Ideea

Intr-o zi am mers cu tine la o cafea cu niste colege de facultate. Una din ele era mica de inaltime si zambea mereu, dar nu frumos, mai degraba chinuit si cu ceva care se dorea siretenie dar parea ignoranta si frica; sisteme de aparare provenite din traume nedescifrate nici ulterior. O alta era ceva mai inalta dar tot mai mica decat mine si avea parul negru lins pana la nivelul barbiei, mult mai scurt decat al tau. Avea ochii mai vii decat prima si expresia mai fluida. Era o fata mai "de lume" si o stia. Ea nu fusese traumatizata sau daca fusese intelesese ceva din asta. Isi permitea sa faca remarci spontane, nu tragea concluzii grabite si decisive ci vedea mai multe laturi in tot evitand vreodata sa traga o concluzie clara. Lasa in felul asta impresia ca ii intelege pe toti, de oricare latura a oricarei probleme s-ar afla ei. Zicea ea. Avea buzele carnoase si privirile mele atrase discret si sincronizat (ma uitam initial spre fata ei, atunci cand zicea ceva care parea important, apoi la buze) incitau privirile tale sarcastice si dezamagite (de standardele mele joase si moralitatea laxa). Mai era o fatuca acolo, in afara de astea doua si noi doi. Una blonda si pisicita mult dincolo de limitele scarbosului. Vorbea rar si alene si totusi replicile ei nu erau deloc gandite. Cand scotea o propozitie de mai mult de patru cuvinte ma chinuia, la al treilea venindu-mi deja sa o ard peste bot ca sa opresc scartaitul sinistru si cu inflexiuni nenaturale. Cand vorbea, fata cu parul negru lins si buze mari se uita la mine cu intelesuri.

Am mers in pasaj la Universitate si am baut cafea la Gregory's (inainte sa se demoleze centrul pasajului). Am vorbit lucruri aproape incomod de lipsite de sens pana o conversatie ceva mai promitatoare ca interes comun s-a insailat din cuvintele aruncate alandala de noi toti. Noi in cautare de subiecte si tatonand precaut terenul, ele prin replici aruncate care taiau firul si nu lasau loc de nimic (tipa blonda) sau remarci evidente care nu spuneau de fapt nimic, lasand loc de orice (tipa cu buzele). Am ajuns cumva sa discutam despre colegi nesimtiti iar eu le-am povestit cazul unei studente moldovence care m-a abordat in timpul unui curs fara noima:

M-am asezat in prima banca langa ea sala fiind plina. A inceput sa ridice ostentativ mana pentru a-si introduce un comentariu tampit si inutil la fiecare propozitie de-a profesurului, care incerca sa ne predea ceva, dictand. La un punct, a renuntat sa mai ridice mana si a inceput pur si simplu sa vorbeasca direct de fiecare data cand ii trecea ceva prin cap, adica des. Prin 'ceva' inseamna orice (desi gama de domenii era restransa in ideile ei: glume proaste, apropouri fara legatura, orice avea o nota vulgara sau legatura cu sexul) in afara de ceva potrivit: un glonte. In scurt timp a inceput sa piarda sirul dictarii vorbind mai mult decat il lasa pe profesor sa o faca si a inceput sa ma intrebe dupa fiecare interventie personala "Ce a zis?!". Desi caietul meu era sub ochii ei, in loc sa transcrie pur si simplu astepta sa ii repet ce tocmai spusese nefericitul, acum, in timp ce deja dicta fraza urmatoare. Ii redictez o data, de doua ori, pierd fraze, refac legaturi din memoria neatenta si prin presupuneri. Dupa asta, data urmatoare ii fac un semn cu mana spre caiet: "Copiaza". Ea repeta "Ce a zis ma?". Ii spun proastei: "In loc sa ma intrebi pe mine citeste din caiet si scrie la tine". Se ofenseaza usor, ca toti moldovenii ratati care cauta sfada dar plang imediat cum ea se contureaza la orizont, mult inainte de prima palma: "Dar de ce esti asa suparat?". Nu imi plac insinuarile si presupunerile facute din preputul gandirii doar pentru a-l face pe emitator sa para cumva deasupra ta, iar tu din start un mizerabil si nefericit, lasandu-l pe el sa straluceasca fara niciun motiv: "De ce crezi ca sunt suparat?" - despicarea presupunerilor hazardate e cel mai bun leac. "Asa, dupa vocea ta. Vorbesti asa de parca mai ai putin si vrei sa ma lovesti, mi-e frica sa mai stau langa tine cand iti aud vocea". Imi trecea prin cap sa ii spun ca nu lovesc animale dar m-am rezumat la "Atunci nu ma mai intreba nimic, lasa-ma sa scriu si copiaza singura din caietul meu". Atunci s-a produs un conflict de principii (nu de interese) in mintea mea: imi propusesem sa nu vorbesc niciodata neacademic in cadrul facultatii, nu face. Dar in acelasi timp imi propusesem cu mult inainte sa nu las pe cineva vast mai prost ca mine sa ma 'ia tare'.
Fierb in suc propriu pentru restul orei, dar la sfarsit ii zic: "Scuza-ma ca te intreb, e in legatura cu ce ai zis mai devreme. Nu trebuie sa imi raspunzi acum, pe loc, e mai mult o tema de gandire dar trebuie sa stiu - te sodomizeaza vocea mea?". Ma uit la ea cateva secunde, pentru a-i da sansa la revansa asa cum e corect, imi dau seama ca nu intelege termenul cheie, asa ca imi iau rucsacul si plec.

