Poate fi prinsa Himera?

Asta e o recenzie facuta de mine primei carti din volumul "Chimera" de John Barth. E pe site-ul Aporia. Daca tot nu am mai scris ceva de mult si tot am scris asta, am postat-o aici.


*PROMO*
Cenaclul literar de Joi, ora 6, sala 211 a Facultatii de Litere ia amploare. Daca cineva vrea sa vina sa citeasca aberatii personale mie si altor ciudati ca mine (evident nici unul la fel de interesant si inteligent ca mine, totusi) sau doar sa ne asculte noua produsele mintii si sa ne cioparteasca din cuvinte, este binevenit, ba chiar are obligatia morala de a veni sa ne critice, inainte sa ni se urce la cap si sa ajungem sa credem ca e ceva de capul nostru, scriitorii lu' peste. De asemenea proiecte literare in comun (cum a fost grupul Rubicon al Simonei Popescu, unde fiecare din cei implicati a scris cate un capitol al romanului eclectic rezultat) sunt binevenite si deja pe rol.
*PROMO*

Acum revenind la recenzie, iat-o:


Chimera - Dunyazadiad


De ce şi-a denumit John Barth cartea “Chimera”? Am observat cu neplacere că alţii, aici, practică inserarea unei sumedenii de întrebări retorice, care la rândul lor incită la idei, iar ideile, fie ele lipsite de orice fir logic sau intenţionalitate şi lipsindu-le binecuvântarea unei finalităţi demonstrative, sunt, chipurile, prin definiţie, bune. The more the merrier. Umplem spaţiile goale, de care ne temem (pentru că, hotărât, mai bine zicem orice decât să nu zicem nimic), cu idei împroşcate în toate direcţiile, le urmăm cu zel şi hotărâre, sărim de la o serie la alta fără discriminare, ne dovedim nouă înşine, redundant, că suntem inteligenţi, ne întreţinem într-o manieră plăcută. Ce să mai, facem frumos! Îmi place acest discurs, în care nu există răspunsuri greşite şi orice ai spune e bine spus. Îmi place pentru că e prietenos. Şi atât. Îmi displace pentru că e superficial şi nu duce niciodată nicăieri. E motivat de plictiseală şi orice produce este, deci, gratuit, cu unicul scop de a rupe (ceea ce percepe ca) “notorietatea”. Un proverb spune că “no wind is favorable to the man who doesn’t know to which port he is sailing”. O adaptare contextuală ar spune că orice vânt pe care îl tragi e bun, pentru că nu vrem să ajungem nicăieri oricum, important e să îţi umfli vela. Nu subsemnez acestui curent şi închei astfel paranteza făcută. Tocmai pentru că nu subsemnez acestui curent, fără pretenţii de narator intrigant care “lansează seminţe şi induce intrigi” pentru a le lăsa chipurile să încolţească în minţile voastre care citiţi (implicând astfel că mintea voastră are nevoie de stimularea minţii mele superior pregătite), eu vin cu mai onesta intenţie de a prezenta germenul încolţit în propria mea minte, fără să mă erijez în obiectivitate, asumându-mi inevitabila subiectivitate. Eu consider că mai bine nu zici nimic dacă nu ştii ce vrei să spui, iar atunci când spun ceva, o fac clar. Aşa că, revenind la întrebarea iniţială, în loc să vă las să presupuneţi ce (poate că!) am vrut să spun (vopsindu-mă astfel în culori interesante şi pregătind şi terenul pentru a o “da la întors” ulterior – cine nu spune nimic concret nu are cum să greşească), fără să pretind că nu ştiu deja răspunsul la care vreau să ajung, îl enunţ din start: pentru a o proteja (cartea, opera, viziunea inclusă in ele) de tot mai popularul cinism ignorant care justifică imperfecţiunile, greşelile prin propria lor existenţă (“e normal să fie aşa pentru că – uită-te in jur – aşa e”), care impune răul şi prostia ca normal, natural şi necesar (demontânt bunul simţ ca “normă socială învechită, depăşită”, ba chiar ca ‘problemă’ din moment ce “ceva nu e bine, şi ce te afectează pe tine e problema ta” etc. şi instituind lipsa de bun simţ ca mijloc necesar supravieţuirii – poate tocmai pentru că respectivii vor să supravieţuiască, nu să trăiască ‘frumos’ sau ‘normal’, indiferent de accepţiunea termenilor) şi care, pentru a-şi susţine discursul, foloseşte ca o cheie de boltă axioma: perfecţiunea nu poate fi atinsă. Etica este astfel dezarmată la nivel de gramatică descriptivă şi niciodată normativă, forţată să observe cum e şi de ce este aşa şi nimic mai mult. În condiţiile date, autorul unei cărţi care critică felul în care societatea contemporană se sinucide prin superficialitate şi grabă şi care mai oferă şi o hipersubtilă şi fragilă tentă de remediu la această cale autodistructivă, ştiindu-se înconjurat de maimuţe moderne care ar demonta cu cruzime orice intenţie de ameliorare a stării de fapt cu pretinsul lor “realism” (care nu e, în fapt, altceva decât prostie şi ignoranţă, dublate de frică şi egoism), autorul carţii, zic, nu are de ales decât să trântească la sfârşit (în fapt, la început) un disclaimer de naivitate şi idealism intitulându-şi cartea “Himera”, la fel cum ziariştii care vor să înjure fără să fie traşi la răspundere îşi ştampilează lucrările PAMFLET şi le recomandă cu curtoazie cititorilor să nu fie atât de naivi încât să ia lucrurile în serios, crezând că Iliescu cel bătrân, viclean şi şcolit la Kremlin din text ar avea vreo legatură cu personajul politic real, de altfel sărac şi cinstit.
