asupra lui, il purtase printr-o serie de evenimente batjocoritoare, din ce in ce mai umilitoare, atitudinile ei alternand halucinant si aproape ilar de la o zi la alta, in vreme ce Libra ii retezase mult mai abrupt orice cale de interactiune, cu fanatism si completa iresponsabilitate, egoism si vehementa autoindoctrinare, prezentand cu hotarare explicatii strigatoare la cer care infuriau si scarbeau. Si ea alterna asupra deciziilor de viata si de moarte, revenind cu scarboasa usurinta asupra lor. Daca Anima parea ipocrita si nehotarata, Libra parea malitioasa si efectiv nebuna). Incet-incet, pe masura ce praful s-a asternut, cu toata ratiunea si rabdarea lui, cu toata bunavointa nemarginita si aplicata calculat, Septimus se trezi singur de cele doua femei. Cateodata era brutal in limbaj cu Libra, pentru ca modul ei complet lipsit de demnitatea asumarii propriilor actiuni ii anula orice forma de respect pentru ea. Intotdeauna insa urma o cale constructiva si se sacrifica oricat pentru orice speranta de reconciliere. Era harnic si rabdator pentru ca era singura cale pe care o stia. Principiile dupa care traia, pe care le descoperise singur prin incercare si eroare si pe care si le asumase de la un punct al vietii incolo il impiedicau sa se mai razbune vreodata pe o femeie iubita, chiar daca il tradeaza, asa ca isi imbuteliase frustrarea pana cand il adusese in fata vasului in care potiunea alb-translucida lucea. Un bol de lemn folosit la alchimie in copilarie, patat inca de urme de galben deschis, plin cu un amestec din extract de Dracaena Thanata cu must de Saltarete. Mustul de Saltarete, prin aroma dulceaga puternica si fermentatia zaharurilor avea dublul efect de a masca amareala sevei violete si de a-i potenta efectul asupra sistemului nervos.

Statuse luni de zile privind la flacarile pe care le conjura, cu care se juca, in dansul carora cauta sa patrunda misterul existentei sale defecte. Simtea prezenta sinistrului si necesitatea misterului, la fel ca in lungile nopti transpirate petrecute in tacere cu Anima. Ajunsese din nou izolat, statea din ce in ce mai mult inchis in pivnita de sub capela din curtea casei, locul lui intim, fiind destul de departe de parinti dar destul de aproape de altarul din capela pentru a lasa se infiltreze reminiscente de energie. Aceasta fusese existenta lui dinainte, din adolescenta, din care scapase o data cu maturizarea si intrarea in Universitate. Acum cazuse incet inapoi in ea pentru ca desi nu voia sa recunoasca, si intr-adevar nu avea niciun motiv sa o faca, isi cladise existenta in jurul acestor doua femei. Ele nu aveau niciun merit si numai motive de rusine prin comportamentul lor care intrunea tot raul si uratul la feminin. Aveau insa ceva ce, dincolo de purtarea lor mai mult decat reprobabila, ii captase fascinatia lui Septimus si il facuse sa spere, complet justificat, in cladirea unei relatii solide, demne de incredere. Ceea ce se intamplase nu fusese vina lui, dar consecintele erau de neindurat, erau prea josnice si murdare, prea gratuite, prea mult pentru a putea pur si simplu ierta fara sa se injoseasca, sa se anuleze, sa se piarda pe sine. Familie nu avusese niciodata cu adevarat, dimpotriva, ei fusesera intotdeauna modelul negativ dupa care se dezvoltase, prin refuz si evitare, dar in lipsa completa a unui model pozitiv. Toata dezvoltarea lui fusese realizata astfel prin negare, prin experimentare directa, primind lovituri pe care majoritatea le evitau in mod natural, urmand cele mai simple si vitale informatii primite in cadrul intelepciunii familiei. Asta l-a facut curajos, dar nu i-a stins si setea de incredere deplina in cineva pe care sa poata respecta. A putut intretine false relatii de curtoazie doar pana la o varsta, cand a inceput sa renunte la toate piedicile si adaosurile inutile. Asadar, nu avea nici prieteni, nici macar in sensul superficial si politic. Avea doar o lista nesfarsita de oameni, de stanci in care isi batuse cuie de sustinere, care se fisurasera invariabil si lasasera crapaturi de dezamagire in urma, cu ultimele doua randuri completate de aceste doua fiinte in care crezuse mai mult decat in oricine inainte si peste a caror transformare nu mai putea trece.

Privise in flacari pana cand aproape isi pierduse vederea, asa cum facea si cand era mic, stia ca se distruge pentru cineva care nu merita, dar nu putea accepta acest adevar rau si gratuit, ca ele nu meritau. Poate l-ar fi putut accepta pana la urma, dar nu le putea accepta purtarea, mai ales a Librei, care era o fiinta rationala, care se pretindea etica. Nu putea accepta ca singura cale e sa accepti mereu meschinatatiile nelimitate si josnice si sa treci mai departe. Nu se mai putea asa. Nu mai voia bataie de joc.

Privind in flacari isi adusese aminte la un moment ca Libra nu fusese niciodata cu adevarat o fiinta la care tine in mod afectiv, doar intelectual, pretuind-o foarte mult pentru ceea ce este. Relatia lor intima a inceput doar pentru a echilibra felul libertin al Animei, pe care o iubea cu adevarat. Libra era scuza lui pentu a nu se simti ranit de tradarile Animei. In mod ciudat se simtea si putin mandru fiind in ton cu moda vremii privind relatiile intime.

Asternuse in seara aceea explicatia simpla si pura a trairilor sale si a actiunilor ce decurg in consecinta din ele si din actiunile incurabile ale celor din jurul sau. Ascultase muzica purgativa a volatilelor mici spirite de padure pe care le conjurase, aducand a rasina si clara precum turturii ce atarna la izvoarele unde salasluiesc ele. Era singura muzica ce putea sensibiliza si imbarbata in acelasi timp, simtea el, pentru ca era singura care canta latura sensibila a barbatiei adevarate, si cea cu adevarat mandra a lucrurilor fragile.

Termina de fumat pipa cu radacini macinate de Coada Ursului Alb, o alga interzisa a carei existenta e tinuta secreta de autoritati, folosita de magii Cercului Garzilor Imperiale in lupta pentru proprietatile sale de a creste exponential concentrarea si a induce starea de “hipermetabolism” (subiect tabu si motiv de legenda in popor), oferind utilizatorului nivele inaccesibile de viteza si agilitate, senzatia de viteza fiind comparabila cu aceea data de calaritul unui urs alb, de unde si numele menit pentru jargoane restranse. Dadu fara sa ezite tot continutul castronelului de lemn peste gat.

Se trezi intins pe un pat dur inconjurat de un lichid vascos, nebulos, alburiu, intr-o sala inalta, slab luminata prin ferestre lungi si inguste si avand tavanul terminat prin varfurile ascutite ale arcadelor. Cand incerca sa se ridice observa ca avea mana dreapta amortita. Imediat, observand miscarea, un preot de salon veni la el si risipi mreaja din jurul patului cu o atingere. Ii explica pe un ton incet si raspicat dar respirand o cinica siguranta ca se gaseste in Sanatoriul Central de regenerare, ca a suferit o otravire cu substante necunoscute (despre care insa va trebui sa vorbeasca mai tarziu cu Chestorii Alchimisti, tinu sa mentioneze), ca este acum in afara oricarui pericol, desi fusese foarte aproape de moarte, ca avusese noroc – pozitia in care statuse, pe partea dreapta, favorizase scurgerea lichidelor dense din otrava in acea parte a corpului, departe de sistemul nervos central, ceea ce i-a salvat viata (aici Septimus simti o strafulgerare in cap, aducandu-si brusc aminte ce facuse si de ce esuase – auzise din zbor vorbe despre acest posibil efect cu seva de Thanata, dar nimeni nu stia cu adevarat nimic si nu pusese pret pe ele, le uitase) dar, din pacate, tesuturile mainii drepte ii fusesera cu totul necrozate de otrava adunata acolo si nu o va mai putea folosi niciodata.

Despre gl'amour

She is Famous

Ni se pregateste ceva

http://adelagavrilescu.ro/

Poze misto. Femei frumoase. Si nu din cele facute cu telefonul. Cine scrie cunoaste (poetii ratati ca oameni). Intra pe linkul de mai sus, arunca o privire si taci.

