Ibicku şi Ibicka s-au întâlnit sub un felinar.
Ibicku era din oraşul oamenilor păroşi, cu canale
urât-mirositoare. El lucra ca Dumnezeu la o fabrică de cenuşă, la Crematoriul 4
– Emoţii. Cu o privire vinovată, el răspândea în fiecare dimineaţă, prin baruri
şi staţii de autobuz, rămăşiţele de afecţiune arse în timpul zilei.
Responsabilitatea morală era copleşitoare. Ibicku era scund, păros, roşcat şi
mirosea a cafea. Vorbea mult şi repezit şi se străduia să fie uituc, ca să nu
se simtă singur, la fel ca un om care încearcă să îşi miroasă singur
respiraţia.
Ibicku o iubea pe Ibicka. Familiile lor îi sortiseră unul
celuilalt.
Ibicka îl accepta pe Ibicku ca pe un camarad. Ibicku nu avea
voie să o atingă.
Ibicka era înaltă, albă cu pene negre şi selenară. Avea
sânge albastru. Tatăl ei lucra ca prim-instalator la o firmă mică de stors
coşuri prin înşurubare. Ibicka se bucura de un câmp magnetic repulsiv,
alimentat emoţional, care îi făcea pletele lui Ibicku să atârne mereu pe
orizontală, când era în preajma ei. Câteodată, când se supăra, îl şi împingea,
fără să îl atingă.
Ibicku şi Ibicka, la fel ca toţi strămoşii lor, erau perfect
conştienţi că nu există nimic dincolo de conul de lumină al felinarului, decât
stropi de ploaie.
În limba lor, "u" era terminaţia de masculin ce se
adăuga numelor, iar "a" cea de feminin. Când se năştea un copil, pur
şi simplu se mai adăuga o literă la numele părinţilor săi - care trebuia să
aibă, cu excepţia terminaţiei, acelaşi nume.
Ibicku şi Ibicka au realizat, prin calcul, că erau a cincea
generaţie de oameni.
Ibicka era din oraşul oamenilor înalţi.
Locuitorii celor două oraşe se urau reciproc de foarte mult
timp. Cei înalţi îi considerau pe cei păroşi primitivi, în vreme ce păroşii nu
îi puteau ierta pe cei înalţi pentru Revolta Undei şi Particulei. Cu câteva
generaţii în urmă, toată lumea ştia că lumina felinarului e cea care te
încălzeşte. Atunci a venit un înalt în oraşul păros şi i-a învăţat pe oamenii
de acolo că, în fapt, căldura e cea care te luminează. Luptele de stradă şi
masacrele ce au urmat în oraşul păros s-au terminat prin înfrângerea rebelilor,
reinstaurarea fotodictaturii şi întoarcerea înaltului în oraşul său.
Într-o zi începe războiul. Legionarii trăgeau pe stradă, în
rafale scurte şi controlate. Ibicku şi Ibicka fug. Explorează. Se refugiază
într-un conac, din piaţa în care dădea strada încadrată de trotuarul pe care se
afla felinarul.
O racletă de şters firimiturile de pe masă. Ibicku îi face o
gaură, lingând-o, şi i-o oferă Ibickăi, atârnată de un cablu de telefon. Ea-şi
atârnă, mândră, colierul de receptacul. "De ce?" – cu suspiciune.
Ibicku rânjeşte: "Ştii tu".
Cei doi au un copil. Îl cresc în camera alăturată şi îl
învaţă să scrie cu unghia pe pereţi.
Ies la plimbare. În virtutea unei bălţi, Ibicku îşi desfăşoară
o pleată pentru Ibicka. Ea trece podul viu şi mişcător. Fatal, un fir roşcat se
ridică şi o mângâie pe pene. Ea îl priveşte până în viscere, violat: "De
ce?". Ibicku zâmbeşte, apoi îşi îngroapă privirea şi o astupă cu două
cuvinte: "Ştii tu...".
Ibicka se plimbă fără Ibicku, umbrelă şi regrete.
Ibicku găseşte copilul mort. În camera de alături,
petrecerea e în toi: Ibicka se pupă cu Căpitanul. Vine şi Ibicku cu copilul.
Cei patru îşi serbează frumuseţea într-un festival al vieţii, trăgând cu
diverse arme de foc în copil. Copilul e uşor trist. Doar o grămăjoară de soma,
e lăsat la fezandat. Ibicku îl va lua cu el la serviciu, a doua zi, pentru
incinerare.
Tatăl Ibickăi, ca prim-instalator, primise o baterie de
tunuri în comandă, ca să apere strada. Vâzându-şi fata asaltată, pune tunurile
pe cei trei şi taie aerul din faţa ţevilor cu sabia. Căpitanul purta armură
kaki şi se retrage strategic. Ibicka respinge proiectilele cu ajutorul câmpului
magnetic, în vreme ce Ibicku este străpuns în organul său vital.
Privindu-l dispreţuitor, ea încearcă să îl coasă. Dar prin
gaură vede nişte pene negre. Le dă la o parte şi vede alb. "De ce nu mi-ai
spus?" întreabă Ibicka, cu coarnele extinse şi ochii mici şi albaştri din
vârf, dilataţi. Închide fermoarul la loc şi îl întreabă iar: "De ce ai
venit aici?".
Ibicku rânjeşte cu puţin albastru la gură: "Ştii
tu".
Deodată, laţele roşcate ale lui Ibicku atârnă în jos.
