Citat de Henri-Pierre Roche, in "Jules et Jim"
Mno bine. Asadar, constatam ca pute internetul de variatiuni (aparent) similare ale acestui citat, ba de Lev Tolstoi, ba de Bob Marley, ba de o serie de nulitati semi-analfabete, feministe, erijate in lideri de opinie.
Acest citat, mentionat mai sus, are avantajul de a include un adevar cu iz biblic, de sorginte Solomon-easca: ca renuntarea este preferabila, in lipsa altor optiuni, sacrificarii fiintei iubite.
Vasta majoritate a duduilor care folosesc aceste pilule de intelepciune, insa, vor sa explice lumii ca ex-barbatul lor era de vina, ca le punea sa foloseasca ata dentara, ca, atunci cand aveau musafiri, trebuia sa dea basinile numai in baie, si ca trebuia sa gandeasca timp de 5 secunde, inainte de a spune o fraza care incepe cu "stii ce ma gandeam?". Apoi, cum ele se definesc prin simbolismul ezoteric abscons al igienei personale precare, dar mai ales al disonantei cognitive in comunicare ("ma fut cu orice barbat, fie el caine, cal sau girafa, care imi trece prin fata, ca sa imi alin constiinta indurerata de faptul ca toti imi spun 'curva'"), aceste cerinte de un minim bun simt ajung foarte repede sa le afecteze "felul lor de a fi". Este esential ca orice cocalara mitocanca sa aiba un "fel de a fi", chiar inainte de a sti cum se inghite un tampon sau se insurubeaza o pastila cu meniri anticonceptionale. Ele au citit undeva, in Libertatea de seara, ca toti meritam sa fim iubiti, asa ca la ce bun sa se chinuiasca a fi un om mai bun, sau macar un om mai bun decat un sobolan cu chlamydia, cand tot ce trebuie sa faci este sa mai cobori putin stacheta. Evident, nu prea jos, pentru ca tu esti o femeie care merita mai mult decat "atat" (unde "atat" = nivel ales aleatoriu, pe scara unui domeniu oarecare, cu conditia ca "atat" < "atat cat vrei tu"), si apoi nu iti va mai ramane decat sa te intrebi retoric, in gura mare (si plina de cizburgar), ce s-o fi intamplat cu toti barbatii buni.
Dar, dincolo de nivelul popular din Cloaca Maxima 'Feminism de Feisbuc', exista si pentru oamenii care au un job lucruri demne de mentionat aici, chiar daca destul de evidente. Referinta la pilda lui Solomon este utila, pentru ca acolo renuntarea mamei are loc numai cand are de ales intre prioritatile ei: posesia ei asupra copilului sau viata copilului. Cand cineva te iubeste, iti vrea binele, si binele de azi va fi mereu mai putin decat mai-binele de maine: daca cineva care te iubeste vrea sa te vada ca evoluezi si infloresti, nu iti vrea raul. Chiar ignorand nevoia genetica a omului de progres, afirmatia implicita ca schimbarea este intotdeauna ceva rau pastreaza o prostie rasunatoare. Nici macar cand schimbarea este in folosul Celuilalt, si nu al tau, nu este neaparat vorba de o cerinta toxica, nociva. In fond, traiul in comun implica sacrificii si adaptare, si nu este nimic rau in asta. Exista, cu siguranta, si cazul in care Celalalt, in interes personal, oportunist fiind, vizeaza schimbarea ta in favoarea lui si in detrimentul tau. Daca stii ca nu ai putea trece peste asa ceva, cea mai buna protectie impotriva acestui risc, desi, statistic, foarte rar intalnit, este o cutie intreaga de somnifere, dupa masa. Efect garantat.
La un nivel si mai "meta", trebuie sa ne gandim ca, desi la prima vedere pare ca schimbarea stimulata din exterior este intotdeauna de evitat, si ca cea care vine din interior este aia "cool", simpla semantica a cuvantului "schimbare" induce un paradox, pentru ca, daca acea "schimbare" exista de la bun inceput acolo, atunci organismul nu face decat sa isi urmeze cursul natural, si nu apare, in fapt, nicio schimbare, desi uneori este necesara. In plus, sa ne amintim de importanta educatiei. Ea incepe la varste mici, este esentiala dezvoltarii noastre individuale, si incepe intotdeauna cu o motivatie externa. Numai cand copilul ajunge sa constientizeze importanta hranei, ne putem astepta sa aleaga singur sa manance, pentru ca este spre binele lui, si nu inainte. Intr-o extrapolare, putem mentiona, din nou, ca democratia, in lipsa culturii civice, a cultivarii responsabilitatii individuale si a cadrului legislativ, nu este decat anarhie tribala.
Apoi, daca noi cat traim invatam, atunci sa ne lasam sansa sa fim invatati (de oricine, mai ales de persoana iubita), chiar si cand ajungem adulti, si dupa. Intotdeauna.
In al treilea rand, oamenii nu sunt monade, nu sunt diamante simbolice, de forma si densitate imuabile, ci organisme vii, in continua schimbare si evolutie. Nu trebuie sa facem mai mult decat sa ne uitam la noi insine, in trecut, pentru a ne da seama de asta. Si atunci ce continut, ce insemnatate, mai poate avea o cerinta absurda ca "nu vreau sa imi schimb felul meu de a fi"? Nu doresc sa neg ca exista ceva unic, imanent fiecaruia, care ne face sa fim noi, mai mult decat suma experientelor, insa este o afirmatie care iti umple gura, sa spui ca ti-ai inteles acel "ceva", iar a face recurs la aceasta carte de fiecare data cand ni se cere sa facem un efort este o ipocrizie urlatoare, meritand fluieraturi de la galerie. Sa practicam mai onestul: "nu am chef, du-te-n ma-ta!"