Cea mai importanta Duminica din viata de adult a lui Septimus Galo

Cea mai importanta Duminica din viata de adult a lui Septimus Galo a inceput intr-o Luni. O zi de primavara incipienta in care se plimba pe strazile capitalei imperiale, impreuna cu o tanara femeie cu parul roscat, prin piata centrala. Era seara dar soarele lumina inca puternic, rosind spre asfintit, facand pietrele cubice lustruite ale pavajului sa para insangerate. Ieseau impreuna din gradinile Colegiului Imperial de Magie si treceau, prinsi intr-o conversatie, pe langa fantana din centrul pietei. Erau studenti impreuna la sectia Magii Ofensive si Martiale si ambii isi doreau sa ajunga sergenti de patrula in detasamentele imperiale de Trupe de Suport-Asalt pentru a-si pune talentele in folosul imperiului, pe front, trimitand bile de foc si furtuni de gheata asupra inamicilor umanitatii. O alta alegere populara a laureatilor Universitatis Arcanum este inrolarea in regimentul de Trupe de Suport Defensive, dar amandoi erau de acord ca aceia sunt doar niste vraci supraeducati si oricum nu se potrivea temperamentului si structurii lor. Desi el era cu cativa ani mai mare ca ea, s-au cunoscut la doua cursuri comune, recent introduse in programa universitara: Blesteme recurente si Invocatii de scurta durata. Azi, Septimus era aproape fericit, asa cum nu mai fusese de mult. Tanara femeie, prezentabila si altminteri avand un farmec greu de definit care imbina seriozitatea ei si o anumita vivacitate a purtarii, era iubita lui. Le statea bine impreuna desi din cauza pozitiei nesanatoase a spatelui sau, Septimus parea putin mai scund decat ea. Lui Septimus ii statea foarte bine in Lorica Segmentata, modelul de armura purtat ca uniforma in institutia educationala a Universitatii Imperiale, cu parul lui lung pana la umeri si la fel de negru ca ochii. Momentan ei erau angajati intr-o discutie serioasa despre relatii amoroase in general si despre cum ar trebui sa decurga a lor, in special. Septimus sustinea cauza iubirii, el crezand in dragoste si plasand-o la fundamentul oricarei constructii sanatoase si demne de incredere. Septimus era al saptelea copil dintr-o familie cu traditie. Din cauza unei relatii defectoase pana la trauma cu familia sa, el recunoaste ca are mari dificultati cu a avea incredere in oameni. Libra, tanara roscata cu glas raspicat (ea purta toga rosie a scolii de Magii Ofensive peste armura), sustinea ca orice probleme ai avea trebuie sa ti le rezolvi singur si dragostea nu trebuie sa creeze dependenta, lasand oricand loc despartirii bruste si fara regrete. Ca orice alumni maturi si seriosi ai Universitatii, la vremea aceea, aveau fiecare si alti iubiti. Libra iubea un barbat putin mai in varsta, blond, pletos si imatur, care nu prea o respecta. Septimus se intretinea si el cu o studenta blonda la sectia Limbile Elfilor de Vest, unde ea urma cursurile de Poezie si Studii Metafizice, un obiect din ce in ce mai putin popular al Universitatii, acum, cu razboiul, avand in vedere ca numai serviciul militar iti oferea cetatenie cu drepturi depline. O chema Anima si el ii purta o mare dragoste platonica neimpartasita: ea ii spunea mereu, atunci cand nu il dorea prin preajma, ca il vrea puternic si frumos ca un erou grec iar el ii raspundea ca, in loc sa moara tragic, prefera sa fie tactic, sangeros si egoist ca un legionar roman. Toate acestea insa nu ne importa acum, la fel cum e irelevant daca Libra era prea speriata de angajamente sau Septimus era doar un cersetor emotional. Ceea ce face interesul nostru, totusi, este ca Septimus rostea aceste cuvinte: “...se intampla lucruri pe care nu le poti rezolva singur, si atunci, vrei-nu-vrei, ai nevoie de cineva care sa tina la tine si sa te ajute sa fii iar intreg” cand au trecut prin dreptul unei femei infasurate in carpe murdare, care parea ca sta de cand lumea pe marginea apeductului ce alimenta fantana, aruncand firimituri din bucata ei de paine porumbeilor din agoră.
De parca i-ar fi asteptat, ea ridica privirea posedata direct in ochii lui Septimus in clipa intersectiei, privindu-l pe sub sprancene, scrasni abia perceput “un barbat nu trebuie sa fie completat de femeia lui. Niciodata” si continua sa il fixeze in timp ce se indeparta. Septimus nu se oprise din discutie si isi continua fraza aproape fara nicio fisura perceptibila. Invatase importanta de a fi imperturbabil la cursurile de Retorica si Arta discursului si ii placea sa fie un bun orator, fiind sedus de puterea aproape magica a cuvintelor si de abilitatea pe care ele i-o ofereau, cand erau folosite corect (daca magia manipula vizibil realitatea, atunci retorica manipula nevazut perceptia ei).
Puterea lui de convingere venea din emotie. In discutie, ca si in magie, declaratia capata putere din pasiune, dintr-o onestitate exacerbata, din simtamantul smuls direct din stomac, dezbracat pana la fanatism de orice rezerve si canalizat in actul desfasurat, cu o maxima disciplina si control asupra lui insusi. Nimic altceva in afara ideii sublimate pana la tangibil nu se exfiltra. Era, in toate privintele, altminteri, un om rezervat.
Pentru restul discutiei insa, toate cuvintele care i se nasteau tresarit in glota se desfaceau in intentiile componente inainte sa ajunga la nivelul limbii. Totul era fals. Tot ce voia sa spuna era exact ce gandea si dorea, dar de ce erau asa pretioase cuvintele? Orice lucru rostit mai complicat decat e nevoie trebuie sa fie o minciuna. Dar el chiar voia asta, si chiar credea tot ce spunea! Si atunci de ce ii e rusine?
Incercarile heirupiste de propozitii care ii mai scapau o murdareau pe Libra pe fata, ea privea prin el in timp ce paseau.
Intentia lui e gresita! Baba avea dreptate. Hodoroaga dracului care ii distruge relatiile. Dar stai, ea nu are cum sa distruga relatia lor, doar increderea lui in sine. Si nici aia daca el nu se simte vinovat de ceva. Dar daca Libra a auzit ce a spus...? Nu avea de unde sa stie si trebuia sa indure indoiala pentru moment, pentru ca a o intreba ar fi insemnat a agrava iremediabil dispretul pe care i-l citea deja in ochi.

