Chivu si literatura sau fotbalismul vs marxismul

anii ce au urmat

What did they say?

They said the truth is out there, that we are not alone. They said that there are no real monsters, but there are, aren't there? They said England prevails. They said in space no one can hear* (mersi Fluffy!) you scream. They said good things happen to good people, and happy things come to people that think happy thoughts. They said human spirit will never die.

What do you make of that? That last one. About the human spirit.

I think they never read George Orwell's 1984.

And of the others?

I think it is much simpler than people are ready to accept, and hanging humanity's survival, be it in a strict or metaphorical sence, on a feeling makes as much sence as wearing a good luck pendant that would keep you from harm. For those regarded as warriors: When engaged in combat the vanquishing of thine enemy can be the warrior's only concern. Suppress all human emotion and compassion ...kill whoever stands in thy way, even if that be God, or Buddha himself. This truth lies at the heart of the art of combat.





Mi-am petrecut cea mai frumoasa perioada din viata alaturi de tine. Am trait impreuna, in casa ta de langa Sighisoara laturi ale vietii pe care doar le gadilasem inainte cu tentaculele mintii. Le-am trait pe acelea, si le-am descoperit pe multe altele, cu totul noi, nici macar inchipuite. Am descoperit in sfarsit ca stiu sa gatesc, si nu numai atat, dar sunt si foarte talentat si inventiv. Acum nu mai era nevoie sa fac trimitere la vag-amintitele mele ciorbe la plic si supe cu orez pregatite la Cercetasi, si la pireurile cu chiftele sau pui la ceaun cu paste reusite ocazional in acea perioada. Acum puteam spune direct si fara ocolisuri ca stiu sa fac mancare chinezeasca de vaca picanta cu taitei intr-o juma de ora, sau ca nu exista saptamana in care sa nu iti pregatesc un Tiramisu, in 10 minute, si nu din piscoturi. In casa ta cu parchet de lemn si lambriuri de lemn, cu paturi de lemn si canapele fara arcuri, cu sfori si scanduri oriunde te uiti, acolo am ajuns pentru prima oara in viata sa ma simt destul de bun, destul de rafinat, suficient de cult. Si am crescut in aceste privinte alaturi de tine mai mult ca oricand inainte. Si nu in mod ipocrit, de dragul de a putea spune ca stiu si eu ceva nou, nu fite, nu mizerii, nu cresterea ca scop in sine, sau ca mijloc pentru a atinge un alt scop, ulterior, sau pentru a spala cine stie ce sentiment de inferioritate, sau pentru a parveni intr-o presupusa alta clasa, alt "nivel". Oricum nu mi-a pasat niciodata de masura pe care mi-o ataseaza ceilalti, sau mai bine zis chiar daca mi-a pasat si m-a ranit, nu am vrut sa fac ceva doar de dragul de a fi vazut mai bine. Cei care nu ma pot respecta pentru ceea ce sunt nu ma vor respecta nici dupa ce acumulez o anumita cantitate de informatii sau ating o oarecare performanta arbitrar stabilita. Nu cu adevarat, cel putin, ci cu un respect care nu merita doi bani. Desi m-am simtit mereu inferior, mereu ramas in urma, exterior, nerafinat si incomplet educat si cultivat (chiar si atunci cand dovedeam contrariul, era maniera cea care ma facea sa ma simt cumva neingrijit suficient), eu insumi nu am pretuit cu nimic mai putin intelepciunea celui exterior culturii si civilizatiei, in sens urban. Ma refer aici la genialitatea omului care locuieste intr-o casuta la munte, sau la intelepciunea taranului de rand. In fond, nu e nicio diferenta intre huzurinzii inutili si parazitari de acum, care isi pun fulare din orientul apropiat, se doresc boemi si estetici si ii desconsidera pe ceilalti pentru necunoasterea unei anumite informatii care lor le defineste intreaga existenta sau pentru localurile unde isi beau berea sau titlurile institutiilor in care isi pierd timpul si zic ca invata, si boierii medievali care desconsiderau taranii pe baze financiare, de avutie. Nimic din ceea ce acumulezi, fie material sau intelectual, nu schimba ceea ce esti, doar nuanteaza. Poate exceptie fac experientele sentimentale, care te lumineaza. Dar acelea nu pot fi cuantificate, si slava Domnului nu sunt inca un criteriu de mandrie si clasificare sociala. Nu asa am crescut eu alaturi de tine, moldoveneste si insetat de parvenire. Ci incidental. Traind frumos. Acesta era un efect secundar binevenit si inevitabil. Exact asa cum mi-am dorit dintotdeauna: sa vina natural. Si aveam in fiecare seara senzatia ca, si in respectiva zi, venise. Pentru ca fusesem cu tine. Stand impreuna, si discutand pana dimineata de multe ori, despre orice ne trecea prin cap. Luminandu-ne reciproc si facand o datorie din a cauta cat mai curand informatiile care observam ca ne lipsesc, pentru a afla adevarul in respectiva tema. Band mult ceai englezesc la ore englezesti, mancand prajituri orientale si savurand timpul pe care il aveam, impreuna.
Eu ma angajasem in oras ca profesor de engleza, latina si romana, la liceu. Tu mergeai in fiecare zi la institutul de fizica nucleara, unde lucrai de cand ai terminat facultatea, exceptand perioada petrecuta impreuna cu mine, in Bucuresti. In fiecare seara ajungeam acasa inaintea ta, uneori mai devreme, alteori doar cu o ora. Atunci cand aveam mai mult timp ma pierdeam in diverse treburi marunte si ora venirii tale ma prindea de obicei la calculator. Faceam ceva de mancare, duceam gunoiul, faceam curat intr-un loc din casa, spalam vase si rufe sau pregateam o lectie pentru studenti. Faceam frumos. Mereu cand venea ora opt ma cuprindea o agitatie si incepeau sa imi tremure putin intestinele, stiind ca in curand vei veni. Chiar daca eram adancit intr-o activitate, mereu ma trezeam atunci, instinctiv. Daca veneam mai tarziu nu aveam timp sa uit, si ma gandeam la acel moment inca de cand ajungeam acasa, pana ajungeai si tu. Plecam, de fapt, inca de la scoala cu gandul ca te voi vedea: ce sa iti spun, ce sa fac, cum sa te surprind, cum sa te tin mereu ocupata, sa nu iti dau timp sa observi ca nu te merit... Dar atunci cand ma dezmeticeam dintr-o stare adanca si treceam direct la realizarea ca vei ajunge in cateva minute (si tu ajungeai mereu fix la opt jumate) ma cuprindea o euforie irezistibila, care ma amuza si pe mine, constientizand-o si stiind ca te vad in fiecare zi de 2 ani. Brusc mi se trezeau toate simturile si simteam cum narile deja mi se inunda de parfumul ce iti va iesi de sub fusta pana la genunchi, parfumul trupului tau aromat si incins de o zi intreaga de munca atenta si efort cerebral. Mi te imaginam mereu dinainte cum te vei aseza pe scaun si te vei descalta oftand si zambind la mine, si mirosul combinat din parfumul pe care il folosesti, aroma ta genetica si caldura stransa intre picioarele tale obosite o zi intreaga, care intensifica mirosul dulce al efortului la feminin, ti se va imprastia incet in camera, si eu il voi inhala ca un nesatul in timp ce ma voi sili sa ma uit in ochii tai si nu la picioarele tale in acele ipostaze revelatoare, cautatoare de reactii. Din respect. Si din mandrie.

