Ok, deci se pare ca am participat la dezvoltarea urmatoarei generatii de curve proaste.
Eu vorbeam despre responsabilitate si ei (pt ca, insist, curvele proaste pot fi de orice sex) se gandeau la diferenta dintre a te epila in cur si a te arde in cur, si de ce a doua nu elimina necesitatea primei. Sau cum sa aiba o piatra ca animal de casa.
Acesti sclavi ai trendului proclama cu mandrie ca nu se uita la televizor, cu multa mandrie, de parca au reusit sa ia in gura toata rusinica unui negru, laolalta cu testiculele, si acum, epatand, ii administreaza si limbi in cur.

In retorica lor redusa si centrata pe insulte sau tentative grosiere la ironie, insa, se pot remarca imediat pasaje din reputata poezie Voiculista. Aceleasi clisee, aceleasi "omisiuni" logice, aceleasi credinte ferme si pasionale, bazate pe spasmele unui colon iritabil sau pescuite din preputul gandirii ("nu avem locuri in parnaie", "o sa luam amenda de la UE", "in Romania se face puscarie politica" etcetera). Acum ne punem intrebarea, nedumeriti ca pisica privind pe Nat Geo WILD, daca tinerii ne-au mintit ca nu s-ar uita la TV, sau isi formeaza parerile politice la o tuica cu taticu', seara (pentru cei cu nobile gene rusesti, vodca cu Orangina), dupa ce taticu' s-a uitat toata ziua la Latrina3 si e inca(r)cat.

Mno, dar poate specimenele, tinere bloggerite fashionizde ne-amploiate, au sursele lor, de care noi, poporenii, nu stim. De aici expresia cu fusta si Parisul. Cand ai multe rochii, ai sub ce sa te uiti, ce iti mai trebuie alte surse... La urma urmei, este perfect natural pentru ele sa fie in tema. Daca maine-poimaine le ia si pe ele la puscarie politica?!
La o cercetare mai atenta, s-a demonstrat ca asa si este. Tinerele sperante in dresuri, politica si alte rufe murdare (chilotareala, in principiu) au propriul lor serviciu de informatii secrete. Chiar pozele lor le-au dat de gol, vezi imag. 2, mai jos.

prostia tarfei care se visa doamna

O tarfa s-a visat doamna si a crezut ca, daca il improasca cu rahat cu Newton, o sa para interesanta.
Exhibit 1: asa arata o doamna


Exhibit 2: asa arata o tarfa proasta


Da. Nici trecerea anilor nu pot face o tarfa proasta sa para o doamna, la fel cum lipsa experientei nu pot ascunde calitatea umana a unei doamne.

Tarfa proasta se confunda cu toate celelalte femei. Ea se substituie unei mase pe care ea o vede amorfa si spune, cu infinita neobrazare, eu as putea fi oricare alta femeie. Dar nu va fi niciodata. Si nu va fi niciodata O FEMEIE.

Exhibit 3: lacunele logicii dnei Harding
http://www.gnxp.com/blog/2005/09/know-thy-enemy-newtons-rape-manual.php

ChestiitrestiiNadina

A fost o dimineata, cand am recunoscut necesitatea de a scrie despre. Despre ce, nu stiu, ca era prea de dimineata. Una din acele dimineti care iti intra prin golurile dintre gainatul de pe geam, printre acele doua falduri din jaluzele care sunt certate iremediabil, prin stratul gros de praf de pe masuta de sticla, direct pe parchet, si se reflecta acolo in lustrul sau, impotriva probabilitatilor, de printre desisul de zgaibe aruncate pe jos, in somn, direct intre gene. Ceea ce e un fel de razbunare, avand in vedere ca zgaibele provin tot dintre gene. Sau din nas. Chiar si iarna, chiar si in Bucuresti, unele raze de soare tin sa le raspunzi clar la intrebarea daca puteti sta de vorba cateva minute despre stapanul si salvatorul nostru, vitamina D. Apoi, odata simtind dulcea aroma a retinei prinsa la inghesuiala, inca onirica, oricat ai strange din pleoape si te-ai rasuci pe o parte si pe alta, nu iti va fi de mai mult folos decat unui purcel in protap. Micii fotonei sadici trebuie sa stie sigur-sigur-sigur daca nu cumva le vei accepta, astazi, interventia chemosintetica.

Am facut un pact cu ei. Voi scrie si eu la fel de sadic despre ceea ce trebuie spus, apoi ma voi duce sa alerg in jurul lacului. Se numeste Lacul Morii si multi oameni se ineaca mereu in el. Poate ca morarul sta acolo, sub multa apa, si canta, foarte rar, "tzac, tzac, tzac", cu mainile pe masina de tocat. Aceea din Pink Floyd. Acest morar are o moara de apa, la fel ca multi altii. Acest morar este, insa, singurul in avalul morii caruia apa curge roz.