Maya Tinsku

Maya Tinsku

-sexul ud-



Sirena. Normal ca ii sun. Ii sun in fiecare seara. O bresa in fuselaj. Ii sun din obligatie. Inca in baie, inca strangand cu mainile marginea chiuvetei. Sa nu iti inchipui ca sunt tandra cu el. Degetele albite. Albisera. Fata de tine nu vreau sa ma simt obligata... Ochii refocalizeaza imaginea spre care stateau de cine stie cand orientati. Statusem in bucatarie si mancasem carnati prajiti cu stari de voma in timp ce ea vorbea cu el la telefon la mine in camera. Centrii vizuali reiau procesarea si aproape m-as fi speriat de imaginea din oglinda daca nu eram complet inert. Vorbise mult cu el la telefon, ma rugase sa ies si eu la randul meu ma rugam sa nu iasa parintii mei din sufragerie sa ma vada stand singur si rumegand in sila cate un carnat scarbos si plin de sila (fata de a carui pregatire adresata mie ma simteam totusi vinovat) in timp ce ea vorbea la telefon cu un alt barbat, la mine in camera. Ca intr-o experienta a mortii clinice revin treptat in corp si regasesc acelasi ghem strans in varful stomacului, creandu-mi starea de voma permanenta. Avea 1,90 m si ma facea sa ma simt putin protejata, asa. Toata mancarea din ultimele 2 luni avea gust de voma. Iubesc vocea ta de bariton care ma face sa ma simt protejata. As fi vrut sa am 1,90 m. Iti urasc vocea, nu o mai suport. As fi vrut sa fi facut ceva cu viata mea care sa imi fi oferit curenta situatie financiara sa imi permit sa ma fac sa am1,90 m. Majoritatea barbatilor din dormitoarele de pe puntea asta aveau 1,90; isi pusesera implanturi pentru ca aveau slujbe bune. Erau si cativa naturali. Eu nu eram nici natural, nici suficient de bogat; nu aveam o slujba si locuiam cu parintii. Stii ca nu pot sa vorbesc mult la telefon. Eu nu pot sa traiesc si sa progresez si sa ma infrumusetez fara prezenta si asistenta ei pasiva care infrumuseteaza totul si creeaza posibilitati; am cautat-o toata viata iar ea nu ma suporta asa cum sunt. Ti-am zis ca nu imi place sa vorbesc la telefon, nu suport. Singura solutie logica e sinuciderea dar sunt un las. Oare cu cati dintre inaltii de pe puntea asta s-a culcat? Habar nu ai cat rau faci ca insisti. Oare sunt in majoritate sau minoritate fata de cei cu care nu s-a culcat? Nu mai insista ca ma indepartezi. Imi vine ideea recurenta de a cadea in genunchi si a plange pentru a ma simti mai bine vreo 5 minute. Textul si sexul. Incercasem sa ii explic ca nu am decat doua moduri de functionare: complet onest si complet eficient iar pe al doilea gasesc imposibil sa il am cu ea pentru ca o iubesc pe sfanta fraiera. Mi se face sila de mine la gandul ca iar voi plange. Te vreau puternic si indurator ca un erou antic. Tot ce fac e prost si sunt un elefant intr-un magazin de portelanuri a carui fiece miscare distruge si el tot incearca sa repare. Imi place ce spui. Si ce scrii. Si cum esti tu mai ales, mult de tot; esti frumos fizic. Ideile mele de putere rasunau numai a rautate si nebunie si cele de dragoste toleranta numai a slabiciune. Te rog, inchide, nu mai suport, nici nu ma asculti. Ea venea cateodata, noaptea si voia doar sa facem dragoste. Numai, gata, s-a terminat tot. Eu, ca o femeie casnica si proasta care se uita la telenovele incercam sa ii vorbesc despre dragoste si o relatie frumoasa. Nu mai vreau sa te vad niciodata. Prietenii mei, multi dintre care se culcau cu ea, imi spuneau cu reala compasiune ca isi bate doar joc de mine si ca trebuie sa incetez sa ma consum singur asa. Adica, nu spun ca nu mai vreau sa te vad niciodata dar gata, s-a terminat cu toata povestea asta. Eu le spun ca stiu ca se joaca cu mine si e perfect in regula, pentru ca nu am demnitate. Sirena suna din nou. Cu cat suferi mai mult cu atat dovedeste ca iti pasa, nu? De fapt sunase tot timpul asta dar acum eu o aud din nou. Nu pot veni daca tu insisti sa vin. Dar eu insist pentru ca tu nu MAI vrei sa vii. Sunetul oscilant si repetitiv al sirenei era exact ca fluxul meu intern: ea minte, eu o sperii, ea minte... Imi strang pumnii si dau in dulapul metalic de sub chiuveta, ma pregatesc de lupta, ma intaresc tarziu si inutil. Ea ma indeparta pentru ca eu insistam sau eu insistam pentru ca ea ma indeparta? Vantul din dimineata aia, fetele monstruoase ale oamenilor obisnuiti, lumina si mirosul care dor, desi sunt placute, orele care trec in reprize de 5 minute, ceainaria pulii care mi-o tinea inauntru degeaba. Am gresit nu trebuie sa mai insist, nu trebuie sa mai insist nu trebuie sa mai insistnutrebuiesamaiinsist. Altfel ce as fi? O nevasta!? “Ti-am gasit cercelusul. Si ti-am trimis printr-un mail ‘nu’ de eugen ionescu”. Nu primesc mesajele. Cand o sun nu raspunde. Nici nu imi suna, nu stiu ce are o sa il iau pe celalalt de la Targoviste, de la bunicu’. Daca am trimis mail-ul pe adresa gresita pe care o citeste celalalt daca nu il citeste si il sterge direct ca sa nu il citeasca el daca nu isi verifica cealalta adresa pentru ca e obligatoriu numai pe prima pentru el... daca nu primeste mesajul prin care ii spun ca i-am trimis un mail daca nu ii suna telefonul cand o sun sa ii spun ca i-am trimis un mesaj in care i-am spus ca i-am trimis un mail daca nu il aude sau nu ii ramane “un apel pierdut” sau nu poate vorbi saptamana aia sau nu poate ca am insistat eu prea mult in cele 20 de secunde sau 30 de apeluri ratate sau nu vrea ca nu are chef de mine mereu sau nu mai vrea niciodata pentru ca a ajuns la concluzia ca sunt unul dintre barbatii cu care nu va avea niciodata orgasm... Orgasmul, asta sta intre noi. Si e tot ce e intre noi. Incerc sa aud o melodie in cap ca sa ma faca puternic. Ascult melodii la radio pentru ca toate discurile sunt la o fosta prietena care nu mai vorbeste cu mine si deci le pastreaza. Astept sa vina melodia mea, aia de putere. Din coloana sonora a unui film justitiar si violent, dar frumos, ca mine.
Sirena suna peste gandurile mele. E o bresa in fuselaj. S-a terminat cu joaca. Poate a implodat tancul cu deseuri fecale comprimate de la prora, puntea 5, pe care l-am golit ieri si am uitat sa egalez presiunea. Sau poate nici nu l-am golit ca am uitat dupa ce m-am certat cu ea, am racnit la ea, mi-a inchis in nas si am adormit plangand si a pleznit si acum zboara rahati inghetati prin fata hublourilor mitocanilor bogatasi de pe puntile superioare. M-a lovit, m-a tras de urechi cat de tare poti trage un om de urechi, palme, tari, mi-a aruncat telefonul de pamant si de atunci nu mai primesc toate mesajele. Imi trag singur o palma si ma uit afara: nu se vedeau reziduri. Poate sunt ‘parosii’... brusc intra pe receptie o parte de 2 luni cam latenta a intelectului meu, cea rationala, si imi aduc aminte ca am auzit ceva despre cursul navei ducandu-ne aproape de granita cu Imperiul Katar. Si fiorul care ma trece din inceputul cheliei pana in noada imi spune ca asta e. Katarii. Parosii. Usile blindate se vor inchide intre puntea 4 si 5, izoland partea importanta a navei de infrastructura, adica pe mine de ea, ea va ramane cu iubitul ei de pe puntea 2 care o va ‘salva’ si i-o va trage pasional pe tema asta, in timp ce eu si restul personalului auxiliar ne vom face de cap aici cu invadatorii. La nevoie vor folosi capsulele de evacuare, dar nu s-a ajuns inca acolo, gandesc glorios, uitandu-ma nostalgic si sangeros spre sertarul de jos, prafuit, al sifonierului meu. Sertarul de arme. Esti mereu agresiv si plin de inversunare. Sunt mereu agresiv si singurul fel in care pot fi vreodata puternic se pare ca e distructiv. Eu sunt poetul luptator care schimba realitatea din jurul lui si orice schimbare e distructiva intr-o directie. Trebuie sa ai rabdare, sa o lasi pe ea sa vina la tine. Eu nu pot sa am rabdare si nu pot fi puternic decat activ, nu pot fi indurator si pasiv si acum ea nici nu are nevoie de asta, ci de verva mea mult-blestemata. El o va salva pe ea de la plictiseala sexuala, eu ii voi salva pe amandoi. Ma uit in oglinda surescitat: zgarietura lasata pe ochiul stang de la palma ei de acum o saptamana mi l-a albit si nu se mai vede clar pe acolo. Zambesc. Am nasul rupt si lipit stramb, din cauza doctorilor inapti si interesati pe plan financiar ai navei si a parintilor dezinteresati pe toate planurile. Am doi dinti rupti de trei ori. Ranjesc. Tu nu ai incredere in nimeni. Dau fuga la sertar si imi scot de acolo singurul prieten de incredere. Un aruncator de flacari are doua rezervoare, unul cu lichid combustibil si unul cu gaz. Esti bipolar. Te schimbi mereu cum venim aici. Ziua esti unul si noaptea esti altul. Afara esti unul si aici esti altul. Un aruncator de flacari nu foloseste gaz inflamabil ca in filmele de duzina. Lichidul este mai greu si ofera astfel armei, prin forta inertiala superioara provenita din masa mai mare, o raza superioara de actiune. Creezi un climat in care fortezi oamenii sa tina la tine si pe urma ii tragi la raspundere daca nu ajung sa tina la tine, facandu-i sa se simta obligati si lipindu-te de ei ca un parazit. Lichidul fiind de asemenea vascos , un derivat al petrolului, se lipeste de tinta si continua sa arda, infiltrandu-se in spatii mici din armura tintei, spre deosebire de gaz care se disipa instantaneu in atmosfera. Esti intolerant si radical, refuzi sa te schimbi si sa te moderezi, desi pretinzi ca tii la ea cat haul ramai inflexibil si insensibil la nevoile si cererile ei. Fiind lichid, este necompresibil si pentru asta se foloseste un al doilea tub, plin cu gaz inert comprimat. Trebuie sa ii redevii prieten, sa ii arati ca esti de partea ei, sa nu o mai indepartezi, sa nu o mai supui la presiuni si sa nu o mai fortezi sa taie caile de comunicare intre voi. Cele doua tuburi comunica la capetele superioare, asta permitand gazului sa forteze lichidul cu presiune prin partea inferioara a tubului si, mai departe, sa fie distribuit prin ajutajul cu flacara de veghe in capat.