Ti-am povestit cum mergeam pe role de la 10 ani si cum in vremea liceului mergeam noaptea prin Herastrau, si ma intorceam ca un electron fara nucleu, ca un ion negativ, ca intr-o miscare browniana printre masini pe bulevard spre dimineata, refuland in cautari orbesti dispretul acumulat in timpul zilei. Ele mereu culminau in oboseala, frica, impacare, incredere, speranta si peste toate, uimire muta la maretia planului general, al complexitatii si magiei vietii mele. Ti-am povestit cum in vremea facultatii am renuntat cu totul la acest ultim bastion al convertirii energiei negative intr-o forma pozitiva, de rusinea prostiei si ignorantei colegelor mele. Elena a spus-o bine: "ti-e rusine tie de prostia lor!". Erau incuiate, mi-era frica sa fiu din nou marcat. Cand treci prin Roma, iti scoti si tu un ochi. Ti-am povestit cum am inceput din nou sa merg pe role, episodic, mai intai cu Mana, apoi, putin, cu Elena. Cum le-am facut pe amandoua sa isi cumpere role. Ceea ce nu ti-am spus este ca am venit prima oara pe role la facultate cu tine. Tu m-ai facut sa fac asta, fara sa stii.

In anul petrecut impreuna un Bucuresti, in garsoniera pe care ai inchiriat-o tu pentru a putea sta impreuna in ea, unde am plecat de acasa si unde am invatat impreuna pentru toate examenele mele, in acel an m-am simtit mereu acasa si niciodata singur. Chiar daca nu te vedeam o zi intreaga, ma gandeam la tine in fiecare minut. Sau, mai exact, nu ma gandeam constient, ci doar iti simteam cumva prezenta, energia: lumina si caldura, forma: particula si unda.

Avea ceva in cap Scott Z Burns ala cand i-a pus cuvintele astea in gura personajului principal, rusul Timofey Berezin, in filmul "The Half Life of Timofey Berezin": "Women, children, and light can be two things at once. A particle. A wave. They ricochet off the hard surfaces and illuminate the corners. Without them, it would be far darker."
Nu am inca progenituri si nu imi plac copiii pentru ca majoritatea sunt rasfatati. Pe ceilalti ii gasesc captivanti desi inca extenuanti. Dar ei sunt exceptiile. Iar despre femei nu pot spune asa ceva... De-asta zic ca stia el ceva, he was on (to) something... Eu spun asta despre tine, pentru ca atat am aflat.

Fascinant titlu apropo. Desi stiu mai bine decat sa fac greseala, si am prea multe cunostinte ca sa cad in capcana, aproape ca nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la monumentalul joc partial omonim: half life. Stiu prea bine ca titlul face trimitere la perioada de injumatatire a potentialului radioactiv al unui metal greu, in cazul de fata plutoniu, dar de altfel la fel face si titlul jocului. Ambele mi-au sedus atentia prin atmosfera de calma apocalipsa. Ceea ce merita gratulat, mai ales pentru un joc. Mai ales pentru un 'shooter'. Toate spin-offurile ulterioare aveau titluri ce trimiteau la fizica: "opposing force" (vezi principiul al doilea al mecanicii, parca, sau cat o fi), "blue shift" (ceva cu schimbarea de spectru a luminii).


Cand eram acasa fara tine stateam mereu cateva minute in fata calculatorului sau in fata unui caiet, asa cum m-am obisnuit, si ma gandeam cum sa iti spun, si ce vreau sa iti spun. Imi amusinam mainile mirosind a sapun si imi puneam ordine in ganduri, ca un calugar scrib, pentru a ti le prezenta intr-o forma optima tie. Textele astfel ramase erau adesea utile, putand sa trag unul adecvat la imprimanta si sa ti-l dau atunci cand voiam sa iti dau ceva frumos si nu stiam ce. De cele mai multe ori adaugam si ceva dulce si comestibil, si ceva frumos si inutil, si magia era gata.
Niciodata nu m-am saturat sa fac pe cineva sa zambeasca, sa rada sau sa fie fericit, impresionat. Intotdeauna, oricat de ridicol de insemnificanta situatia, sentimentul era sedativ, din cele care creaza dependenta. Mereu. Cu oricine. Dar sa te fac pe tine sa zambesti, chiar si jenat, printr-un gest stangaci si nu tocmai reusit, a fost mereu cel mai remunerativ si satisfacator lucru pe care pot sa il fac. Sa dai cate un bob de mazare si sa primesti de fiecare data un miez de argint, cum m-as putea abtine sa fac o investitie asa de rentabila? Asa ca nu pierdeam nicio ocazie.

scurt istoric al ultimelor (celor mai recente!) zile

De ce esti nervos? De ce iti bate inima asa repede de cateva ore incoace incontinuu? Ii aud bataile in piept, sub urechea mea.