Fata cu buze rade, in vreme ce cealalta, cu zambetul, zambeste. Blonda isi stramba nasul si isi da ochii peste cap. "Hai sa va spun eu mai bine ce i-am facut fostului meu prieten. Injuraturile astea 'academice' nu inteleg ce rost au, ca daca vrei sa injuri, tot injuratura e. Si baietii nu ar trebui sa vorbeasca urat cu fetele. Asa zic eu, poate sunt eu mai de moda veche dar eu asa consider, si dupa legea asta traiesc."
Isi daduse drumul. Era clar: o feminista. Am starnit-o prin povestioara mea - nu ma lasasem calcat in picioare de o tarfa proasta, asa cum era legea dupa care traia ea. Argumentele trec pe langa mine, nu voiam sa o critic, era absurda din prea multe puncte de vedere pentru a le insira fara sa stric atmosfera sau sa par ostil. Legea dupa care traia ea in mod curios nu o privea pe ea ci pe altii si le dicta lor comportamentul; baietii nu ar trebui sa raspunda nici macar acid si politicos fetelor badarance si taranci imputite care se baga in seama nepoliticos si ostil dincolo de limita suportabilitatii (chiar si a unui om rabdator ca un magar, ca mine), iar nevoia mea de a ii raspunde ostilitatii verbale fara a ma murdari cu cuvinte urate, de dragul contextului, a trecut neinteleasa.
Ma uit la tine, ne zambim in minte.
"Fraierul asta, ca altfel nu pot sa ii zic la ce a facut, ca m-a inselat ca prostu' si ca ultima carpa de om ce e, deci fraieru' asta m-a inselat, el pe mine. Si nu ca m-a inselat, ca peste tot auzi de asa ceva, toti barbatii inseala ca asa sunt ei disperati dupa sex si orice ai face nu ii schimbi. Scuza-ma (zice, uitandu-se la mine, care stiam discursul dinainte si nu aveam nicio expresie pe fata), dar asa e. De ce sa mint? Da' nu ca m-a inselat el pe mine e vorba, ca cine sunt eu, ca nu ma dau mare femeie ce sunt eu, dar fraieru' tocmai ma adusese in halul sa il iubesc cum n-am iubit pe nimeni vreodata, de-asta zic. Eu n-am iubit pe nimeni, si nimeni n-a iubit pe nimeni vreodata asa cum l-am iubit eu pe rahatu' asta de om, scuzati expresia, dar asta e: un rahat de om (noi incuviintam amandoi din cap ca sa continue si sa nu mai repete). Pai si el ma inseala ma? Pai nu trebuie sa fii retardat sa faci asa ceva? In fine, asta a facut. Si cu una... vai mortii ei mai bine nu mai zic, ca daca ma insela cu una mai frumoasa ca mine ziceam, da' asa... Nu stiu ce a fost in capul lui.
I-am si prins in timp ce si-o trageau, ca animalele pe jos, pe covor... eh, nici nu va inchipuiti, ce sa mai... tot tacamul a fost. Cat de jos putea sa se coboare, de tot s-a coborat.
Da' asta nu mai conteaza, am zis problema lui, el pierde, sa fie sanatos, sa ramana cu ea infipta in pula pana ii vine rau la amandoi. Important e ce am facut dupa, ca au trecut saptamani si nu imi trecea. Pe el nu mai dadeam doi bani de mult, sa il manance cainii si ciorile, nu mai am treaba cu el. Dar nu puteam sa iert ca mi-au facut ei mie asa ceva. Trebuia sa il fac sa plateasca intr-un fel. Nu?
Si dupa vreo luna imi vine mie ideea. [...]"