Aruncatorul de flacari are cateva avantaje fata de majoritatea armelor de foc in lupta la distanta mica. Esti acid cu toata lumea in ultima vreme, parca tragi in toti, fara nicio logica, fara tinta. Cel mai evident dintre ele este ca nu trebuie sa tintesti. Atata timp cat indrepti jetul in directia generala a inamicului, arma este eficienta. Nici nu stiu ce sa zic, cand ma iei asa, cum sa ma apar pentru ca nu are niciun sens ce spui, doar iti versi focul pe mine. Al doilea, de asemenea usor de imaginat, este ca nu tinta nu are cum sa pareze sau sa se fereasca de lovitura primita: daca un proiectil solid poate ricosa intr-o placuta de armura sau intr-un perete/stalp dupa care tinta se ascunde, jetul de ulei lipicios gaseste mereu o cale, atata timp cat tinta nu e izolata etans.
Tie iti plac confruntarile directe, se vede ca esti un berbec nebun. Casta luptatoare a Imperiului Katar, foarte rar angajandu-se direct in lupta, foloseste aproape intotdeauna Roiul impotriva inamicilor sai, o alianta de specii artropode lipsite de ratiune si conduse de o formatiune cerebrala centrala a carei vointa le este supraimpusa telepatic. Gandaci. Tu privesti pe toata lumea de sus, parca ar fi toti gandaci si tu fiinta suprema, singura care are demnitate, constiinta si stie sa iubeasca cu adevarat.
Imi iau salopeta de lucru si ies pe coridor. Toti alearga spre sala arsenalului de la pupa navei sa se echipeze cu arme si costume de lupta. Sunt gandacii, e clar. Eu ma strecor printre ei in directie opusa, spre prora, spre scara de acces la nivelurile superioare, spre ea. In salopeta de cauciuc albastru de om de serviciu. Tie iti place sa mergi impotriva curentului, sa fii tu martir; tu impotriva lumii.
Pana pe puntea 3 am alergat intins, bucurandu-ma ca am gasit usile blindate inca deschise dar fara sa intalnesc nimic si incepeam sa ma ingrijorez ca poate am facut o confuzie. Mi-ai mai scris ceva frumos? La jumatatea coridorului spre puntea 2 totusi, in dreptul toaletei publice gasesc bresa in peretele lateral al fuselajului. Asta e obsesia lui, cu fecale mereu, in tot ce scrie. La gaura din perete era lipit direct ductul cu aspect gastro-intestinal prin care se deversau masiv gandaci din increngatura mica de luptatori spre prora navei. Increngatura mica avea aspectul unui puric supradimensionat, cat un caine, cu doua carlige mari in fata. Imi trag masca costumului pe fata, sa ma protejeze de caldura intensa. Apas.
Eu nu pot sa mint. Si chiar daca le-am spus si altora ca ii plac, si imi place ce scriu ei, si ce fac ei, sa stii ca niciodata nu am fost asa fermecata de nimeni in viata mea, asa cum sunt de tine. Esti frumos. Ma mangaia pe cap si se uita in ochii mei.
Imediat cum au simtit arsita, gandacii s-au intors si au inceput sa vina direct spre mine, din fata, din matul din perete. Pe masura ce veneau si intrau in jetul aprins, scheunau grotesc si carapacele chitinoase li se contorsionau cubist, in timp ce tesuturile moi interne erau instantaneu topite de fierbinteala lipicioasa care se infiltra printre placile armurii lor. Salopeta izolata imi permitea sa trec peste cadavrele pe care uleiul inca le mai prajea.
Nu mai pot sa te ascult, nu te mai suport, simt ca imi arzi circuitele mintii. De ce esti asa fierbinte...? Sunt plasmatica de placere. Continua.
In momentul in care ajung in dreptul gaurii din perete neglijez putin valurile de gandaci venind spre victimizare din fata si arunc un jet lung de-a lungul matului din stanga, doar cat sa omor 5-6 in sir indian sa imi ofere timp. Tu nu stii sa iti faci prioritati si sa tratezi lucrurile in ordinea importantei. Revin la cei din fata si intru puternic in ei, fortandu-le randurile inapoi, desi ei continuau sa se arunce inainte si sa moara. Dupa cativa pasi incep din nou sa iasa gandaci in spatele meu prin bresa acum afumata. Sparg un geam in peretele din dreapta si apas butonul din spatele lui care inchide o usa de presurizare in urma mea, blocand gandacii-intariri in partea de la pupa. In timpul acestei miscari un gandac a reusit sa sara pe mine cu chelicerele desfacute sa ma taie in jumate din talie. Mai mult din greseala i-am nimerit teava in orificiul bucal si am apasat in timpul plonjarii sale, vaporizandu-i imediat maruntaiele si trimitand un jet de flacari prin capatul opus al gandacului, unde acumularea de gaze a creat o gaura. Gandacul greoi cade pe mine si ma darama pe jos, de unde continui sa ii ard semenii cu jetul care inca ii strabatea toata lungimea corpului, iesindu-i prin cur. Ceri mereu atat de mult si insisti si te simt ca pe o povara. Nu te mai pot vedea. Cand creez un mic perimetru, scot teava din el si continui sa avansez. Gandaci continua sa apara, alergand si pe celelalte coridoare cu care ma intersectam, semn ca sunt mai multe brese prin care intra. Dar am ajuns in dreptul cabinei ei, vizuina nazuintelor mele. Locuinta ei era la o intersectie de culoare. Ma uit pe geam: intuneric. Nu mai e nicio lumina intre noi, ai omorat totul. E urat totul. Asta e deja o situatie urata. Dau o roata cu aruncatorul de flacari in jurul meu pentru a imi face un spatiu intre gandacii care vin din fata si din dreapta. Insist pana se creeaza un cerc de flacari pe un damb de cadavre si apas repede luminita care verifica amprenta digitala si intru. Eu aveam acces in camerele ei. Eu, atat de dificil si cu atat de putine de oferit, nu eram destul de putin incat sa se debaraseze de mine. Ea, care parasea pentru putin, pentru orice, pentru nimic, nu ma putea parasi pe mine, chiar daca o chinuiam atat de tare emotional. Usa coboara cu un fasait scurt in spatele meu.
Las jos aparatul de transformat in carbon, imi dau jos salopeta ramanand in pantaloni scurti si tricou si ma asez in pat, langa ea. Dormea linistita, cu castile in urechi si parul ravasit pe perne. Avea doua perne in pat. Se intoarce, dezmortita din codrii verzi ai visarii a orice poate sa viseze cineva de o frumusete de calibrul ei, si ma intreaba:
- Ce cauti aici? cu nemascata indignare.
- Nu ai auzit ...zgomote?
- Nu! Spune ce vrei, de ce esti aici? Parca ti-am spus sa imi respecti dorintele, si asa ai spus, ca mi le respecti dar vad ca...
O apuc cu mana mirosind a uleiul ce imi penetrase manusile, o strang de fata cu tot cu barbie doar cat sa nu i se mai poata misca mandibula, si o sarut cand tace. Cu cealalta mana azvarl la o parte patura care o invelea si, stiind ce ii place, o apuc pe sub maiou de sanul stang, ciupindu-i intre index si degetul mare sfarcul. Geme. Nu se opune. De obicei nu mai faceam dragoste cu ea, incercam sa las sa se acumuleze ceva intre noi in loc sa contribui la constructia unei relatii superficiale. Isi pune mana pe sexul meu si maseaza cu constiinciozitate. Ii arunc mana de acolo, ii trag o palmuta usoara pe obraz si ii spun sa nu se mai poarte ca o curva. Atunci se enerveaza, isi baga mana de tot in pantalonii mei si in chiloti si scoate la iveala dezirabilul. In momentul in care sexul meu se lungeste destul de mult incat ii atinge piciorul exclama:
- Ah...
Imi dau seama ca eram ud inspre varf pentru ca ma atinsesem, la mine in camera, in baie, de chiuveta cu marginile ude, in timpul meditatiei mele tenebroase, si acum o atinsesem pe ea, cu zona umeda din varful sexului. Gasesc totusi sa intreb:
- Ce e?
- A, nimic, doar ca



