Mihăiţă George,

An II, Gr. 2

MTTLC, Comunicare Culturală

S. Ivan

Comunicarea publicitară: efecte sociale și culturale

- o viziune puternic personală, dar semnată cu numele întreg -

COMUNICÁRE, comunicări, s. f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste; raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o roblem științifică. – V. comunica.[i]

Dacă aruncăm o privire chiar şi fugitivă asupra definiţiei termenului, reiese de la o primă vedere faptul că a comunica cu o persoană înseamnă a avea o relaţie cu acea persoană. Până aici, nimic alarmant. Dacă însă privim atent asupra unor forme specifice de comunicare, cum e cea corporatistă (întreţinută între un funcţionar P.R. şi public) sau cea publicitară (de care se ocupă sectorul de marketing) vedem că relaţia e una asimetrică. Raportul emiţator – receptor este întotdeauna supraunitar, un reprezentant comunicând ceva mai multor membri ai publicului (spectatori sau, mult mai des, telespectatori). De asemenea este o relaţie asimetrică şi prin unidirecţionalitatea comunicării, publicul neavând şansa de a ’răspunde’ replicii emiţătorului. În puţinele cazuri în care o pot face (ex: o scrisoare deschisă), ea nu se bucură aproape niciodată de o receptare, nici măcar potenţială (publicul), ca replica iniţială. De aici putem trage foarte uşor concluzia că, prin atenţia de care se bucură, cel care se găseşte în ipostaza emiţătorului (mai mult, mai puţin sau total incidental) beneficiază de o cale foarte facilă de a se face auzit. Aşadar, simplul fapt ca ’deţine microfonul’ îi oferă un statut privilegiat faţă de oricare membru al publicului.

Acum, societatea democratică, bazată pe mai multe seturi de drepturi, printre care şi cel la exprimare liberă, invocă aici, la fel ca şi în cazul oricărui alt drept pe care este fundamentată, responsabilitatea corespunzatoare, care însoţeşte, dublează şi asigură acel drept. În cazul de faţă este vorba de asumarea propriilor păreri, opinii şi verdicte. Urmărind, însă, trecerea fiecărei naţiuni de la sistemul precedent (monarhic, feudal, dictatorial etc) la cel democratic, observăm ca, printr-o tendinţă perfect explicabilă (aceeaşi care îi face pe cei însetaţi să vadă miraje în deşert), cetăţenii acelei naţiuni au mereu o întârziere între asumarea drepturilor şi asumarea responsabilităţilor. De la elevul de gimnaziu care îi răspunde, cel puţin asertiv, profesoarei, că nu este obligat să îşi argumenteze opinia pentru că acum trăim în democraţie şi fiecare poate spune ce vrea, până la formatorul de opinie care, sistematic şi cu bună ştiinţă, manipulează cunoaşterea celor care îl folosesc ca sursă de informare, eludând informaţia care neconvenabilă şi transformând adevărul istoric al celei care convine. Prin urmare, echilibrul într-o astfel de comunicare asimetrică este întreţinut, în primul rând de răspunsul, educat şi necesar, pe care publicul îl are în faţa afirmării unui neadevăr. Societatea democratică se bazează pe acel răspuns, pe dreptul (şi responsabilitatea) fiecărui cetăţean de a-şi pune la îndoială reprezentanţii.

O astfel de formă de comunicare, putem observa de pe acum, suferă de aceeaşi specie de neajunsuri ca cea electronică, în general (internetul). Acolo unde prima are de suferit de pe urma lipsei de independenţă, de discernământ, de pe urma atrofierii raţiunii şi a liberului arbitru a publicului (care, uneori, naiv şi comod, peria informaţia care i se oferă fără a o mai trece măcar prin sita propriului bun-simţ dacă nu şi a informării personale), a doua oferă oportunitatea anonimatului şi, prin asta, eludarea oricărei responsabilităţi.

Internetul nu poate fi considerat o cale democratică de comunicare, atâta timp cât nu există un set de legi care să controleze respectarea acelor drepturi garantate de democraţie. Dimpotrivă, fiind un teren în care părerea calomnioasă, agresivă, insultătoare şi instigatoare este permisă, totul sub masca anonimatului, el se aseamănă din ce în ce mai mult Vestului Sălbatic, unde oricine are dreptul ipotetic de a face orice, dar nimeni nu veghează asupra drepturilor nimănui şi totul rămâne la discreţie publică.

Atâta timp cât unicul cu drept de contrasemnare, unicul cu drept de sancţiune asupra mass media este publicul însuşi, iar publicul are nevoie de timp să înveţe de ce e important să îţi pui numele pe o afirmaţie publică, de ce e inutil, chiar dacă infinit mai comod, să bârfeşti fără să îi spui şi celui vizat, să şopteşti fără să şi spui tare, să afirmi fără să argumentezi, să râzi ca un participant la concursurile Special Olympics fără să aduci o părere constructivă (fie ea şi critică) şi să îţi spui părerea fără să ţi-o asumi, atunci influenţa iresponsabilă a mecanismelor mass media cu o organizare din ce în ce mai tribală/feudală, dar care se bucură de o susţinere din ce în ce mai apropiată de mistic, de sectant (vezi trustul Intact, Antena3), la fel ca şi condamnarea cu iz proletcultist, de luptă de clasă, a oricărui fel de intelectual (vezi demonizarea şi sabordarea Institutului Cultural Român), dublată de parvenirea grotescă a unor non-valori semidocte şi agramate ca formatori de opinie de calibrul unor adevăraţi ’guru’ (vezi Mircea Badea), trebuie considerată inevitabilă şi acceptată ca atare.

---

[i] Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.

Bibliografie

http://www.raymond-walden.blogspot.ro/2013/03/hostile-trends-against-democracy.html

Wolton, Dominique (2012), Despre comunicare, comunicare.ro, București