Google translations iti da o mana de ajutor cu acele cuvinte grele din Finlandeza

iar cu poza

Dom'le femeia moderna e la curent sa moara ce am pa casa.
Fetele astea sunt la zi cu tot ce e mai important in domenii da bazaaa cum e literatura si futaiu' corect.
Fetele de pe anticonceptionale.ro citeste. Iata:

Am zis!

Mihaela Precup e o femeie sexy

De ce? Ka-miKade!

Baietii de la Kamikaze si-au luat jucariile si au plecat de la Vantu' dar in graba lor si-au uitat catrafuse pe acolo. Unu', asa cum se vede mai jos a uitat DEX-u' redactiei in birou, altu' a uitat-o pe mama lu' Radu Alexandru sub birou, unde am lasat-o eu. Pentru prima afirmatie avem si dovezi, pentru a doua, nu ne permitem, dar cine stie cunoaste.

(A doua poza vine maine ca azi s-a culcat taica-miu si nu am voie la imprimanta dupa ora 10)

Iat-o:

Chivu si literatura sau fotbalismul vs marxismul

anii ce au urmat

What did they say?

They said the truth is out there, that we are not alone. They said that there are no real monsters, but there are, aren't there? They said England prevails. They said in space no one can hear* (mersi Fluffy!) you scream. They said good things happen to good people, and happy things come to people that think happy thoughts. They said human spirit will never die.

What do you make of that? That last one. About the human spirit.

I think they never read George Orwell's 1984.

And of the others?

I think it is much simpler than people are ready to accept, and hanging humanity's survival, be it in a strict or metaphorical sence, on a feeling makes as much sence as wearing a good luck pendant that would keep you from harm. For those regarded as warriors: When engaged in combat the vanquishing of thine enemy can be the warrior's only concern. Suppress all human emotion and compassion ...kill whoever stands in thy way, even if that be God, or Buddha himself. This truth lies at the heart of the art of combat.