Acum, coborând de la general la specific, îmi revine responsabilitatea de a argumenta afirmaţia făcută şi de a demonstra că într-adevar Himera are un mesaj etic. Iar cum eu sunt un orator atent şi responsabil care nu aruncă cu afirmaţii nesustenabile, asta am de gând să şi fac. Himera, de John Barth este o poveste postmodernistă, în trei părţi, care, reluând trei poveşti din antichitate după legi fizice strict contemporane, vorbeşte despre defectele noastre comune şi felul în care ni le permitem, cu autoindulgenţă maximă, doar ca să ne miram cu ipocrizie mai târziu că le avem. Prima şi cea mai consistentă dintre cele trei nuvele, Duniazadiada (de la numele surorii mai mici a Şeherezadei, Duniazada), este o poveste ironică şi picantă (condimentată cu practici sexuale ‘sodom-gomorice’ – “When we’d had enough of each other’s tongues and fingers, we called in the eunuchs, maidservants, mamelukes, pet dogs and monkeys; then we finished off with Sherry’s Bag of Tricks: little weighted balls from Baghdad, dildoes from the Ebony Isles and the City of Brass, et cetera”) despre planul Şeherezadei (o tânără, un personaj simbolic care prin câteva trăsături, nuanţate puternic, duse la extrem: frumuseţe, libertinism, inteligenţă, întrupează avatarul femeii moderne) după ce s-a înhămat la nobila acţiune de a se sacrifica pentru a-l ţine ocupat pe regele Shahryar cât mai mult timp (care extermina fauna locală în ritm de o virgină pe noapte), salvând astfel populaţia feminină a regatului.
Povestea este o alegorie. Personajele ar fi putut într-adevar alcătui, în alt context şi intrigă (şi chiar par rupte din), o nuvelă romantică, dramatică, plicticoasă. Aici intervine postmodernismul, forţând caracterele (nişte simpli ‘eu’ şi ‘tu’ din viaţa cotidiană) să se supună termenilor unui alt tărâm, arhaic şi crud (ei fiind şi interacţionând – verbal – ca, în esenţă, nişte oameni moderni dar acţionând – fizic – după legile despotice ale Indiei antice). Alegoria constă în ciclul creat: este o poveste privind o criză emoţională a contemporaneităţii care îşi găseşte soluţia (sugerată, implicită) în trecut, în vreme ce Şeherezada apelează la magie (explicit, în planul epic, ficţional al poveştii) pentru a găsi soluţia în prezent (...cum ar spune V. Kernbach: “amintiri despre viitor”). Metoda (mise-en-abyme-ul infinit) şi materialele salvatoare (povestirile) îi parvin Şeherezadei prin intermediul prezentului (geniul invocat, în persoana unui ‘fost’ scriitor, pasionat de literatură) tot din trecut, din paginile celor “O mie şi una de nopţi”, în original, pe care “spiritul” le citeşte, în fiecare după-amiază, pentru ea şi sora ei. În acest sens “Duniazadiada” este o spirală (implicând transferul de informaţie viitor-trecut) despre o spirală (povestirile în mizanabim pe care Şeherezada i le spune lui Shahryar).
Duhul are propria lui criză. El are criza omului modern. Deşi nimeni nu îl ameninţă cu taierea capului, el este un scriitor într-o lume în care nimeni nu mai citeşte, locuind în capitala globala a ignoranţei, inculturii şi superficialităţii (Statele Unite). El este de asemenea (deşi la vârsta mijlocie şi chel) un om pasional căruia îi plac femeile, dragostea şi sexul dar e înconjurat de pornografie seacă. Ambele lumi, şi cea antică şi cea modernă, suferă de degradare, de eroziune. Ceva s-a pierdut şi mecanismul nu mai funcţionează. Atât duhul cât şi cele două fete încearcă să recupereze ceva ce nu pot identifica dar a cărui lipsă o resimt. În final ei se vor ajuta reciproc.
Moto-ul – si cuvintele magice folosite la invocarea spiritului – poveştii este “The key to the treasure is the treasure”. Căutând un etern scop ulterior, un “beneficiu”, activitatea în sine îşi pierde farmecul şi chiar sensul, pentru că unele activităţi sunt propriul lor scop, ele nu sunt cheia unei comori, ci comoara în sine. În cazul de faţă este vorba de placerea de a povesti şi placerea de a face dragoste, pentru care nimeni nu îşi mai alocă azi timp şi nu îşi permite să guste actul în sine, căutând mereu să obţină ceva (altceva!) prin asta (sabotând astfel realul scop), şi care sunt în esenţă de aceeaşi natură, implicând aceeaşi relaţie neuniformă, un iubit tandru fiind la fel de inutil fără un receptor pasional care să îi împărtăşească şi nutrească sentimentele, ca un povestitor care îşi risipeşte eposul fără un ascultător interesat, în a cărui minte seminţele lui să încolţească.
În concluzie Himera poate fi prinsă dacă, încetând a o mai alerga, o inviţi la cină.