Kill Bill - L'Arena

Ego

Cel mai deprimant lucru atunci cand te consideri creativ in scris e sa ti se spuna ca esti siropos si diabetic. Si prin deprimant aici ma refer la senzatia de cadere libera a coaielor in miscare rectilinie uniforma in jos. Oamenii pe care ii respecti din auzite ajung sa iti fie brusc antipatici si gretosi atunci cand ii cunosti in persoana. Si nu e neaparat dezamagirea cea care lucreaza aici, in cazul de fata vorbim despre o doamna inteligenta si abila... In cazul de fata a doua jumatate a premizei functioneaza. Asadar nu partea cu "respecti" (care conduce la dezamagire), ci partea cu "din auzite". Din auzite adica ea nu a auzit de tine... Si atunci relatia de respect e unilaterala. Si atunci nu poate pretui momentele tale de simplu si frumos, partial pentru ca nu stie ca e ceva asa de rar (o perla e mult mai alba cand e aruncata intr-o mare de cacat) si partial pentru ca TU nu te pricepi sa fii simplu si frumos, petrecandu-ti timpul in sfera mizerabil si rafinat. Si atunci procesul trebuie luat de la cap, trebuie sa ii arati ca esti o mare de rahat, dar sigur un rahat atat de interesant si elaborat, ca mai pe urma sa poata aprecia o micuta perla simpla in mijlocul ei.
Interpretatorii (nu interpretii) sutn de doua feluri. Unii sunt politicosi dar ii doare in pula, iar altii sunt superficiali si cruzi si te lasa sa citesti doar juma' de pagina din text pentru ca nu au timp de sobolani insignifianti ca tine. Pe cei din urma ii putem astfel acuza si de prostie. Da, am putea face asta. In cazul de fata nu cred ca s-ar lipi acuzatia. Asa ca daca primii sunt ipocriti si ascund o superficialitate in substrat, cei din urma o afiseaza fara jena si si-o asuma. Si daca primii te pot ajuta doar cladindu-ti increderea in tine (pana la inevitabila dezamagire totala), cei din urma nu te pot ajuta cu mai nimic, pana cand nu te infiltrezi prin barierele lor de VIP-uri. Dar dupa ce o faci, te poti baza pe o parere onesta, o intelegere la rezolutie mare si o atentie acerba. Si cum nimanui nu ii trebuie amagire, utili raman doar cei din urma.
Ha! Eu siropos si dulceag. Da, recunosc, sunt mai mult decat stangaci cand incerc sa spun ceva simplu si frumos, pentru ca nu ma pricep decat sa fiu agresiv, acid, uscat, dur, tragic si dramatic. Si sensibil dar nu intr-un fel sanatos, doar patologic. Nu e nimic, imi place sa fiu subestimat. Cand incepi de jos, nu ai unde sa mergi decat in sus. Am sa ii demonstrez cum stau lucrurile Doamnei Profesoare Simona Popescu.

Scrisoare de dragostea pe vremea ninsorii

Partea I: Mea Culpa ¹

A woman was gossiping with a friend about a man she hardly knew - I know none of you have ever done this - that night she had a dream. A great hand appeared over her and pointed down at her. She was immediately seized with an overwhelming sense of guilt. The next day she went to confession. She got the old parish priest, Father O’Rourke, and she told him the whole thing.

‘Is gossiping a sin?’ she asked the old man. ‘Was that the hand of God Almighty pointing a finger at me? Should I be asking your absolution? Father, tell me, have I done something wrong?’

(Irish Brogue)
‘Yes!’ Father O’Rourke answered her. ‘Yes, you ignorant, badly broughtup female! You have borne false witness against your neighbor, you have played fast and loose with his reputation, and you should be heartily ashamed!’

So the woman said she was sorry and asked for forgiveness.

‘Not so fast!’ says O’Rourke. ‘I want you to go home, take a pillow up on your roof, cut it open with a knife, and return here to me!’

So the woman went home, took a pillow off her bed, a knife from the drawer, went up the fire escape to the roof, and stabbed the pillow. Then she went back to the old parish priest as instructed.

‘Did you gut the pillow with the knife?’ he says.

‘Yes, Father.’

‘And what was the result?’

‘Feathers,’ she said.

‘Feathers?’ he repeated.

‘Feathers everywhere, Father!’

‘Now I want you to go back and gather up every last feather that flew out on the wind!’

‘Well,’ she said, ‘it can’t be done. I don’t know where they went. The wind took them all over.’

‘And that,’ said Father O’Rourke, ‘is GOSSIP!’


Partea a II-a: Dragostea pe vremea ninsorii

Eu preferat bătut la taică-miu, preferat umblat dezbrăcat biserici decât pierdut la tu. Până la urmă eu ciudat care traieşte nebunie ne-mai-controlată, care iubeşte la tu cu milă şi cu groază. La tu, curtezană crudă, nazistă rafinată, ochi albaştri, trimis untermensch pas-alergător “duşuri” Treblinka, pentru ca ei gâfâit, inhalat, murit mai repede. La tu, regină moştenitoare, aristocrată, senatoare, patriciană, avut ten alb, neatins bronz afară, munci, plebe, cântat pian înăuntru, degete subţiri. Eu iubit la tu, oricând, oricum, oricare tu.
Eu vrut înălţat la tu balon alb textil, avut aer cald, candelă mică, văzut film “Imaginar Doctor Parnassus” vrut făcut frumos la tu. Eu facut abdomen, flotare, vrut făcut frumos la eu. Eu stat treaz fiecare noaptea, ştiut oamenii cu cearcăne frumoşi. Gândit la tu mereu, încercat vizualizat forma buze tu când spus eu frumos, pentru ca eu rămas, păstrat frumos minte, spirit şi nu uitat ce ‘frumos’ însemnat. Eu făcut lucru inteligent, cel mai frumos vreodată când, în restaurant, ajutat la tu îmbrăcat, ţinut haină de umeri pentru tu, netezit, mângâiat pe spate.
Eu vrut 9,50 devenit 10+ cu artificii, tu meritat.
Eu vrut întors păduri Giurgiu, muşcat ţânţari brontozauri acolo, stat jur foc prieteni vechi, cântat chitară, băut bere 2L. Vrut luat iar ameţeală Jepii Mici, rătăcit ceaţă creastă Omu. Vrut strâns bani Work-and-Travel, cheltuit văzut Asia. Eu vrut iar sănătos, întreg, scos chiriaşi, mutat garsonieră, departe părinţi disonanţi, găsit caracter eu. Vrut căsătorit târziu/deloc avut singur copil, non fată, nume frumos. Fără tu, acest film mut, alb-negru, insuportabil.
Eu avut profesor Cătălin Naum când mers Teatru Pod, casa Preoteasa, vreme liceu. El spus la mine „Nu poţi să pui un homosexual să joace rolul unui homosexual”. Eu ştiut iubit la tu, nu putut scris, spus, arătat, demonstrat, jucat rol iubit la tu. Cuvinte eu dezlânat, nelegat, neputincios acord, conjuncţii, timp, flexiune. Spus stângaci, prost, chinuit, sincer, barbar (sens nobil). Nu vrut îngreţoşat tu cuvant pompos.
Nimeni nu fost rusine că iubit, când iubit, dacă iubit² şi tu spus eu avut voce frumos, aşa că eu cântat la tu:


Eu te-am ginit la o chindie
Erai cu altul pe felie
Mi-ai spus atunci că-s un tip bine
Şi ai dansat numai cu mine.