Pentru ca nu pot! Pentru ca mi-am pierdut vremea la nenorocirea de calculator pana la 6 dimineata si cand intru sa joc un cacat de joc cu un amic, el ma lasa sa mor si il pierdem, si ma fac si de ras din cauza lui, si el se presupune ca joaca bine. O zdreanta de joc, o hazna de retardati inculti si agramati care se injura mai mult decat joaca si o fac mai urat ca tiganii din cort. Si pentru ca tipa aia de la facultate cu care chipurile am inceput sa vorbesc din nou e o proasta si isi bate joc de mine si nu ma respecta deloc, si stau sa ma rog de ea sa stea de vorba cu mine 3 zile la rand si de fiecare data are altceva de facut si se grabeste, dar nu inainte de a sta o juma de ora la taclale perfect inutile cu prietena ei cea mai buna, in fata mea. Si pentru ca nu m-am dus in mormantu ma-si la cursul de miercuri si cel de vineri, si acum va trebui iar sa ma milogesc de o cretina de la facultate sa imi iau cursurile si materialele pe care le-or fi primit la curs. Si pentru ca nu te-am vazut de ultima data si ma gandesc numai la tine, de fiecare data cand vreau sa ma gandesc la ceva frumos, si nu fac decat sa ma afund evident intr-o mocirla de depresie, stiind ca nu am sa ajung sa te merit niciodata. Doar stau si imi pierd parul sub breteaua castilor aici, in timp ce imi distrug vederea, curu' si rinichii, ca nu beau destula apa. Ma cac in lumea asta mizerabila, in care trebuie sa te umilesti si sa treci prin injosiri gratuite ca sa primesti si cel mai simplu si de baza cacat. De-asta urasc doctorii, pentru ca nu sunt niciodata in stare sa aiba grija de sanatatea ta daca nu ii pupi cumva in cur. Si de-asta imi urasc colegii, pentru ca nu sunt in stare sa faca cel mai mic si insignifiant gest daca nu ii pupi in cur. Totul depinde de atitudine, 'chiar daca e viata unui om in joc eu vreau sa imi fie menajat ego-ul inainte sa il salvez, ca sunt prea important sa fac ce trebuie'.
Ma cac in mijlocul timpului, pt ca traim un timp de cacat.

Eu nu te supun umilintei gratuite si afectiunea mea este completa si neconditionata.

Da, pacat ca nu existi decat in imaginatia mea.

first contact

Te-am cunoscut in cimitir, la Sighisoara. In orasul asta m-am ales cu cel de-al doilea dinte rupt. In orasul asta am cunoscut o tipa, fiind amandoi luati de politie pentru consum de alcool in public.
In orasul asta o ingropasem atunci pe maica-mea. Nu simteam ura si dispret fata de toata lumea, asa cum se spune ca ar fi cand iti moare cineva intern ca popriile maruntaie. Nu. Asta simtisem mereu. In aceste simtaminte imi traisem viata pana in acel moment.
Acum simteam doar o liniste, o impacare la cel mai adanc nivel, o reconciliere tectonica in mantaua mea. Nu o puteam explica. Nu ma simteam vinovat. Simteam caldura sufletelor din lume, stand acolo inghetat, in pozitie fetala, la baza crucii.
Simteam dragostea ei de-o viata intreaga. Simteam mainile ei mici pe fata mea de bebelus si palmele ei usturatoare pe fata mea de copil la pubertate. Si vocea ei tipand deznadajduit si mustrator la mine in timp ce taica-miu ma batea, cand eram adolescent. Am stiut in fiecare clipa ca nu o voi uri niciodata. Ura si dispretul au fost pielea, acum ne intoarcem la oase, cum spunea o prietena.
Reconcilierea nu este legata de razbunare, nu exista razbunare in familie. Ea vine din constientizarea, inca o data, acum mai mult ca oricand, a tot ceea ce era bun, dincolo de orice, in mama mea. In familia mea. Sunt toate acele lucruri care m-au impiedicat sa o urasc, orice mi-ar face, si m-au tinut mereu intors ca pe un arc de ceas, gata sa imi dau viata pentru ea oricand. E dragostea ei materna de femeie tanara si nemultumita de un copil aparut prea repede. Afectiunea ei organica si ancestrala invelita in frustrarile unei femei scarbite de viata pe care o duce, prea umana ca sa nu nu fie marcata de sangele copilului ei cand apare curgand in vinisoare mici, dar prea nefericita si umilita ea insasi ca sa ia apararea altcuiva, fie el chiar din aceeasi carne. Prea ocupata sa mearga cu progenitura la doctor cand corpul lui de 14 ani se darama pe dinauntru. Ea era genul de mama care, atunci cand aveai nevoie de haine, caldura, mancare, sanatate si demnitate iti lua betisoare parfumate si un cactus in chip de Mos Craciun, in ghiveci.
Dragostea ei era gresit oferita. Dar era. Si eram cu ochii plini de stelele amurgului si trupul sublimat pentru ca simteam asta atunci mai mult ca oricand. Sangele mi se albastrise si mi se evapora in chip de ingeri aburosi prin respiratie. Zapada era fierbinte in jurul meu si ma imbratisa de sus, pe umeri, pe cap.
Un loc comun se adeverea, totusi, si in cazul meu; si in pierderea mea ca si in pierderea altora. Stiam ca as fi renuntat la toate lucrurile marunte, la toate obsesiile mele legate de lucruri marunte si concrete acumulate de-a lungul vietii pe ceva maret si abstract: sa ii pot spune cat de mult o iubesc. Cat de mult am iubit-o intotdeauna, chiar si cand nedreptatea ei imi detona venele si imi interzicea respiratia, chiar si cand purtarea ei imi atragea nedreptatile altora.
Mi-amintesc cum, odata, m-a condus la tren, asa cum facea mereu pe vremea cand lucra ca mecanic la CFR, pana in compartiment, asteptand acolo, impreuna cu mine si cu prietenii cu care plecam la mare, sa se urneasca trenul, ca sa coboare din mers. Atunci a intrat un tigan de etnie rroma cerand donatii. Este refuzat, insista, maica-mea il ia peste picior, el o insulta sarcastic cu tenta porcoasa iar eu ma ridic si il injur in fata. Avea patruzecisi de ani, eu eram a 10-a. In fine, se desfasoara intr-o ampla criza de isterie cu amenintari aratandu-ne taieturile facute personal pe maini cu cutitul si iese. Am condamnat-o in soapta pentru pentru gura ei mare si rea care o baga mereu in bucluc.
Dupa ce ea a coborat, trenul a schimbat de cateva ori peisajul si caldura din compartiment a umezit usor geamurile zgribulite de aerul diminetii, intrandu-mi si mie in suflet, impreuna cu parfumul ei care staruia, mi-am dat seama ca sunt fraier si ca trebuia sa pretuiesc momentul. Mi se oferise (si profitasem de) ocazia sa ii arat ca sunt, dincolo de toate toate ideile gandite vreodata, de la filozofii greci pana la Mircea Badea si Patapievici, de partea ei. Si nu as fi regretat pana la urma daca as fi murit intr-un gest ca asta, de sacrificiu si respect. Sa mori un martir e tot ce iti poti dori. La orice varsta. Un simplu gest, reactia potrivita, decizia luata intr-o fractiune de secunda iti pot justifica zeci de ani de viata, si nu vei mai fi trait degeaba.
Ninge pe mine puritatea ei nelimitata de unde s-a urcat acum, si ma inveleste grijulie in ea. Nimic nu se mai poate schimba acum, si daca nu se intampla vreun miracol sa imi deschida o necesitate sau posibilitate noua de actiune intr-o directie care sa nu murdareasca nucleul de curatenie perfecta adunat aici si acum, nu m-as ridica de aici pentru nimic in lume. Nu ar fi nicio nuanta de risipa daca as ramane aici, langa ea, pentru totdeauna. Sau pana la primavara, oricum. Elena, o fosta prietena, o fiinta limitata atat in minte cat si in trup, dar mai ales in suflet, s-a speriat si s-a gandit ca ma voi sinucide cand i-am trimis un mesaj exprimandu-i starea asta de frumusete dureros de perfecta, de curatenie uscata, stralucitoare si rece, de contraste insuportabile de alb pe alb. Insuportabile nu pentru ca ele sunt gresite, ci tocmai pentru ca ele sunt impecabile, fara cusur prin care sa ma pot scuza, iar eu trebuie sa imi mulez sufletul imperfect dupa linia lor imposibil de dreapta si sa le concep si accept cu mintea mea defecta, stramba, supusa greselii. Senzatia este de evolutie, este extatica. Ca prima respiratie violenta si usturatoare a unui nou-nascut sau a unui inecat resuscitat pe mal, sau a primului peste pionier pe uscat.
Treci la nivelul urmator, cresti, trebuie sa iti insusesti standardele si sa interiorizezi noua ordine. Asta fac eu acum, luand piatra gri cu gropite mici intre manecile groase ale canadienei, lipindu-mi latura fetei de raceala ei si culcandu-ma acolo, cu hotararea de a nu ma mai ridica pe propriile picioare. Acum inteleg, intr-un fel, de ce s-a gandit Elena la asa ceva. Stia ea ceva. Deloc nu mai conteaza asta acum: daca a intuit sau nu directia si finalitatea simtamintelor mele e irelevant, din moment ce ea nu le poate impartasi, si e cu atat mai normal ca eu sa ajung sa fac ceea ce pe ea o inspaimanta (desi ma ameninta mereu ca se sinucide, necredibil si teatral. Gretos)
Sa ramana ea cu aparentele ei false si lipsite de orice noima, valoare sau Dumnezeu. Eu sunt esenta, si sunt si voi ramane aici.
Atunci am auzit un zgomot vatos, al unui pas infundat in zapada noua. Instinctiv, ma pun in defensiva: singura entitate care putea intina puritatea era omul. Deschid ochii si vad o silueta subtire, neagra jos si bleu sus, cu o caciula neagra si par lung, negru. Parul era lins, jacheta impermeabila i se contura pe linile ondulate ale pieptului, la fel cum blugii negri o faceau pe solduri, pe gambe. Picioarele ii erau apropiate, inghetate in pasul pricinuitor de sunet, in expectativa.
Era o femeie.
Nu ii puteam tolera prezenta. Nu acum, nu aici. Din vasta mea experienta cu specia asta stiam ca nu imi va oferi, in situatia data, decat fie compatimire falsa, superficiala si jignitoare, daca nu chiar de-a dreptul dezamagitoare, fie dispret si batjocura lipsita de scrupule, de limite, de caracter.
Inghetase. Asteptam sa inceapa cu tonul vaicaros si dezgustator sa zica ceva care contine mila si, vezi Doamne, grija. Poate chiar cu un accent de ardeleanca de nerabdat! Sau sa ii vad fata schimbandu-se (fiind destul de aproape incat sa ii descifrez grimasele) in expresia emotionata pe care o face femeia cand vede un pui de catel amarat si dragalas.
Figura ei ramane ca un spatiu tipografic. Buzele tacute. Ochii ma priveau fix, fara sa ma simt deloc amenintat.
Nu stiam ce vrea, tanara femeie, apropiata de varsta mea. Stiam ca ma vazuse, stiam deci ca are - inevitabil - o intentie caritabil-crestineasca. Asa ca nu puteam intelege ce rost are amanarea, sarada. Ma gandeam ca poate e una mai inceata. Ca Elena. Care pare interesanta pana deschide gura.
Acum cade brusc in genunchi, la cinci metri in fata mea. Sirul gandurilor mecanice se opreste... Nu este previzibila. Totusi poate e teatrala si cauta sa empatizeze cu ceea ce i se pare ca a vazut in mine, de la distanta. Durere, disperare, un baiat langa o cruce, ghemuit. Va fi dezamagita.
Desi la inceput hotarasem sa nu las pe nimeni sa schimbe nimic, acum cedez situatiei create si imi retrag mainile din jurul crucii, ramanand si eu in genunchi, cu fata spre ea. Ma abtin la randul meu, ca intr-un joc serios si tacut, de la orice expresie faciala, pentru a nu-i oferi un punct de plecare, de sprijin; un reper.
Statea acolo, fata extraterestra, cu mainile atarnand pe picioare, cu palmele pe genunchi. Fixandu-ma in continuare se ridica gratios dar nu lasciv si se apropie de mine. Avea ochii mari, migdalati si verzi, cu cateva vinisoare roz; nu erau perfecti.
Langa mine se aseaza din nou, cu zonele de negru mai intens ramase in dreptul genunchilor in zapada, si ridica mana dreapta spre mine. Ma trece un fior rece de dezgust in fractiunea de secunda. Ma gandeam ca imi va pune mana pe umar, gest cliseu si insuportabil de compatimire. Apoi ma gandeam ca poate mi-o va pune pe gat sau pe ceafa, cu aceeasi conotatie de mai sus, doar mai camaraderesc si ciudat, si cu acelasi rezultat de netrecut cu vederea. Sau poate pe picior imi va pune mana care se indrepta spre mine, gest frivol si absurd, hotarat nepermis in situatia de fata.
Sau poate imi va atinge latura barbiei: compatimire cu afectiune condescendenta. Ca la caini.
Sau poate pe cap? Cu grija?
Dar sfarsitul fractiunii de secunda o gaseste cu mana pe bratul meu, apucandu-ma de cot. E bine.
Se uita la crucea de piatra. E proaspata. Isi pune mana stanga cu afectiune autentica pe ea, fara mila, fara compatimire. Parca cu respect...
Se uita din nou la mine si ridicandu-se putin pe genunchi, spre mine, dintr-o parte, imi spune spre urechea dinspre ea, in glasul cel mai clar, curat de orice accente mieroase, aducand a apa minerala:
-Vino cu mine, cu un ton ce nu trada afectare sau emotie, doar incredere in sine si spirit intreprinzator. Sunt absolut uimit si purificat de prejudecati. Raspunsul este totusi dictat de aceleasi simtiri si considerente ca si inainte:
-Imi este bine aici.
-Stiu, zise fara sa se gandeasca. Insa cu mine cred ca iti va fi mai bine. Amandurora ne va fi, si ma apuca de umar cu mana stanga.
Bestia dinauntrul custii de plus se trezeste, dupa ce se pregatea sa moara, sa hiberneze pe termen nelimitat. Ii pun o mana pe mijloc si una pe pe umarul opus, zvacnind spre ea. Vreau, dar nu pot, sa cred. Canalele sunt infundate si pielite le blocheaza. Totusi lichidul se aduna in interior si sufletul mi se umple in pofida tuturor rezidurilor amare lasate de rezultatele dezastruoase ale acestei aceleiasi reactii, documentate de cand imi pot aduce aminte.
E absurd sa gasesc fiinta pe care am cautat-o toata viata acum. Si aici. Nu e natural... Ma simteam in primul rand vinovat de prosteasca fericire, dubiile aveau loc secundar.
Ochii ei. Cautam in ei o urma deconspiratoare de falsitate, ca sa imi prelungesc siragul de margaritare ale pesimismului meu infailibil cu inca o consolare mica si sa simt inca o data ca gustul amar e singurul real si ca eu sunt prost si naiv, iar intelepciunea e autoflagelare si izolare. Dar erau atat de calzi si linistiti, desi nu ma cunostea...
Si era atat de frumoasa...
Ce sa mai zic... sarutul acela din filme care izbucneste instinctiv in ambii simultan si ei se intalnesc la mijloc ca acrobatii pe trapeze nu e niciodata adevarat.
I-am cautat inlacrimat si tacut gura pe ambele parti, frecandu-mi nasul si fata de ale ei timp de cateva secunde bune, timp in care capul ei s-a destepenit din gat progresiv, prin miscari mici, amplificate, ca intr-o excitatie electrica a unei bobine, pana cand s-a hotarat sa si-o ofere alei mele.
Buzele au muscat, dintii s-au ciocnit accidental in timp ce se lasa pe spate in zapada, cu mine deasupra, mutandu-ne amandoi mainile pipaind dupa echilibru. Cand i-am vazut capul incadrat de negru asezat in zapada m-am oprit, proptindu-mi fruntea de a ei. Ne-am strans in brate, ne-am rasturnat pe o parte, un singur corp, si am inceput sa plangem. Incet, tihnit.
A durat atat de mult sa ne gasim, dar acum nu mai trebuie spus nimic. Te-am cunoscut si totul se va schimba.

Radem, glumim, dar nu parasim incinta...

Din ce in ce mai des mi se spune ca eu ii cred pe toti prosti, tarani imputiti, superficiali si in general risipe ambulante de spatiu care nu merita sa traiasca.
Astazi raspund acestor acuzatii cu argumentul imbatabil:
Am intalnit si oameni care merita sa traiasca!

Unul din ei este profesorul meu de Literatura Veche, prof. dr. Mihai Moraru. Cuvintele mele mizerabile potrivite numai pt a improsca cu cacat tarfele superficiale de la Litere ma lasa balta cand incerc sa spun ceva frumos despre un asemenea Om. Am si alti profesori care prin atitudinea lor si perseverenta cu care cred in oameni de nimic ca mine te fac sa te intrebi cum de supravietuiesc intre ceilalti oameni. Stoicescu, Dragan, Gogeanu, Oltean, Baciu, Zane, Vasilescu si altii.

Altul este asta
Are o moaca de baiat de treaba, scrie frumos si caligrafic, plin de respect si ma face sa ma simt bine. Astazi am donat si eu 5 euroi pt celulele alea pe care le merita.

Aberatii Neidentificate si Acide (ANA)

voi incepe punand un comentariu lasat unui camarad de supt pula (el o tine, el o suge, si eu dau din cur) pe blogul lui, unde stiu ca nu va pregeta a-l modera si lasa in locul lui un steril "(troll gheu)"
iata-l:
al 4-lea!
in alta ordine de non-idei: de-asta arati tu ca o PULA?
pentru ca scrii un cacat de jurnal al lui bebelu la o revista pe care nimeni nu o mai suporta nici daca o dai gratis?
daca pui poze cu tine in chiloti cu crac si patratele, asta chiar o sa faca diverse proaste si ghey de pe cartea fetei sa intre pe blogu tau de cacat dintr-un interes subit inexplicabil si de nestavilit?
si unde e fana ta nebuna-din-porumb? voiam sa o intreb ce gust are si daca e mai sarata felatia in timpul pisarii. ei, nu-i nimic, o s-o caut pe facebook sa ii dau add si sa o invit la o cafea, la mana a doua. adica sa astepte pana imi trec eu cafeaua prin sistemul digestiv ca sa o bea. si sa ii pot spune in fata ca pizda proasta are acelasi miros oriunde ai plimba-o, chiar si la (wow!) Singapore.

voi continua spunand ceva cu totul neinteresant pentru cei care nu ma cunosc (alexandra ella besi in mm ca nu ma cunosti deloc!), si anume ce am facut eu sambata seara, valentin 13.

ora 11.03 - suna pate, errrrm telefonul. de fapt baraie. mesaj: iesi in oras? :D Eu sun inapoi sa vad cine pula mea vrea sa iasa cu mine in oras sambata seara. Fatalitate: o fosta colega de facultate. Ii zic da, sperand ca voi obtine nitica chizda, avand in vedere ca ultima data m-a lins cand urma sa se intalneasca cu unu cu care sa il insele pe actualu' ei prieten.

Fatalitate, no pizda allowed. Pai di se pula mea? Ca il iubesc. Si de ce te simti insultata? Ca ma tratezi ca pe un obiect, ca pe un instrument. Fah! Daca te tratam ca pe un instrument te sunam eu atunci cand aveam nevoie de o muie, DAR nu o fac si tu nu ai auzit sau luat masuri niciodata de diversele mele nevoie, fie ele sanitare sau sexuale!

Nu ca "bla bla bla bla bla bla bla" si mi-e rau si nu te inteleg si am dat la rate (!!! boboci in mm) si nu ma simt foarte bine si TE-AI IMBATAT!

Pai fah, tu borasti si eu m-am imbatat? Hai sa o luam de la inceput: eu iti explic ca nu ai de ce sa te simti insultata, pentru ca in viziunea mea oricine se poate FUTA cu oricine, atata timp ca exista consimtamant.

Pai nu exista ca....

Stiu futu-ti mortii lu ma-ta, am inteles asta, dar nu ai de ce sa te simti insultata, repet. Dimpotriva. Da, am spus ca m-am indragostit de cineva, si pana acel sentiment se va materializa si solidifica eu MA POT FUTA CU ORICINE.

Proa.... errrm, colega pleaca beata muci pe la 4 dimineata din revenge, un bar mic si imputit unde agat numa naspete de tras la muie o data si gata. Incerc sa agat o tipa oferindu-i un shot de tequilla, il bea ca nesatula dupa care imi spune ca prietenul ei e grasul insipid de langa ea, doar ca sa plece singura dupa o ora jumate, lasand masa de osanza in miscarea ei inertiala (ca doar era pretenu' ei).

Ii urez din zbor "o seara placuta in continuare" imaginandu-mi cum ii striveam pula umeda de obrajii tupeisti si trec la urmatoarea. Ii ofer un shot de tequila. Il bea, fara sa se gandeasca de doua ori. Dupa care imi spune ca are 14 ani... Stam de vorba steril cam o ora, dupa care se lanseaza si ea spre vagauna de ii zice ea acasa ei.

Inainte sa zboare, ii spun turturicii demult dezvirginate de 14 ani sa ma prezinte prieteni ei cu tzatzele mari si suculente: "bla bla bla bla bla si nu pot ca nu o cunosc atat de bine". Bine. O seara placuta in continuare si tie si mars in mortii ma-ti.

A treia si ultima prada (in afara de o patra care nu a avut succes nici de 2 fraze schimbate) s-a dovedit a fi culta, studenta la Litere si om care citise articolul meu despre mine si pula mea mare si cheala din "Doamna Grasa". Am facut schimb de pareri literare si ne-am regasit pe acelasi palier din enorm de multe privinte.

Avea un prieten care servea la troaca de la bar si s-a tirat, nu inainte de a-mi promite ca imi citeste pornograficul blog (adica asta) si ca imi lasa ID-ul de mail.

Profit de aceasta ocazie, Ioana, sa imi cer scuze ca ti-am scris pstdi@blogspot.com. Iti vei da seama singura destul de usor ca e un domeniu, si nu o adresa de mail. Astept mesajul tau si acum ma culc ca mi-e rau de la bere si tequilla.

si penibilul continua

scarbatura asta este aceeasi cu cea din poza din stanga de aici

Morala: Cocalari de pretutindeni, hai sictir!