A fost o dimineata, cand am recunoscut necesitatea de a
scrie despre. Despre ce, nu stiu, ca era prea de dimineata. Una din acele
dimineti care iti intra prin golurile dintre gainatul de pe geam, printre acele
doua falduri din jaluzele care sunt certate iremediabil, prin stratul gros de
praf de pe masuta de sticla, direct pe parchet, si se reflecta acolo in lustrul
sau, impotriva probabilitatilor, de printre desisul de zgaibe aruncate pe jos,
in somn, direct intre gene. Ceea ce e un fel de razbunare, avand in vedere ca
zgaibele provin tot dintre gene. Sau din nas. Chiar si iarna, chiar si in
Bucuresti, unele raze de soare tin sa le raspunzi clar la intrebarea daca
puteti sta de vorba cateva minute despre stapanul si salvatorul nostru,
vitamina D. Apoi, odata simtind dulcea aroma a retinei prinsa la inghesuiala,
inca onirica, oricat ai strange din pleoape si te-ai rasuci pe o parte si pe
alta, nu iti va fi de mai mult folos decat unui purcel in protap. Micii fotonei
sadici trebuie sa stie sigur-sigur-sigur daca nu cumva le vei accepta, astazi,
interventia chemosintetica.
Am facut un pact cu ei. Voi scrie si eu la fel de sadic
despre ceea ce trebuie spus, apoi ma voi duce sa alerg in jurul lacului. Se
numeste Lacul Morii si multi oameni se ineaca mereu in el. Poate ca morarul sta
acolo, sub multa apa, si canta, foarte rar, "tzac, tzac, tzac", cu
mainile pe masina de tocat. Aceea din Pink Floyd. Acest morar are o moara de
apa, la fel ca multi altii. Acest morar este, insa, singurul in avalul morii
caruia apa curge roz.
A fost o seara, cand eram indulcit de niscaiva tuica, cand
am realizat ca am nevoie de Nadina in viata mea. Sau Nadine. Nu, fara e, ca era
ca o fosta profesoara de la facultate. Numele. In rest, nu. Profa era grasa.
Nadina e [ma opresc inainte sa zic "bunaciune", "bunoaca",
"frumusete silvestra" si completez cu maturul, mai realist] exact ce
trebuie. Ce IMI trebuie. Doi ochi ca un revelion, tragand, ca prin ochelarii de
soare ai unui ciclop, cu revelion in stomacul meu si o gura disciplinata care
promite aroganta, sadism.
Tamaduire.
Zombie - cadavru ambulant. In cautarea inspiratiei. Alti
creieri.
Nu. A fost o dimineata, cand ma trezeam confuz, si cu
creierul insuficient oxigenat de cornetele stramte din nas. Fumasem. Eu nici nu
fumez.
Zombie - melodie a adolescentei. Adecvata diminetilor in
care whiskey-ul sare peste rand in fata cafelei.
Nu. Era dupa-amiaza. Ma trezisem, dar intr-o zi in care nu
aveam ore decat tarziu, de la 1. Zilele si vertebrele sunt la fel: se taseaza,
sub presiune constanta, una intr-alta. Timpul are nevoie de un fier pe spate ca
sa treaca drept, la fel cum coloana are nevoie de tarie. Spirituala. Aici, de
dragul simetriei, ar trebui sa spun ca vertebrele au nevoie de consecventa, dar
adevarul este ca le trebuie... tarie. Spirt trecut prin paine.
Atunci mi-am dat seama ca am nevoie de Nadina in viata mea. Stiu
ca ma repet, dar suna maret si merita sa o mai spun o data. Odata cu tine. Cine
dintre noi a petrecut solitudinea alba a unei ierni constiente (Socrates: the
unexamined life is not worth living) stie ca cu totii avem nevoie de o Nadina
in viata noastra.
Nadina e o secretara. Nadina face lucruri mici pentru oameni
mai mari ca ea. Ca Ea. Are zambetul ca un colind si mainile ii miros a
scortisoara.