A fost o seara, cand eram indulcit de niscaiva tuica, cand am realizat ca am nevoie de Nadina in viata mea. Sau Nadine. Nu, fara e, ca era ca o fosta profesoara de la facultate. Numele. In rest, nu. Profa era grasa. Nadina e [ma opresc inainte sa zic "bunaciune", "bunoaca", "frumusete silvestra" si completez cu maturul, mai realist] exact ce trebuie. Ce IMI trebuie. Doi ochi ca un revelion, tragand, ca prin ochelarii de soare ai unui ciclop, cu revelion in stomacul meu si o gura disciplinata care promite aroganta, sadism.

Tamaduire.

Zombie - cadavru ambulant. In cautarea inspiratiei. Alti creieri.

Nu. A fost o dimineata, cand ma trezeam confuz, si cu creierul insuficient oxigenat de cornetele stramte din nas. Fumasem. Eu nici nu fumez.

Zombie - melodie a adolescentei. Adecvata diminetilor in care whiskey-ul sare peste rand in fata cafelei.

Nu. Era dupa-amiaza. Ma trezisem, dar intr-o zi in care nu aveam ore decat tarziu, de la 1. Zilele si vertebrele sunt la fel: se taseaza, sub presiune constanta, una intr-alta. Timpul are nevoie de un fier pe spate ca sa treaca drept, la fel cum coloana are nevoie de tarie. Spirituala. Aici, de dragul simetriei, ar trebui sa spun ca vertebrele au nevoie de consecventa, dar adevarul este ca le trebuie... tarie. Spirt trecut prin paine.

Atunci mi-am dat seama ca am nevoie de Nadina in viata mea. Stiu ca ma repet, dar suna maret si merita sa o mai spun o data. Odata cu tine. Cine dintre noi a petrecut solitudinea alba a unei ierni constiente (Socrates: the unexamined life is not worth living) stie ca cu totii avem nevoie de o Nadina in viata noastra.

Nadina e o secretara. Nadina face lucruri mici pentru oameni mai mari ca ea. Ca Ea. Are zambetul ca un colind si mainile ii miros a scortisoara.

A fost o noapte, cand eram amortit de ceva tarie, cand am realizat ca scriu pentru a-i da Nadinei. Atunci toate literele s-au indreptat de spate si, uitandu-se stanga-dreapta, s-au asezat mai bine la locul lor, fiecare. Nu exista niciun singur semn diacritic sa nu fie dispus sa isi dea viata pentru resuscitarea vietii mele intime. Viata moarta clinic.

Zombie - forma de non-moarte. Umbla greu si respira pe gura.

Profa este durdulie si inteligenta. Nadina e perfecta si calda. Profa a fost odata o femeie frumoasa. Odata cu tine.

Mananc carne de la ei mei cu cartofi de la mine. E o mancare buna, prinsa intre doua straturi de alcool: tuica de dinainte si berea de dupa. Are gust de gudron. Asa ii spun mereu tatalui meu, cand fumeaza in timp ce mananc. O merit.

Zombie - forma de viata timida. Are sirul gandurilor fracturat de teama ca nu vei bea o cafea cu el. In fiecare dimineata de acum incolo.

O sa imi iau cele mai putin transpirate haine pe mine, maine dimineata, si o sa ii vorbesc Frank.

Hai, hai. Taciamspus, iesi! Inhalez, 1, 2, 3, 4, 5. Poate ca restul vietii va fi altfel, azi. Omul Cu Rozatoare spune ca ma prinde bine rolul. Oricum ar fi, e ziua ignatului, dar numai pentru ca trebuie sa fii taiat nu inseamna ca trebuie sa arati de parca ai iesit dintr-o cocina. Dadadadahailas'! Mizeria e studenteasca, numa' ca dumneata, pardon, stimate domn, nu mai sunteti student, recuerda? Mizeria ta e naspa.

Por dios! Am nevoie de o tigara. Mno. De o tuica. Mais non. De o cafea. Dau cu apa rece. Ce sa mai zic nici nu mai stiu ce sa zic - brainfreeze.

Si daca nu va intelege ca nu am nevoie de ea, ci de bucata din mine pe care o poarta... Acea bucata o animeaza, de-asta ii spune lumea Anima. Dar e a mea si o vreau inapoi. Pe Ea. De data asta cu E. Pai atunci vom reveni sa pasim usurel spre gaura, in speranta ca vom trai intr-o buna zi, chiar inainte de termen. Nu trebuie sa luam lucrurile prea in serios, drumul e bine batut si pe margine e plin de Mega Image, facebook, hamsteri pieptanati, calorifere far'de calorimetre, gogosi, manusi fara degete, Cola fara zahar, relatii pe ignore, oferte la reducere - daca iti pierzi capul ramai si fara par. Infrangerii ii sta bine in companii vaste. Calde. Dar poate ca nu este singura alegere care ni se prezinta.