Alte chestii abjecte si hazardoase biologic. Lichide seminale, chestii.

De ce cantam noi acest cantec, zici? Pentru ca tu spui ca te simti blocata, pentru ca tu nu poti sa scrii ca mine, dinauntru, desi nici nu stii sigur daca iti place sau nu e cumva doar o parere preconceputa, anume ca ar trebui sa iti placa, pentru ca sunt un sarlatan educat al cuvintelor.
Deschid ochii usturand a varice mici si rosii in barul plin de fum si te vad din nou, tot acolo, tot la fel. Incerc sa ma abtin sa imi fie scarba de tine si ma dezamagesc singur. Imi e. Nu pot sa respir si imi e lene sa imi destup orificiile, chiar daca asta ma omoara incet.
Yoghinii respira prin cur.
Vreau sa fut un cur necunoscut, nou, ferm, rotund si tzapan. Dar nu ma suport in ipostaza de futator de cururi necunoscute, noi, desi ferme si tzapene.
Praf de stele care sufoca, dar straluceste atat de frumos. Asta am sa ajung asteptandu-te pe tine. Inainte faceam dragoste cu moartea, femeie frumoasa, in baile barurilor jegoase. Acum nu mai pot face nici macar asta.
"Ce imi lipseste?" este o intrebare eterna si fascinant de eluziva, alunec incet-incet inspre "ce am de fapt?".
Ma uit in sus. Nu am nimic. Ma uit in jos. Am tot ce imi trebuie.
Dar nu ar strica un cur ferm si anonim sa faca totul mai frumos.
Mi-am propus sa redevin cult.
Ma apuc de maine si nu ma las pana nu... well, o sa ma las foarte greu, ce sa mai.

Last of the wilds
   
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

Ideea

Intr-o zi am mers cu tine la o cafea cu niste colege de facultate. Una din ele era mica de inaltime si zambea mereu, dar nu frumos, mai degraba chinuit si cu ceva care se dorea siretenie dar parea ignoranta si frica; sisteme de aparare provenite din traume nedescifrate nici ulterior. O alta era ceva mai inalta dar tot mai mica decat mine si avea parul negru lins pana la nivelul barbiei, mult mai scurt decat al tau. Avea ochii mai vii decat prima si expresia mai fluida. Era o fata mai "de lume" si o stia. Ea nu fusese traumatizata sau daca fusese intelesese ceva din asta. Isi permitea sa faca remarci spontane, nu tragea concluzii grabite si decisive ci vedea mai multe laturi in tot evitand vreodata sa traga o concluzie clara. Lasa in felul asta impresia ca ii intelege pe toti, de oricare latura a oricarei probleme s-ar afla ei. Zicea ea. Avea buzele carnoase si privirile mele atrase discret si sincronizat (ma uitam initial spre fata ei, atunci cand zicea ceva care parea important, apoi la buze) incitau privirile tale sarcastice si dezamagite (de standardele mele joase si moralitatea laxa). Mai era o fatuca acolo, in afara de astea doua si noi doi. Una blonda si pisicita mult dincolo de limitele scarbosului. Vorbea rar si alene si totusi replicile ei nu erau deloc gandite. Cand scotea o propozitie de mai mult de patru cuvinte ma chinuia, la al treilea venindu-mi deja sa o ard peste bot ca sa opresc scartaitul sinistru si cu inflexiuni nenaturale. Cand vorbea, fata cu parul negru lins si buze mari se uita la mine cu intelesuri.