Felia mea, iubita mea, tu eşti toată viaţa mea
Felia mea iubita mea mor şi nu te pot uita, felia mea³




¹ Fragmentul este un citat din filmul “Doubt”, 2008, cu Meryl Streep si Philip Seymour Hoffman
² Verbul “iubit” neavut timp trecut! Niciodată. Aşa exprimat eu, nu ştiut alt timp...
³Cântecel de la Cercetaşi. Folclor modern, cântec de munte. Aici doar prima strofă şi ref.

Black Holes and Revelations

Partea I: În subteran

Am plecat prin baruri cu Crizantem, o planetă de sex masculin cu nume floral. O planetă mică şi ridicolă de clasă C de la căcat pe care nu creşte nimic, doar se usucă nişte copaci. Fiind o planetă goală pe dinăuntru a intrat uşor pe uşa barului, formând din rezonanţa internă un câmp magnetic şi ipocrit care îi deformă realitatea, aşa cum face de obicei când are nevoie. Această planetă penibilă orbitează în jurul ei înseşi, crezându-se importantă şi privându-se singură ca proasta de soare. A doua zi urma să trecem prin reflexia prismatică şi critică a constelaţiei Ándromeda, o constelaţie cu foarte multe feţe şi cu şi mai multe centuri de castitate din meteoriţi geloşi.
Orbitez în jurul mai multor corpuri, unele mai cereşti, altele mai telurice. Un pulsar mic şi agitat cu un zâmbet frumos mă lasă să îi fac cinste cu o bere şi dansează cu mine energic până dăm cap în cap, moment în care mă roagă să o aştept să revină de la baie şi mă lasă cu observatoarele astronomice orientate direct în soare, timp de mai bine de 8 cicluri care au durat 45 de minute. Accept situaţia şi mă desprind de pe orbită staţionară.
Îl părăsesc pe Crizantem, îl las baltă, fiind ferm convins că e cazul să îl fac să simtă gustul amar şi afumat al dezamăgirii.
În alt bar, o formaţiune doar puţin mai masivă dar încă perfect geosferică dansează cu mine, atingându-ne. Râdem împreună de moldoveni, îi ofer o băutură complicată după care şi ea dispare pe drumul fără de întoarcere al toaletei, unde toate femeile îşi pudrează nasul înainte de a se urca în illo tempore, antecosmogonic şi prebigbang pentru totdeauna.
Crizantem spunea că e normal să îţi placă orice fată care îţi iese în cale... => eu miezos, el Jane.
Plec spre casă. Pe drum observ cum o fată îşi ia rămas-bun de la un băiat şi pleacă în aceeaşi direcţie. După câţiva paşi, sub imperiul preaplinului din suflet comit reprobabilul şi atipicul şi îi lansez o replică, fără falsă pudoare sau timiditate politicoasă. Ea se întoarce spre mine şi râde în hohote. O însoţesc până la metrou. Acolo căştile mele intră în urechile ei şi ea ascultă o melodie pe care o trimisesem unei femei cu care m-am culcat când era hotărâtă să se mărite: „Don’t Marry Her, Fuck Me”. O ştia, îi plăcea, ne-am luat de mâini şi am început să alergăm prin pasaj, pe stradă, traversând strada, peste florile degerate din faţa Teatrului Naţional, cântând refrenul în gura mare. Ne-am sărutat, ea a spus că nu mă vrea şi că ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla decât în filme şi trebuie deci să fie fals; ea pleacă, eu o conduc la troleu, în troleu, cu troleul, până acasă. A plâns, s-a liniştit, a adormit în troleu. Am ajuns la ea acasă de dimineaţă, sub un cer roz şi usturător, cu blocuri de 4 etaje în jurul nostru, monoliţi frumoşi şi jerpeliţi ai epocii de haur, supravieţuitori sentimentali care înfruntă frigul. Mi-a zâmbit, mi-a spus să ne întâlnim peste 5 zile în acelaşi loc, la ora 12 şi a plecat. Am dansat până acasă, în troleu, pe stradă, printre feţele frumos rănite şi brăzdate de tristeţe ale oamenilor târâţi prematur de stres în a doua vârstă care se duceau la serviciu la 6 dimineaţa şi mă priveau cu un dispreţ perfect normal. Nu ştiu cum o cheamă. În mod frumos, semăna cu solista formaţiei care cânta melodia aceea. Şi cu Scully. Si era moldoveanca.


Partea a II-a: Enter the Matricia

La un semn deschisă-i Calea Lactee. Matricia este o cometă de conformaţie ariană. Ea are o coadă lungă şi galbenă şi, privită noaptea prin Aurora Hiperboreală cu ochelari de cal sau de eclipsă parţială ea pare că are doi ochi albaştri. Deşi ea călătoreşte prin spaţiu cu viteză, este populată de o specie de nimfe-walkirii non-trofe care se hrănesc cu Frumos. Matricia este un proiectil de o densitate infinită, la fel ca o gaură neagră, doar că ea dă pe dinafară şi e albă. Aşa cum adesea se întâmplă în telenovele Science-Fiction, ea este atrasă în mod patologic chiar de o asemenea găurică mică şi neagră, una bătrână şi, se pare, pervertită de aşteptare, care la fiecare ciclu o prinde în event-horizon-ul lui şi încearcă să îşi hrănească gravitaţia miezului negru (înfometat de particule şi care nu lasă nici un sarman de foton să scape) direct de la emanaţiile gazoase şi solide ale Matriciei, a carei coadă intensă se destramă şi se prelinge într-o spirală spre nucleul lui în beznă.
Locuitorii planetei Crizantem, toţi poeţi şi astrologi, sunt până la ultimul angrenaţi în proiecte disperate prin care să salveze „marea cometă blondă”, aşa cum o alintă ei, de la a se lăsa consumată de gaura neagră. Ei au ajuns de mult, prin calcule matematice, la concluzia că nicio cantitate de energie nu va astupa găurica neagră şi că, chiar dacă cel mai tragic lucru se întâmplă, Matricia se va fi pierdut degeaba, la fel cum multe alte comete tinere o făcuseră deja, spun ei, înghiţite fiind de bătrâna găurică. Ei cu toţii respectă frumuseţea Matriciei şi o onorează ca pe un monument al naturii. Matricia este însă mult mai mult decât un simplu miracol al esteticului pentru ei, ei fiind cu toţii intelectuali inutili care dintotdeauna obişnuiau să se hrănească cu lumina, căldura şi particulele de gheaţă împrăştiate de ea prin spaţiu, care le parveneau din cer, trecând prin atmosfera lor rarefiată. Ei, de la un timp, mor prin inaniţie la scară planetară. Am spus că pe planeta Crizantem nu creşte nimic şi ea e goală pe dinăuntru. Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Am spus că Matricia este un proiectil de înaltă velocitate.


Partea a III-a: Coliziuni

Ea trecea mereu pe lângă Crizantem, abia atingându-i straturile extreme ale atmosferei, într-o sfârâială de culori intense prin care se frigeau amândoi şi râdeau şi se bucurau. Dar Crizantem tânjea în urma ei şi ploile de meteori ce urmau de fiecare dată îl perpeleau. Într-o bună zi Crizantem, într-o mişcare de revoluţie grăbită, emotiv în aşteptarea ei, a ajuns prea devreme în poziţie şi s-a apropiat prea mult de Matricia. Ea a intrat în coliziune directă cu el, i-a intrat în înveliş pe o parte şi i-a ieşit pe cealaltă, smulgându-i şi nucleul în care s-a înfipt şi lăsându-i două găuri mari la ecuator. Violenţa impactului l-a aruncat pe Crizantem de pe orbita solară, aruncându-l în afara sistemului său, în întuneric, într-o morbidă mişcare de rotaţie, ca un titirez în derivă. Masa şi viteza Matriciei fiind infinite, ea nici nu a simţit lovitura, dar a observat că prietenul ei nu mai este acolo. În delungul ciclurilor enale oamenii spirituali dar semineputincioşi de pe Crizantem au umplut cu cârpe sau cu ei înşişi găurile din scoarţa planetei lor, dar miezul nu l-au putut înlocui. Aşa s-a ajuns la situaţia prezentă.


Partea a IV-a: Intrarea lui Marte

Acum apar eu şi cu faţada mea dură i-o fur pe Matricia de sub nas, umilindu-l total, strivindu-i şi ultima ipostază rămasă posibilă. Locuitorii mei, cercetatori în ştiinţe şi renascentişti ambitiosi au lucrat eficient şi hotărât şi în numai câteva cicluri diurne m-au adus pe un curs tangenţial cu al Matriciei, perfect calculat cu mult bun-simţ astfel încât nici o coliziune să nu aibă loc dar când corpurile cereşti vor fi destul de apropiate magnetismul meu irezistibil provenit din prea tarele meu nucleu să o faca pe ea să vină la mine. Pentru că, dacă învelişul, deşi arătos, are lipsurile lui, nimeni nu e mai miezos-nucleos, dur şi plin de fermecător stoicism ca mine. Pentru câteva zile am călătorit şi eu la viteza necalculabilă a Matriciei, fuzionând cu Ea în varii forme şi culori, transformându-ne repetat întreaga masă în pură energie şi înapoi, conform legii relativităţii în formă restrânsă şi scoţând sunete pline, şuierând in calea noastră. Schimbul de fluide a decurs bine şi cicluri în şir (care au părut o eternitate, timpul dilatându-se atunci când călătoreşti cu o viteză apropiată de 300.000 de km pe secunda) cercetătorii mei tineri, atei şi pasionali, poeţi hipersensibili şi visători empirişti ancoraţi în cinism s-au iubit orgiastic cu nimfele ei, demonstrând în cel mai brutal mod o dată pentru totdeauna că ei, umanişti şi duri, războinici cu bărbii romane, sunt mai poeţi decât misticii impotenţi şi tragicomici de pe Crizantem. Inevitabil, aşa cum astronomii mei realişti calculaseră de la bun început, Matricia a trebuit să se desprindă graţios cu nimfele ei şi să îşi continue parabola de nestăvilit dar atât de autodistructivă în iminenţa ei, ducand-o mereu înapoi la gaurica neagră şi flămândă ca un vampir energetic.


Partea a V-a: Ţigara retrospectivă

Ajung înapoi acasă. Crizantem era un tip de treabă, poate nu trebuia să fiu aşa dur cu el, îmi permit eu să privesc înapoi înţelegător cu prerogativul învingătorului. La urma urmei, nici nu am vrut vreodată să fie o competiţie între noi. El m-a stârnit. Şi nu i-am spus nimic care să nu fie adevărat, nici lui nici altcuiva. Doar că după plecarea ei mă simt gol şi totul pare atât de mecanic şi inutil atâta timp cât nu am facut-o să stea, să fie a mea. Ce am făcut de fapt, i-am furat un sărut, o clipă de fericire? Toată experienţa mea socială, toată înţelepciunea mea şi îndelunga suferinţă care mi-a adus-o, tot rafinamentul meu şi fineţea comportamentală care lui Crizantem îi lipsesc cu desăvârşire, el fiind un barbar coborât ieri din munţi şi care nu a trăit decât din cărţi, lipsindu-i cu desăvârşire experienţa directă şi nemijlocită a vieţii la persoana I... ce mi-au adus de fapt? Ceea ce îmi doream? Sau ceea ce credeam că îmi doresc? Cine este de fapt penibil, când eu stau în pat încovrigat şi tânjesc după ea, la o secundă după plecarea ei, iar el a avut măcar tăria de a-i spune din start ce vrea de la ea, în timp ce eu m-am mulţumit cu ceea ce ştiam că pot obţine şi a trebuit să ajung aici faţă în faţă cu dorul de ea, în singurătate, fără să mă mai pot ascunde de ceea ce simt, ca să accept că şi eu sunt naiv, visător, slab şi plin de dragoste moale sub crusta metalică? Nu, nu regret prin nimic ceea ce am făcut sau că am fost cu ea. A fost un proces iar eu am fost sincer cu mine şi cu ceilalţi la fiecare pas. A fi fost cu ea e nemăsurabil. Acum nu pot să stau fără ea deşi acesta fusese planul realist şi matur de la bun început. Ceea ce confundasem eu cu maturitate, realism şi sensibilitate a fost de fapt doar crusta întărită a rănilor, frică ce a ajuns să scrie regulile. Şi atunci cine e mai demn de milă, când tot ce am eu în plus faţă de Crizantem (pe lângă un nume mai puţin penibil) este un miez deja sfărâmat, o istorie a distrugerilor anterioare care m-au deşertificat şi m-au lăsat imun la durerile pe care îmi permit acum să le privesc cu superioritate şi să le demontez ca infantile cu atâta patimă, in alţii, tocmai pentru ca eu le-am suferit pe toate deja, şi mă mai şi laud cu asta? Asta era toată experienţa şi tactul meu hiperelaborat... o abundenţă tristă de lovituri pe care el nu le-a primit incă şi cu care eu mă mândresc precum un histrion patetic, demn de toată compătimirea.
Mă aşez în pat, dau drumul la televizor şi mă uit la un film trist. În timpul lui însă găsesc o steluţă pe pătură, una din multele steluţe fosforescente lipite pe peretele de lângă patul meu. Ele sunt lipite de mult acolo, de o fată pe nume Elena Melania. Acum una a căzut, dar de ce? Dacă ar fi vrut să o ia ca suvenir (aşa cum spunea ca şi-ar dori: un obiect simbolic) atunci nu ar mai fi fost aici, nu s-ar fi răzgândit... Nu se poate să fi fost de la prea intensa noastră foială erotică. Şi atunci îmi aduc aminte că ea pusese un picior pe perete în timp ce făceam dragoste...
Eu nu eram o planetă, eu eram o gaură neagră. Dar nu tot una mică, ci o gaură neagră supermasivă, formată prin unirea mai multor, prea multor găuri negre. O stea moartă care se visa o stea vie, un soare. Poate nu o gaură neagră dar o stea de neutroni tot eram. Iar populaţia mea nu erau decât spiritele neliniştite ale celor care fuseseră locuitorii mei dar muriseră de mult, consumaţi de infinita mea foame. În nenumăratele mele supernove.
Iau steluţa in mână, o strâng, mă ghemuiesc cât mai strâns în pat şi încep să plâng îndelung, ca un copil, simţind că, precum o pisică, dau afară un mare ghem de lână rea din suflet care stătea de mult acolo.

G O E

Cum suna fericirea azi

Poate fi prinsa Himera?

Asta e o recenzie facuta de mine primei carti din volumul "Chimera" de John Barth. E pe site-ul Aporia. Daca tot nu am mai scris ceva de mult si tot am scris asta, am postat-o aici.


*PROMO*
Cenaclul literar de Joi, ora 6, sala 211 a Facultatii de Litere ia amploare. Daca cineva vrea sa vina sa citeasca aberatii personale mie si altor ciudati ca mine (evident nici unul la fel de interesant si inteligent ca mine, totusi) sau doar sa ne asculte noua produsele mintii si sa ne cioparteasca din cuvinte, este binevenit, ba chiar are obligatia morala de a veni sa ne critice, inainte sa ni se urce la cap si sa ajungem sa credem ca e ceva de capul nostru, scriitorii lu' peste. De asemenea proiecte literare in comun (cum a fost grupul Rubicon al Simonei Popescu, unde fiecare din cei implicati a scris cate un capitol al romanului eclectic rezultat) sunt binevenite si deja pe rol.
*PROMO*

Acum revenind la recenzie, iat-o:


Chimera - Dunyazadiad


De ce şi-a denumit John Barth cartea “Chimera”? Am observat cu neplacere că alţii, aici, practică inserarea unei sumedenii de întrebări retorice, care la rândul lor incită la idei, iar ideile, fie ele lipsite de orice fir logic sau intenţionalitate şi lipsindu-le binecuvântarea unei finalităţi demonstrative, sunt, chipurile, prin definiţie, bune. The more the merrier. Umplem spaţiile goale, de care ne temem (pentru că, hotărât, mai bine zicem orice decât să nu zicem nimic), cu idei împroşcate în toate direcţiile, le urmăm cu zel şi hotărâre, sărim de la o serie la alta fără discriminare, ne dovedim nouă înşine, redundant, că suntem inteligenţi, ne întreţinem într-o manieră plăcută. Ce să mai, facem frumos! Îmi place acest discurs, în care nu există răspunsuri greşite şi orice ai spune e bine spus. Îmi place pentru că e prietenos. Şi atât. Îmi displace pentru că e superficial şi nu duce niciodată nicăieri. E motivat de plictiseală şi orice produce este, deci, gratuit, cu unicul scop de a rupe (ceea ce percepe ca) “notorietatea”. Un proverb spune că “no wind is favorable to the man who doesn’t know to which port he is sailing”. O adaptare contextuală ar spune că orice vânt pe care îl tragi e bun, pentru că nu vrem să ajungem nicăieri oricum, important e să îţi umfli vela. Nu subsemnez acestui curent şi închei astfel paranteza făcută. Tocmai pentru că nu subsemnez acestui curent, fără pretenţii de narator intrigant care “lansează seminţe şi induce intrigi” pentru a le lăsa chipurile să încolţească în minţile voastre care citiţi (implicând astfel că mintea voastră are nevoie de stimularea minţii mele superior pregătite), eu vin cu mai onesta intenţie de a prezenta germenul încolţit în propria mea minte, fără să mă erijez în obiectivitate, asumându-mi inevitabila subiectivitate. Eu consider că mai bine nu zici nimic dacă nu ştii ce vrei să spui, iar atunci când spun ceva, o fac clar. Aşa că, revenind la întrebarea iniţială, în loc să vă las să presupuneţi ce (poate că!) am vrut să spun (vopsindu-mă astfel în culori interesante şi pregătind şi terenul pentru a o “da la întors” ulterior – cine nu spune nimic concret nu are cum să greşească), fără să pretind că nu ştiu deja răspunsul la care vreau să ajung, îl enunţ din start: pentru a o proteja (cartea, opera, viziunea inclusă in ele) de tot mai popularul cinism ignorant care justifică imperfecţiunile, greşelile prin propria lor existenţă (“e normal să fie aşa pentru că – uită-te in jur – aşa e”), care impune răul şi prostia ca normal, natural şi necesar (demontânt bunul simţ ca “normă socială învechită, depăşită”, ba chiar ca ‘problemă’ din moment ce “ceva nu e bine, şi ce te afectează pe tine e problema ta” etc. şi instituind lipsa de bun simţ ca mijloc necesar supravieţuirii – poate tocmai pentru că respectivii vor să supravieţuiască, nu să trăiască ‘frumos’ sau ‘normal’, indiferent de accepţiunea termenilor) şi care, pentru a-şi susţine discursul, foloseşte ca o cheie de boltă axioma: perfecţiunea nu poate fi atinsă. Etica este astfel dezarmată la nivel de gramatică descriptivă şi niciodată normativă, forţată să observe cum e şi de ce este aşa şi nimic mai mult. În condiţiile date, autorul unei cărţi care critică felul în care societatea contemporană se sinucide prin superficialitate şi grabă şi care mai oferă şi o hipersubtilă şi fragilă tentă de remediu la această cale autodistructivă, ştiindu-se înconjurat de maimuţe moderne care ar demonta cu cruzime orice intenţie de ameliorare a stării de fapt cu pretinsul lor “realism” (care nu e, în fapt, altceva decât prostie şi ignoranţă, dublate de frică şi egoism), autorul carţii, zic, nu are de ales decât să trântească la sfârşit (în fapt, la început) un disclaimer de naivitate şi idealism intitulându-şi cartea “Himera”, la fel cum ziariştii care vor să înjure fără să fie traşi la răspundere îşi ştampilează lucrările PAMFLET şi le recomandă cu curtoazie cititorilor să nu fie atât de naivi încât să ia lucrurile în serios, crezând că Iliescu cel bătrân, viclean şi şcolit la Kremlin din text ar avea vreo legatură cu personajul politic real, de altfel sărac şi cinstit.
Acum, coborând de la general la specific, îmi revine responsabilitatea de a argumenta afirmaţia făcută şi de a demonstra că într-adevar Himera are un mesaj etic. Iar cum eu sunt un orator atent şi responsabil care nu aruncă cu afirmaţii nesustenabile, asta am de gând să şi fac. Himera, de John Barth este o poveste postmodernistă, în trei părţi, care, reluând trei poveşti din antichitate după legi fizice strict contemporane, vorbeşte despre defectele noastre comune şi felul în care ni le permitem, cu autoindulgenţă maximă, doar ca să ne miram cu ipocrizie mai târziu că le avem. Prima şi cea mai consistentă dintre cele trei nuvele, Duniazadiada (de la numele surorii mai mici a Şeherezadei, Duniazada), este o poveste ironică şi picantă (condimentată cu practici sexuale ‘sodom-gomorice’ – “When we’d had enough of each other’s tongues and fingers, we called in the eunuchs, maidservants, mamelukes, pet dogs and monkeys; then we finished off with Sherry’s Bag of Tricks: little weighted balls from Baghdad, dildoes from the Ebony Isles and the City of Brass, et cetera”) despre planul Şeherezadei (o tânără, un personaj simbolic care prin câteva trăsături, nuanţate puternic, duse la extrem: frumuseţe, libertinism, inteligenţă, întrupează avatarul femeii moderne) după ce s-a înhămat la nobila acţiune de a se sacrifica pentru a-l ţine ocupat pe regele Shahryar cât mai mult timp (care extermina fauna locală în ritm de o virgină pe noapte), salvând astfel populaţia feminină a regatului.
Povestea este o alegorie. Personajele ar fi putut într-adevar alcătui, în alt context şi intrigă (şi chiar par rupte din), o nuvelă romantică, dramatică, plicticoasă. Aici intervine postmodernismul, forţând caracterele (nişte simpli ‘eu’ şi ‘tu’ din viaţa cotidiană) să se supună termenilor unui alt tărâm, arhaic şi crud (ei fiind şi interacţionând – verbal – ca, în esenţă, nişte oameni moderni dar acţionând – fizic – după legile despotice ale Indiei antice). Alegoria constă în ciclul creat: este o poveste privind o criză emoţională a contemporaneităţii care îşi găseşte soluţia (sugerată, implicită) în trecut, în vreme ce Şeherezada apelează la magie (explicit, în planul epic, ficţional al poveştii) pentru a găsi soluţia în prezent (...cum ar spune V. Kernbach: “amintiri despre viitor”). Metoda (mise-en-abyme-ul infinit) şi materialele salvatoare (povestirile) îi parvin Şeherezadei prin intermediul prezentului (geniul invocat, în persoana unui ‘fost’ scriitor, pasionat de literatură) tot din trecut, din paginile celor “O mie şi una de nopţi”, în original, pe care “spiritul” le citeşte, în fiecare după-amiază, pentru ea şi sora ei. În acest sens “Duniazadiada” este o spirală (implicând transferul de informaţie viitor-trecut) despre o spirală (povestirile în mizanabim pe care Şeherezada i le spune lui Shahryar).
Duhul are propria lui criză. El are criza omului modern. Deşi nimeni nu îl ameninţă cu taierea capului, el este un scriitor într-o lume în care nimeni nu mai citeşte, locuind în capitala globala a ignoranţei, inculturii şi superficialităţii (Statele Unite). El este de asemenea (deşi la vârsta mijlocie şi chel) un om pasional căruia îi plac femeile, dragostea şi sexul dar e înconjurat de pornografie seacă. Ambele lumi, şi cea antică şi cea modernă, suferă de degradare, de eroziune. Ceva s-a pierdut şi mecanismul nu mai funcţionează. Atât duhul cât şi cele două fete încearcă să recupereze ceva ce nu pot identifica dar a cărui lipsă o resimt. În final ei se vor ajuta reciproc.
Moto-ul – si cuvintele magice folosite la invocarea spiritului – poveştii este “The key to the treasure is the treasure”. Căutând un etern scop ulterior, un “beneficiu”, activitatea în sine îşi pierde farmecul şi chiar sensul, pentru că unele activităţi sunt propriul lor scop, ele nu sunt cheia unei comori, ci comoara în sine. În cazul de faţă este vorba de placerea de a povesti şi placerea de a face dragoste, pentru care nimeni nu îşi mai alocă azi timp şi nu îşi permite să guste actul în sine, căutând mereu să obţină ceva (altceva!) prin asta (sabotând astfel realul scop), şi care sunt în esenţă de aceeaşi natură, implicând aceeaşi relaţie neuniformă, un iubit tandru fiind la fel de inutil fără un receptor pasional care să îi împărtăşească şi nutrească sentimentele, ca un povestitor care îşi risipeşte eposul fără un ascultător interesat, în a cărui minte seminţele lui să încolţească.
În concluzie Himera poate fi prinsă dacă, încetând a o mai alerga, o inviţi la cină.