A fost o noapte, cand eram amortit de ceva tarie, cand am
realizat ca scriu pentru a-i da Nadinei. Atunci toate literele s-au indreptat
de spate si, uitandu-se stanga-dreapta, s-au asezat mai bine la locul lor,
fiecare. Nu exista niciun singur semn diacritic sa nu fie dispus sa isi dea
viata pentru resuscitarea vietii mele intime. Viata moarta clinic.
Zombie - forma de non-moarte. Umbla greu si respira pe gura.
Profa este durdulie
si inteligenta. Nadina e perfecta si calda. Profa a fost odata o femeie
frumoasa. Odata cu tine.
Mananc carne de la ei mei cu cartofi de la mine. E o mancare
buna, prinsa intre doua straturi de alcool: tuica de dinainte si berea de dupa.
Are gust de gudron. Asa ii spun mereu tatalui meu, cand fumeaza in timp ce
mananc. O merit.
Zombie - forma de viata timida. Are sirul gandurilor
fracturat de teama ca nu vei bea o cafea cu el. In fiecare dimineata de acum
incolo.
O sa imi iau cele mai putin transpirate haine pe mine, maine
dimineata, si o sa ii vorbesc Frank.
Hai, hai. Taciamspus, iesi! Inhalez, 1, 2, 3, 4, 5. Poate ca
restul vietii va fi altfel, azi. Omul Cu Rozatoare spune ca ma prinde bine
rolul. Oricum ar fi, e ziua ignatului, dar numai pentru ca trebuie sa fii taiat
nu inseamna ca trebuie sa arati de parca ai iesit dintr-o cocina. Dadadadahailas'!
Mizeria e studenteasca, numa' ca dumneata, pardon, stimate domn, nu mai sunteti
student, recuerda? Mizeria ta e naspa.
Por dios! Am nevoie de o tigara. Mno. De o tuica. Mais non.
De o cafea. Dau cu apa rece. Ce sa mai zic nici nu mai stiu ce sa zic -
brainfreeze.
Si daca nu va intelege ca nu am nevoie de ea, ci de bucata
din mine pe care o poarta... Acea bucata o animeaza, de-asta ii spune lumea
Anima. Dar e a mea si o vreau inapoi. Pe Ea. De data asta cu E. Pai atunci vom reveni
sa pasim usurel spre gaura, in speranta ca vom trai intr-o buna zi, chiar
inainte de termen. Nu trebuie sa luam lucrurile prea in serios, drumul e bine
batut si pe margine e plin de Mega Image, facebook, hamsteri pieptanati,
calorifere far'de calorimetre, gogosi, manusi fara degete, Cola fara zahar,
relatii pe ignore, oferte la reducere - daca iti pierzi capul ramai si fara
par. Infrangerii ii sta bine in companii vaste. Calde. Dar poate ca nu este
singura alegere care ni se prezinta.
Asa stau lucrurile, domnule profesor.
Carevasazica.
Zombie - obosit de rutina. Viseaza la inspiratie. Daca ar
avea-o, ar visa la dimineti cu cafea prin fum in baruri vechi de caramida, cu
priviri rosii si satisfacute, cu bocancii plini de noroi si recunostinta, cu un
rucsac prea mare langa masa si cu tine vizavi de halbele de braga.
Zombie - creatura mitica minora (non-unica) din bestiarul
mitologic african. De ce se tot repeta definitii ale acestei creaturi pe
parcursul povestii frante? Cine stie? Cauzalitatea este meta-universul;
cunoasterea ei - o sursa de putere fara maluri. Nemalurita. Cine sunt eu sa
pretind ca detin Cheile Because-ului.
Pic, pic picura pe pervaz
pasii maruntei
ai infinitului mic spre
cadavrul celui mare.
Intre ele, precar,
imbratisati, misei,
ne asumam solemni, pe-o barna,
la racoare.
Vreau să te duc pe braţe în
pat, astazi, iubito,
Să ţii toată căldura, intre
tine, pentru noi.
Ai luminat pana la schisma,
si dincolo. Am gasit-o.
Bucata de pamant. Chiar
aici. In noroi.