Am mers in pasaj la Universitate si am baut cafea la Gregory's (inainte sa se demoleze centrul pasajului). Am vorbit lucruri aproape incomod de lipsite de sens pana o conversatie ceva mai promitatoare ca interes comun s-a insailat din cuvintele aruncate alandala de noi toti. Noi in cautare de subiecte si tatonand precaut terenul, ele prin replici aruncate care taiau firul si nu lasau loc de nimic (tipa blonda) sau remarci evidente care nu spuneau de fapt nimic, lasand loc de orice (tipa cu buzele). Am ajuns cumva sa discutam despre colegi nesimtiti iar eu le-am povestit cazul unei studente moldovence care m-a abordat in timpul unui curs fara noima:

M-am asezat in prima banca langa ea sala fiind plina. A inceput sa ridice ostentativ mana pentru a-si introduce un comentariu tampit si inutil la fiecare propozitie de-a profesurului, care incerca sa ne predea ceva, dictand. La un punct, a renuntat sa mai ridice mana si a inceput pur si simplu sa vorbeasca direct de fiecare data cand ii trecea ceva prin cap, adica des. Prin 'ceva' inseamna orice (desi gama de domenii era restransa in ideile ei: glume proaste, apropouri fara legatura, orice avea o nota vulgara sau legatura cu sexul) in afara de ceva potrivit: un glonte. In scurt timp a inceput sa piarda sirul dictarii vorbind mai mult decat il lasa pe profesor sa o faca si a inceput sa ma intrebe dupa fiecare interventie personala "Ce a zis?!". Desi caietul meu era sub ochii ei, in loc sa transcrie pur si simplu astepta sa ii repet ce tocmai spusese nefericitul, acum, in timp ce deja dicta fraza urmatoare. Ii redictez o data, de doua ori, pierd fraze, refac legaturi din memoria neatenta si prin presupuneri. Dupa asta, data urmatoare ii fac un semn cu mana spre caiet: "Copiaza". Ea repeta "Ce a zis ma?". Ii spun proastei: "In loc sa ma intrebi pe mine citeste din caiet si scrie la tine". Se ofenseaza usor, ca toti moldovenii ratati care cauta sfada dar plang imediat cum ea se contureaza la orizont, mult inainte de prima palma: "Dar de ce esti asa suparat?". Nu imi plac insinuarile si presupunerile facute din preputul gandirii doar pentru a-l face pe emitator sa para cumva deasupra ta, iar tu din start un mizerabil si nefericit, lasandu-l pe el sa straluceasca fara niciun motiv: "De ce crezi ca sunt suparat?" - despicarea presupunerilor hazardate e cel mai bun leac. "Asa, dupa vocea ta. Vorbesti asa de parca mai ai putin si vrei sa ma lovesti, mi-e frica sa mai stau langa tine cand iti aud vocea". Imi trecea prin cap sa ii spun ca nu lovesc animale dar m-am rezumat la "Atunci nu ma mai intreba nimic, lasa-ma sa scriu si copiaza singura din caietul meu". Atunci s-a produs un conflict de principii (nu de interese) in mintea mea: imi propusesem sa nu vorbesc niciodata neacademic in cadrul facultatii, nu face. Dar in acelasi timp imi propusesem cu mult inainte sa nu las pe cineva vast mai prost ca mine sa ma 'ia tare'.
Fierb in suc propriu pentru restul orei, dar la sfarsit ii zic: "Scuza-ma ca te intreb, e in legatura cu ce ai zis mai devreme. Nu trebuie sa imi raspunzi acum, pe loc, e mai mult o tema de gandire dar trebuie sa stiu - te sodomizeaza vocea mea?". Ma uit la ea cateva secunde, pentru a-i da sansa la revansa asa cum e corect, imi dau seama ca nu intelege termenul cheie, asa ca imi iau rucsacul si plec.