Mi-am petrecut cea mai frumoasa perioada din viata alaturi de tine. Am trait impreuna, in casa ta de langa Sighisoara laturi ale vietii pe care doar le gadilasem inainte cu tentaculele mintii. Le-am trait pe acelea, si le-am descoperit pe multe altele, cu totul noi, nici macar inchipuite. Am descoperit in sfarsit ca stiu sa gatesc, si nu numai atat, dar sunt si foarte talentat si inventiv. Acum nu mai era nevoie sa fac trimitere la vag-amintitele mele ciorbe la plic si supe cu orez pregatite la Cercetasi, si la pireurile cu chiftele sau pui la ceaun cu paste reusite ocazional in acea perioada. Acum puteam spune direct si fara ocolisuri ca stiu sa fac mancare chinezeasca de vaca picanta cu taitei intr-o juma de ora, sau ca nu exista saptamana in care sa nu iti pregatesc un Tiramisu, in 10 minute, si nu din piscoturi. In casa ta cu parchet de lemn si lambriuri de lemn, cu paturi de lemn si canapele fara arcuri, cu sfori si scanduri oriunde te uiti, acolo am ajuns pentru prima oara in viata sa ma simt destul de bun, destul de rafinat, suficient de cult. Si am crescut in aceste privinte alaturi de tine mai mult ca oricand inainte. Si nu in mod ipocrit, de dragul de a putea spune ca stiu si eu ceva nou, nu fite, nu mizerii, nu cresterea ca scop in sine, sau ca mijloc pentru a atinge un alt scop, ulterior, sau pentru a spala cine stie ce sentiment de inferioritate, sau pentru a parveni intr-o presupusa alta clasa, alt "nivel". Oricum nu mi-a pasat niciodata de masura pe care mi-o ataseaza ceilalti, sau mai bine zis chiar daca mi-a pasat si m-a ranit, nu am vrut sa fac ceva doar de dragul de a fi vazut mai bine. Cei care nu ma pot respecta pentru ceea ce sunt nu ma vor respecta nici dupa ce acumulez o anumita cantitate de informatii sau ating o oarecare performanta arbitrar stabilita. Nu cu adevarat, cel putin, ci cu un respect care nu merita doi bani. Desi m-am simtit mereu inferior, mereu ramas in urma, exterior, nerafinat si incomplet educat si cultivat (chiar si atunci cand dovedeam contrariul, era maniera cea care ma facea sa ma simt cumva neingrijit suficient), eu insumi nu am pretuit cu nimic mai putin intelepciunea celui exterior culturii si civilizatiei, in sens urban. Ma refer aici la genialitatea omului care locuieste intr-o casuta la munte, sau la intelepciunea taranului de rand. In fond, nu e nicio diferenta intre huzurinzii inutili si parazitari de acum, care isi pun fulare din orientul apropiat, se doresc boemi si estetici si ii desconsidera pe ceilalti pentru necunoasterea unei anumite informatii care lor le defineste intreaga existenta sau pentru localurile unde isi beau berea sau titlurile institutiilor in care isi pierd timpul si zic ca invata, si boierii medievali care desconsiderau taranii pe baze financiare, de avutie. Nimic din ceea ce acumulezi, fie material sau intelectual, nu schimba ceea ce esti, doar nuanteaza. Poate exceptie fac experientele sentimentale, care te lumineaza. Dar acelea nu pot fi cuantificate, si slava Domnului nu sunt inca un criteriu de mandrie si clasificare sociala. Nu asa am crescut eu alaturi de tine, moldoveneste si insetat de parvenire. Ci incidental. Traind frumos. Acesta era un efect secundar binevenit si inevitabil. Exact asa cum mi-am dorit dintotdeauna: sa vina natural. Si aveam in fiecare seara senzatia ca, si in respectiva zi, venise. Pentru ca fusesem cu tine. Stand impreuna, si discutand pana dimineata de multe ori, despre orice ne trecea prin cap. Luminandu-ne reciproc si facand o datorie din a cauta cat mai curand informatiile care observam ca ne lipsesc, pentru a afla adevarul in respectiva tema. Band mult ceai englezesc la ore englezesti, mancand prajituri orientale si savurand timpul pe care il aveam, impreuna.
Eu ma angajasem in oras ca profesor de engleza, latina si romana, la liceu. Tu mergeai in fiecare zi la institutul de fizica nucleara, unde lucrai de cand ai terminat facultatea, exceptand perioada petrecuta impreuna cu mine, in Bucuresti. In fiecare seara ajungeam acasa inaintea ta, uneori mai devreme, alteori doar cu o ora. Atunci cand aveam mai mult timp ma pierdeam in diverse treburi marunte si ora venirii tale ma prindea de obicei la calculator. Faceam ceva de mancare, duceam gunoiul, faceam curat intr-un loc din casa, spalam vase si rufe sau pregateam o lectie pentru studenti. Faceam frumos. Mereu cand venea ora opt ma cuprindea o agitatie si incepeau sa imi tremure putin intestinele, stiind ca in curand vei veni. Chiar daca eram adancit intr-o activitate, mereu ma trezeam atunci, instinctiv. Daca veneam mai tarziu nu aveam timp sa uit, si ma gandeam la acel moment inca de cand ajungeam acasa, pana ajungeai si tu. Plecam, de fapt, inca de la scoala cu gandul ca te voi vedea: ce sa iti spun, ce sa fac, cum sa te surprind, cum sa te tin mereu ocupata, sa nu iti dau timp sa observi ca nu te merit... Dar atunci cand ma dezmeticeam dintr-o stare adanca si treceam direct la realizarea ca vei ajunge in cateva minute (si tu ajungeai mereu fix la opt jumate) ma cuprindea o euforie irezistibila, care ma amuza si pe mine, constientizand-o si stiind ca te vad in fiecare zi de 2 ani. Brusc mi se trezeau toate simturile si simteam cum narile deja mi se inunda de parfumul ce iti va iesi de sub fusta pana la genunchi, parfumul trupului tau aromat si incins de o zi intreaga de munca atenta si efort cerebral. Mi te imaginam mereu dinainte cum te vei aseza pe scaun si te vei descalta oftand si zambind la mine, si mirosul combinat din parfumul pe care il folosesti, aroma ta genetica si caldura stransa intre picioarele tale obosite o zi intreaga, care intensifica mirosul dulce al efortului la feminin, ti se va imprastia incet in camera, si eu il voi inhala ca un nesatul in timp ce ma voi sili sa ma uit in ochii tai si nu la picioarele tale in acele ipostaze revelatoare, cautatoare de reactii. Din respect. Si din mandrie.

Ti-am povestit cum mergeam pe role de la 10 ani si cum in vremea liceului mergeam noaptea prin Herastrau, si ma intorceam ca un electron fara nucleu, ca un ion negativ, ca intr-o miscare browniana printre masini pe bulevard spre dimineata, refuland in cautari orbesti dispretul acumulat in timpul zilei. Ele mereu culminau in oboseala, frica, impacare, incredere, speranta si peste toate, uimire muta la maretia planului general, al complexitatii si magiei vietii mele. Ti-am povestit cum in vremea facultatii am renuntat cu totul la acest ultim bastion al convertirii energiei negative intr-o forma pozitiva, de rusinea prostiei si ignorantei colegelor mele. Elena a spus-o bine: "ti-e rusine tie de prostia lor!". Erau incuiate, mi-era frica sa fiu din nou marcat. Cand treci prin Roma, iti scoti si tu un ochi. Ti-am povestit cum am inceput din nou sa merg pe role, episodic, mai intai cu Mana, apoi, putin, cu Elena. Cum le-am facut pe amandoua sa isi cumpere role. Ceea ce nu ti-am spus este ca am venit prima oara pe role la facultate cu tine. Tu m-ai facut sa fac asta, fara sa stii.

In anul petrecut impreuna un Bucuresti, in garsoniera pe care ai inchiriat-o tu pentru a putea sta impreuna in ea, unde am plecat de acasa si unde am invatat impreuna pentru toate examenele mele, in acel an m-am simtit mereu acasa si niciodata singur. Chiar daca nu te vedeam o zi intreaga, ma gandeam la tine in fiecare minut. Sau, mai exact, nu ma gandeam constient, ci doar iti simteam cumva prezenta, energia: lumina si caldura, forma: particula si unda.

Avea ceva in cap Scott Z Burns ala cand i-a pus cuvintele astea in gura personajului principal, rusul Timofey Berezin, in filmul "The Half Life of Timofey Berezin": "Women, children, and light can be two things at once. A particle. A wave. They ricochet off the hard surfaces and illuminate the corners. Without them, it would be far darker."
Nu am inca progenituri si nu imi plac copiii pentru ca majoritatea sunt rasfatati. Pe ceilalti ii gasesc captivanti desi inca extenuanti. Dar ei sunt exceptiile. Iar despre femei nu pot spune asa ceva... De-asta zic ca stia el ceva, he was on (to) something... Eu spun asta despre tine, pentru ca atat am aflat.

Fascinant titlu apropo. Desi stiu mai bine decat sa fac greseala, si am prea multe cunostinte ca sa cad in capcana, aproape ca nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la monumentalul joc partial omonim: half life. Stiu prea bine ca titlul face trimitere la perioada de injumatatire a potentialului radioactiv al unui metal greu, in cazul de fata plutoniu, dar de altfel la fel face si titlul jocului. Ambele mi-au sedus atentia prin atmosfera de calma apocalipsa. Ceea ce merita gratulat, mai ales pentru un joc. Mai ales pentru un 'shooter'. Toate spin-offurile ulterioare aveau titluri ce trimiteau la fizica: "opposing force" (vezi principiul al doilea al mecanicii, parca, sau cat o fi), "blue shift" (ceva cu schimbarea de spectru a luminii).


Cand eram acasa fara tine stateam mereu cateva minute in fata calculatorului sau in fata unui caiet, asa cum m-am obisnuit, si ma gandeam cum sa iti spun, si ce vreau sa iti spun. Imi amusinam mainile mirosind a sapun si imi puneam ordine in ganduri, ca un calugar scrib, pentru a ti le prezenta intr-o forma optima tie. Textele astfel ramase erau adesea utile, putand sa trag unul adecvat la imprimanta si sa ti-l dau atunci cand voiam sa iti dau ceva frumos si nu stiam ce. De cele mai multe ori adaugam si ceva dulce si comestibil, si ceva frumos si inutil, si magia era gata.
Niciodata nu m-am saturat sa fac pe cineva sa zambeasca, sa rada sau sa fie fericit, impresionat. Intotdeauna, oricat de ridicol de insemnificanta situatia, sentimentul era sedativ, din cele care creaza dependenta. Mereu. Cu oricine. Dar sa te fac pe tine sa zambesti, chiar si jenat, printr-un gest stangaci si nu tocmai reusit, a fost mereu cel mai remunerativ si satisfacator lucru pe care pot sa il fac. Sa dai cate un bob de mazare si sa primesti de fiecare data un miez de argint, cum m-as putea abtine sa fac o investitie asa de rentabila? Asa ca nu pierdeam nicio ocazie.