Mihăiţă George,
An II, Gr. 2
MTTLC, Comunicare Culturală
S. Ivan
Comunicarea publicitară: efecte sociale și culturale
- o viziune puternic personală, dar semnată cu numele
întreg -
COMUNICÁRE, comunicări, s. f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste; raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o roblem științifică. – V. comunica.[i]
Dacă aruncăm o
privire chiar şi fugitivă asupra definiţiei termenului, reiese de la o primă
vedere faptul că a comunica cu o persoană înseamnă a avea o relaţie cu acea
persoană. Până aici, nimic alarmant. Dacă însă privim atent asupra unor forme
specifice de comunicare, cum e cea corporatistă (întreţinută între un
funcţionar P.R. şi public) sau cea publicitară (de care se ocupă sectorul de
marketing) vedem că relaţia e una asimetrică. Raportul emiţator – receptor este
întotdeauna supraunitar, un reprezentant comunicând ceva mai multor membri ai
publicului (spectatori sau, mult mai des, telespectatori). De asemenea este o
relaţie asimetrică şi prin unidirecţionalitatea comunicării, publicul neavând
şansa de a ’răspunde’ replicii emiţătorului. În puţinele cazuri în care o pot
face (ex: o scrisoare deschisă), ea nu se bucură aproape niciodată de o
receptare, nici măcar potenţială (publicul), ca replica iniţială. De aici putem
trage foarte uşor concluzia că, prin atenţia de care se bucură, cel care se
găseşte în ipostaza emiţătorului (mai mult, mai puţin sau total incidental)
beneficiază de o cale foarte facilă de a se face auzit. Aşadar, simplul fapt ca
’deţine microfonul’ îi oferă un statut privilegiat faţă de oricare membru al
publicului.
Acum, societatea
democratică, bazată pe mai multe seturi de drepturi, printre care şi cel la
exprimare liberă, invocă aici, la fel ca şi în cazul oricărui alt drept pe care
este fundamentată, responsabilitatea corespunzatoare, care însoţeşte, dublează
şi asigură acel drept. În cazul de faţă este vorba de asumarea propriilor
păreri, opinii şi verdicte. Urmărind, însă, trecerea fiecărei naţiuni de la
sistemul precedent (monarhic, feudal, dictatorial etc) la cel democratic,
observăm ca, printr-o tendinţă perfect explicabilă (aceeaşi care îi face pe cei
însetaţi să vadă miraje în deşert), cetăţenii acelei naţiuni au mereu o
întârziere între asumarea drepturilor şi asumarea responsabilităţilor. De la
elevul de gimnaziu care îi răspunde, cel puţin asertiv, profesoarei, că nu este
obligat să îşi argumenteze opinia pentru că acum trăim în democraţie şi fiecare
poate spune ce vrea, până la formatorul de opinie care, sistematic şi cu bună
ştiinţă, manipulează cunoaşterea celor care îl folosesc ca sursă de informare,
eludând informaţia care neconvenabilă şi transformând adevărul istoric al celei
care convine. Prin urmare, echilibrul într-o astfel de comunicare asimetrică
este întreţinut, în primul rând de răspunsul, educat şi necesar, pe care
publicul îl are în faţa afirmării unui neadevăr. Societatea democratică se
bazează pe acel răspuns, pe dreptul (şi responsabilitatea) fiecărui cetăţean de
a-şi pune la îndoială reprezentanţii.
O astfel de formă
de comunicare, putem observa de pe acum, suferă de aceeaşi specie de neajunsuri
ca cea electronică, în general (internetul). Acolo unde prima are de suferit de
pe urma lipsei de independenţă, de discernământ, de pe urma atrofierii raţiunii
şi a liberului arbitru a publicului (care, uneori, naiv şi comod, peria
informaţia care i se oferă fără a o mai trece măcar prin sita propriului
bun-simţ dacă nu şi a informării personale), a doua oferă oportunitatea
anonimatului şi, prin asta, eludarea oricărei responsabilităţi.
Internetul nu poate
fi considerat o cale democratică de comunicare, atâta timp cât nu există un set
de legi care să controleze respectarea acelor drepturi garantate de democraţie.
Dimpotrivă, fiind un teren în care părerea calomnioasă, agresivă, insultătoare
şi instigatoare este permisă, totul sub masca anonimatului, el se aseamănă din ce
în ce mai mult Vestului Sălbatic, unde oricine are dreptul ipotetic de a face
orice, dar nimeni nu veghează asupra drepturilor nimănui şi totul rămâne la
discreţie publică.
Atâta timp cât
unicul cu drept de contrasemnare, unicul cu drept de sancţiune asupra mass media este publicul însuşi, iar publicul are nevoie de timp să
înveţe de ce e important să îţi pui numele pe o afirmaţie publică, de ce e
inutil, chiar dacă infinit mai comod, să bârfeşti fără să îi spui şi celui
vizat, să şopteşti fără să şi spui tare, să afirmi fără să argumentezi, să râzi
ca un participant la concursurile Special Olympics fără să aduci o părere
constructivă (fie ea şi critică) şi să îţi spui părerea fără să ţi-o asumi,
atunci influenţa iresponsabilă a mecanismelor mass media cu o organizare din ce
în ce mai tribală/feudală, dar care se bucură de o susţinere din ce în ce mai
apropiată de mistic, de sectant (vezi trustul Intact, Antena3), la fel ca şi
condamnarea cu iz proletcultist, de luptă de clasă, a oricărui fel de intelectual
(vezi demonizarea şi sabordarea Institutului Cultural Român), dublată de
parvenirea grotescă a unor non-valori semidocte şi agramate ca formatori de
opinie de calibrul unor adevăraţi ’guru’ (vezi Mircea Badea), trebuie
considerată inevitabilă şi acceptată ca atare.
[i] Dicționarul
explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura
Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.
Bibliografie
Wolton, Dominique (2012), Despre comunicare, comunicare.ro, București