Asa stau lucrurile, domnule profesor.

Carevasazica.

Zombie - obosit de rutina. Viseaza la inspiratie. Daca ar avea-o, ar visa la dimineti cu cafea prin fum in baruri vechi de caramida, cu priviri rosii si satisfacute, cu bocancii plini de noroi si recunostinta, cu un rucsac prea mare langa masa si cu tine vizavi de halbele de braga.

Zombie - creatura mitica minora (non-unica) din bestiarul mitologic african. De ce se tot repeta definitii ale acestei creaturi pe parcursul povestii frante? Cine stie? Cauzalitatea este meta-universul; cunoasterea ei - o sursa de putere fara maluri. Nemalurita. Cine sunt eu sa pretind ca detin Cheile Because-ului.

Pic, pic picura pe pervaz pasii maruntei

ai infinitului mic spre cadavrul celui mare.

Intre ele, precar, imbratisati, misei,

ne asumam solemni, pe-o barna, la racoare.

Vreau să te duc pe braţe în pat, astazi, iubito,

Să ţii toată căldura, intre tine, pentru noi.

Ai luminat pana la schisma, si dincolo. Am gasit-o.

Bucata de pamant. Chiar aici. In noroi.

I could not save the black man

I could not save the black man

We make the world a better spot,

we sweat, we bleed, we die.

We plant the seeds into the pot,

we water, hope, and try.

The crimson dusks, the snowball games,

drawing on foggy panes,

the cheap and priceless time we spend,

investing, at no cost...

They weren't meant for us, you see,

they weren't meant for me.

His neck was an artesian well,

sang martial triumph songs.

We are at peace, I am in Hell,

each right where he belongs.

The clumsy making of the love,

innocent morning smiles,

the pointless walks, and watching doves,

the touch of piano tiles...

They weren't meant for us, you see,

they weren't meant for me.

Some other man rebuild the land

over my pretty waste.

When he arrives, lend him your hand

let him glance at your waist.

Gratuitous, ignorant fault,

its beauty's not for me.

For mine's the steel and the salt,

the curse of stark causality.

I could not save the black man, no.

I had to put him down.

I saw no other way to go.

the cost: my soul and crown.

SJW - socially jeopardized wankers

Cephalanalectomy - forcefully extracting one's head from one's own ass
Logophobia - fear of words

http://conservative-headlines.com/2014/12/the-truth-about-interracial-rape/

Sexualitate vs labareala

Doresc sa profit de aceasta ocazie pentru a va aduce la cunostinta, pe aceasta cale, ca am initiat o petitie oficiala care doreste sa puna capat asupririi persoanelor de a 5-a orientare sexuala: zoosexualitatea. Zoosexualitatea nu este o afectiune si trebuie sa demontam prejudecatile care marginalizeaza atatia oameni perfect naturali si normali. Zoosexualitatea nu este o afectiune, ci este o variatie naturala a speciei. Oamenii care se iubesc cu animale sunt mai buni parinti decat cei care se iubesc cu alti oameni, sunt mai tandri cu animalele lor de casa (care ajuta dezvoltarea normala si naturala a unui copil, avand par pe burta) si, in primul rand, au mult mai putine cazuri inregistrate de violenta conjugala (daca nu luam in calcul persoanele de etnie porcina si ovina, vezi ignatul, respectiv Tunsul oilor). Nu in ultimul rand, ar trebui sa mentionez ca nu exista niciun caz inregistrat pana astazi de vreun membru al acestui al 5-lea sex, respectiv niciun zoosexual, care sa fi fost condamnat sau macar acuzat de abuz sexual asupra minorilor, cu exceptia notabila a adolescentilor din Vaslui care au ales, anul trecut, sa se imbrace in vacute si porcusori. Responsabilitatea este numai a lor si in niciun caz a zoosexualilor, ale caror drepturi au fost atat de flagrant incalcate de catre tinerii iresponsabili. Nu cedati, camarazi, si repetati autoritatilor dictonul nostru, pana cand il vor accepta: Parintii cei mai adevarati - o capra si doi barbati!

Cea mai veche poveste din lume

Ibicku şi Ibicka s-au întâlnit sub un felinar.

Ibicku era din oraşul oamenilor păroşi, cu canale urât-mirositoare. El lucra ca Dumnezeu la o fabrică de cenuşă, la Crematoriul 4 – Emoţii. Cu o privire vinovată, el răspândea în fiecare dimineaţă, prin baruri şi staţii de autobuz, rămăşiţele de afecţiune arse în timpul zilei. Responsabilitatea morală era copleşitoare. Ibicku era scund, păros, roşcat şi mirosea a cafea. Vorbea mult şi repezit şi se străduia să fie uituc, ca să nu se simtă singur, la fel ca un om care încearcă să îşi miroasă singur respiraţia.