Fata cu buze rade, in vreme ce cealalta, cu zambetul, zambeste. Blonda isi stramba nasul si isi da ochii peste cap. "Hai sa va spun eu mai bine ce i-am facut fostului meu prieten. Injuraturile astea 'academice' nu inteleg ce rost au, ca daca vrei sa injuri, tot injuratura e. Si baietii nu ar trebui sa vorbeasca urat cu fetele. Asa zic eu, poate sunt eu mai de moda veche dar eu asa consider, si dupa legea asta traiesc."
Isi daduse drumul. Era clar: o feminista. Am starnit-o prin povestioara mea - nu ma lasasem calcat in picioare de o tarfa proasta, asa cum era legea dupa care traia ea. Argumentele trec pe langa mine, nu voiam sa o critic, era absurda din prea multe puncte de vedere pentru a le insira fara sa stric atmosfera sau sa par ostil. Legea dupa care traia ea in mod curios nu o privea pe ea ci pe altii si le dicta lor comportamentul; baietii nu ar trebui sa raspunda nici macar acid si politicos fetelor badarance si taranci imputite care se baga in seama nepoliticos si ostil dincolo de limita suportabilitatii (chiar si a unui om rabdator ca un magar, ca mine), iar nevoia mea de a ii raspunde ostilitatii verbale fara a ma murdari cu cuvinte urate, de dragul contextului, a trecut neinteleasa.
Ma uit la tine, ne zambim in minte.
"Fraierul asta, ca altfel nu pot sa ii zic la ce a facut, ca m-a inselat ca prostu' si ca ultima carpa de om ce e, deci fraieru' asta m-a inselat, el pe mine. Si nu ca m-a inselat, ca peste tot auzi de asa ceva, toti barbatii inseala ca asa sunt ei disperati dupa sex si orice ai face nu ii schimbi. Scuza-ma (zice, uitandu-se la mine, care stiam discursul dinainte si nu aveam nicio expresie pe fata), dar asa e. De ce sa mint? Da' nu ca m-a inselat el pe mine e vorba, ca cine sunt eu, ca nu ma dau mare femeie ce sunt eu, dar fraieru' tocmai ma adusese in halul sa il iubesc cum n-am iubit pe nimeni vreodata, de-asta zic. Eu n-am iubit pe nimeni, si nimeni n-a iubit pe nimeni vreodata asa cum l-am iubit eu pe rahatu' asta de om, scuzati expresia, dar asta e: un rahat de om (noi incuviintam amandoi din cap ca sa continue si sa nu mai repete). Pai si el ma inseala ma? Pai nu trebuie sa fii retardat sa faci asa ceva? In fine, asta a facut. Si cu una... vai mortii ei mai bine nu mai zic, ca daca ma insela cu una mai frumoasa ca mine ziceam, da' asa... Nu stiu ce a fost in capul lui.
I-am si prins in timp ce si-o trageau, ca animalele pe jos, pe covor... eh, nici nu va inchipuiti, ce sa mai... tot tacamul a fost. Cat de jos putea sa se coboare, de tot s-a coborat.
Da' asta nu mai conteaza, am zis problema lui, el pierde, sa fie sanatos, sa ramana cu ea infipta in pula pana ii vine rau la amandoi. Important e ce am facut dupa, ca au trecut saptamani si nu imi trecea. Pe el nu mai dadeam doi bani de mult, sa il manance cainii si ciorile, nu mai am treaba cu el. Dar nu puteam sa iert ca mi-au facut ei mie asa ceva. Trebuia sa il fac sa plateasca intr-un fel. Nu?
Si dupa vreo luna imi vine mie ideea. [...]"

Google translations iti da o mana de ajutor cu acele cuvinte grele din Finlandeza

iar cu poza

Dom'le femeia moderna e la curent sa moara ce am pa casa.
Fetele astea sunt la zi cu tot ce e mai important in domenii da bazaaa cum e literatura si futaiu' corect.
Fetele de pe anticonceptionale.ro citeste. Iata:

Am zis!

Mihaela Precup e o femeie sexy

De ce? Ka-miKade!

Baietii de la Kamikaze si-au luat jucariile si au plecat de la Vantu' dar in graba lor si-au uitat catrafuse pe acolo. Unu', asa cum se vede mai jos a uitat DEX-u' redactiei in birou, altu' a uitat-o pe mama lu' Radu Alexandru sub birou, unde am lasat-o eu. Pentru prima afirmatie avem si dovezi, pentru a doua, nu ne permitem, dar cine stie cunoaste.

(A doua poza vine maine ca azi s-a culcat taica-miu si nu am voie la imprimanta dupa ora 10)

Iat-o: