Blackholes are only for ASSholes
Nu avem
găuri în pantofi sau în haine
Avem
găuri în suflet
Găuri
mari și adânci și
infinit
de negre.
Plictisită, apăsam rapid butoanele
telecomenzii, eram nehotărâtă, neștiind ce canal să vizionez. Telenovela Science
Fiction episodul no 9999 numită „Blackholes are only for ASSholes”
abia începuse. O duduie în lacrimi îmbrăcată într-o rochie purpurie, privea
cerul de pe marginea ferestrei. Bullshit. Ce-i asta? Iar melodramă, iar lacrimi, chestii lipsite
total de profunzime. Și dintr-o dată, din ecranul televizorului, iese o gaură
neagră și enormă mă aruncă într-un abis ce nu se mai sfârșește...Și o văd pe
Matricia cu aerele ei albastre care îmi spune o poveste care-mi provoacă răni
imaginare atât în suflet, cât și-n tâmple. Zice așa: <Iubeam nebunește acea „stea moartă care se visa o stea
vie, un soare.” Și a apărut în galaxia mea tocmai când mi se aliniaseră
toate nebuloasele. Steaua
asta, minunată pe care o adoram mai ceva decât un zeu egiptean
se considera ruptă de tot ce e frumos și se considera pe sine o gaură neagră.
Sunt sigură că era Luceafărul. Eu îmi propusesem să o fac să strălucească să o
animez pentru că îi vedeam interiorul și știam că dacă Universul i-ar permite
să strălucească ne-ar orbi pe toți. Dar pentru mine nu conta asta. Pentru că,
eu, Matricia, „un proiectil de o densitate infinită, o gaură neagră deghizată
în lumină”, doar că mult prea plină de mine, dădeam pe dinafară de atâta
iubire. Îl cunoscusem în drumul meu spre infinit, tocmai când voiam să-mi
petrec timpul, dansând cu eternitatea. Zicea că vrea să mă absoarbă și că
niciodată nu se plictisește de mine, deși abia ne întâlnisem de trei secunde.
Luceafărul își dorea și el cu ardoare să fie precum Crizantem, „o planetă de
sex masculin cu nume floral”, așadar toată atenția lui gravita în jurul acestui
corp ceresc ce se credea centrul universului. > Matricia luă o pauză, privind spre cer
căutându-l cu privirea pe Luceafăr...
- Cred că e
greu să fii Luceafăr, dar și mai greu este să trăiești mereu conform
așteptărilor unei planete care orbitează în jurul ei înseși, oftă ea.
Nu i-am spus
nimic, dar i-am observat tristețea din glas și din privire...A urmat o lungă
tăcere de vreo două decenii și continuă:
- N-am nevoie
de găuri negre la mine în univers. Blackholes are for ASSholes,
striga necontenit Crizantem. Și ar fi bine și tu să faci ca mine, Luceafărule.
Crizantem, acționând precum un Demiurg, încerca să-i deschidă ochii
Luceafărului și să-i spună cât de plictisitoare și monotonă este Matricia, adică
subsemnata. Și cum încearcă draga de ea, să-i controleze orbita când, de fapt,
tot ce voia ea era să-l știe pe Luceafăr radiind de fericire. Și întrucât orice
dorință a lui Crizantem, cel născut sub o stea norocoasă era ca o poruncă
pentru el, Luceafărul era hotărât să-mi spună să ne vedem fiecare de
constelațiile noastre. Am greșit când am crezut că timpul petrecut cu
Luceafărul e al meu, că doar nu e proprietate... El îi aparținea deja lui
Crizantem, cel care începuse deja să mă calce pe cometă...
- Orbitează și
tu în altă galaxie că la mine nu mai e loc, urma să-mi spună, dar n-a avut
curaj. Și totuși mi-a dat de înțeles când l-am surprins cum își trimitea
priviri galeșe cu cea mai frumoasă stea din constelația Andromeda, una pe nume
Estrella. Eu, simțindu-l în lumea lui, nemuritor și rece, cu ultimele puteri de
pe care le mai aveam și i-am scris o scrisoare cu tot ce aveam pe suflet.
Scrisoarea suna cam așa: „Tot ce
îmi stă pe suflet ești tu. Dă-te de pe el”. La început, îmi doream răzbunare, să-l fac să simtă
durerile unei stele căzătoare. Am vrut să-l smulg de pe cer și să îl arunc
direct în brațele lui Crizantem că doar Luceafărul era satelitul lui cel mai
drag. Dar când l-am privit era atât de „naiv, visător, slab şi plin de dragoste moale sub crusta
metalică” mi-am
dat seama că, de fapt, prin această răzbunare stupidă, mi-aș face rău mie
însămi, gândindu-mă și numărând cam câte găuri negre i-aș putea provoca
luceafărului meu. Și nu voiam să îl transform într-un asshole.
Văzându-l atât de firav, am considerat că n-are sens să îl fac să se simtă
inferior lui Crizantem. Atunci când rănești pe cineva îți asumi riscul. Eu nu
eram pregătită pentru asta. Blackholes are for assholes, ori știm
de la bun început că luceafărul meu nu era un asshole și refuz să cred că a
devenit unul. Așadar, i-am redat libertatea mult răvnită și apoi am
plecat într-o călătorie pe o distanță de mulți ani-lumină. Totuși nu m-am
îndurat să nu îi mai scriu din când în când. La început, mi-a răspuns rece și
dur, nepăsător, apăsat acuzându-mă de multe lucruri fictive pe care nu le
făcusem. Pe urmă nu mi-a mai răspuns deloc. Timpul mi se părea o eternitate. Mă
întrebam dacă decizia pe care am luat-o era cea corectă. Până la urmă și el
și-a dorit asta. Sau rectific. Doar el a vrut să ne despărțim să iasă cu orice
fată îi iese în cale întocmai așa cum îi zisese Crizantem.
În mine e haos
și sunt tulburată de cele povestite de Matricia. Dacă stelele și planetele
iubesc atât de haotic, ce pretenții să mai ai de la oameni? Cine a greșit cel
dintâi și cine a greșit cel de pe urmă ? Și cine a greșit mai mult și cine mai
puțin? Nu cred că mai contează asta acum, nu trebuie să contorizăm greșelile. E
mai greu să renunți la ceva stricat, decât să încerci să repari. Cine are
orgoliul mai mare? E incomensurabil, dar nici asta nu contează. Acum nu îl
judec pe niciunul, nici pe Crizantem care se criza de câte ori auzea de
Matricia, deși e gol pe dinăuntru, are sentimente față de satelitul lui
preferat. Considerându-l în mare pericol, a încercat să-l salveze de Matricia,
dar încă n-a reușit să-l salveze de el însuși. Nici pe Luceafăr nu îl judec că
a fost confuz și a încercat să fie cu Estrella. N-o judec nici pe Matricia că
se săturase să aștepte câte un semn de viață de la Luceafăr și că răceala lui a
îndepărtat-o, proiectând-o în alte galaxii superficiale, care nu au nicio
profunzime. Fiecare a făcut ce a considerat de cuviință. În fiecare clipă,
secundă și oră se gândește la supernovele tale... la lumina pe care o emana
atunci când te vedea, când te auzea, când îți vorbea...N-a regretat nimic, „Je ne regrette rien” al lui Edith Piath îi răsună
acum în urechi, amintindu-i de noaptea în care și-a pierdut sufletul pe un drum
fără o destinație precisă, într-un taxi... În ea sălășluiesc amintiri pe care
nu le-ar da nici măcar pe un univers întreg.
Gaura neagră
m-a aruncat înapoi în cameră mea goală pe fotoliul meu confortabil. Sătulă de
clișee ieftine, am închis televizorul. Și odată cu el tot trecutul. Afară plouă
și simt cum fiecare strop se transformă într-o constelație în inima mea.
Nu știu dacă
momentele dintre noi au fost scrise în stele, dar știu că între noi doi vor
rămâne mereu aceleași galaxii imposibil de parcurs.
Brusc adorm. O
visez pe Matricia. Tristă,
îmbrăcată într-o rochie de catifea albastră, îmi spune :
- E plină
lumea de crizantemi, narciși, trandafiri și ghiocei, dar ca LUCEAFĂRUL
meu nu mai e nimeni.