Ibicku o iubea pe Ibicka. Familiile lor îi sortiseră unul celuilalt.

Ibicka îl accepta pe Ibicku ca pe un camarad. Ibicku nu avea voie să o atingă.

Ibicka era înaltă, albă cu pene negre şi selenară. Avea sânge albastru. Tatăl ei lucra ca prim-instalator la o firmă mică de stors coşuri prin înşurubare. Ibicka se bucura de un câmp magnetic repulsiv, alimentat emoţional, care îi făcea pletele lui Ibicku să atârne mereu pe orizontală, când era în preajma ei. Câteodată, când se supăra, îl şi împingea, fără să îl atingă.

Ibicku şi Ibicka, la fel ca toţi strămoşii lor, erau perfect conştienţi că nu există nimic dincolo de conul de lumină al felinarului, decât stropi de ploaie.

În limba lor, "u" era terminaţia de masculin ce se adăuga numelor, iar "a" cea de feminin. Când se năştea un copil, pur şi simplu se mai adăuga o literă la numele părinţilor săi - care trebuia să aibă, cu excepţia terminaţiei, acelaşi nume.

Ibicku şi Ibicka au realizat, prin calcul, că erau a cincea generaţie de oameni.

Ibicka era din oraşul oamenilor înalţi.

Locuitorii celor două oraşe se urau reciproc de foarte mult timp. Cei înalţi îi considerau pe cei păroşi primitivi, în vreme ce păroşii nu îi puteau ierta pe cei înalţi pentru Revolta Undei şi Particulei. Cu câteva generaţii în urmă, toată lumea ştia că lumina felinarului e cea care te încălzeşte. Atunci a venit un înalt în oraşul păros şi i-a învăţat pe oamenii de acolo că, în fapt, căldura e cea care te luminează. Luptele de stradă şi masacrele ce au urmat în oraşul păros s-au terminat prin înfrângerea rebelilor, reinstaurarea fotodictaturii şi întoarcerea înaltului în oraşul său.

Într-o zi începe războiul. Legionarii trăgeau pe stradă, în rafale scurte şi controlate. Ibicku şi Ibicka fug. Explorează. Se refugiază într-un conac, din piaţa în care dădea strada încadrată de trotuarul pe care se afla felinarul.

O racletă de şters firimiturile de pe masă. Ibicku îi face o gaură, lingând-o, şi i-o oferă Ibickăi, atârnată de un cablu de telefon. Ea-şi atârnă, mândră, colierul de receptacul. "De ce?" – cu suspiciune. Ibicku rânjeşte: "Ştii tu".

Cei doi au un copil. Îl cresc în camera alăturată şi îl învaţă să scrie cu unghia pe pereţi.

Ies la plimbare. În virtutea unei bălţi, Ibicku îşi desfăşoară o pleată pentru Ibicka. Ea trece podul viu şi mişcător. Fatal, un fir roşcat se ridică şi o mângâie pe pene. Ea îl priveşte până în viscere, violat: "De ce?". Ibicku zâmbeşte, apoi îşi îngroapă privirea şi o astupă cu două cuvinte: "Ştii tu...".

Ibicka se plimbă fără Ibicku, umbrelă şi regrete.

Ibicku găseşte copilul mort. În camera de alături, petrecerea e în toi: Ibicka se pupă cu Căpitanul. Vine şi Ibicku cu copilul. Cei patru îşi serbează frumuseţea într-un festival al vieţii, trăgând cu diverse arme de foc în copil. Copilul e uşor trist. Doar o grămăjoară de soma, e lăsat la fezandat. Ibicku îl va lua cu el la serviciu, a doua zi, pentru incinerare.

Tatăl Ibickăi, ca prim-instalator, primise o baterie de tunuri în comandă, ca să apere strada. Vâzându-şi fata asaltată, pune tunurile pe cei trei şi taie aerul din faţa ţevilor cu sabia. Căpitanul purta armură kaki şi se retrage strategic. Ibicka respinge proiectilele cu ajutorul câmpului magnetic, în vreme ce Ibicku este străpuns în organul său vital.

Privindu-l dispreţuitor, ea încearcă să îl coasă. Dar prin gaură vede nişte pene negre. Le dă la o parte şi vede alb. "De ce nu mi-ai spus?" întreabă Ibicka, cu coarnele extinse şi ochii mici şi albaştri din vârf, dilataţi. Închide fermoarul la loc şi îl întreabă iar: "De ce ai venit aici?".

Ibicku rânjeşte cu puţin albastru la gură: "Ştii tu".

Deodată, laţele roşcate ale lui Ibicku atârnă în jos.