Cea mai veche poveste din lume

Ibicku şi Ibicka s-au întâlnit sub un felinar.

Ibicku era din oraşul oamenilor păroşi, cu canale urât-mirositoare. El lucra ca Dumnezeu la o fabrică de cenuşă, la Crematoriul 4 – Emoţii. Cu o privire vinovată, el răspândea în fiecare dimineaţă, prin baruri şi staţii de autobuz, rămăşiţele de afecţiune arse în timpul zilei. Responsabilitatea morală era copleşitoare. Ibicku era scund, păros, roşcat şi mirosea a cafea. Vorbea mult şi repezit şi se străduia să fie uituc, ca să nu se simtă singur, la fel ca un om care încearcă să îşi miroasă singur respiraţia.

Ibicku o iubea pe Ibicka. Familiile lor îi sortiseră unul celuilalt.

Ibicka îl accepta pe Ibicku ca pe un camarad. Ibicku nu avea voie să o atingă.

Ibicka era înaltă, albă cu pene negre şi selenară. Avea sânge albastru. Tatăl ei lucra ca prim-instalator la o firmă mică de stors coşuri prin înşurubare. Ibicka se bucura de un câmp magnetic repulsiv, alimentat emoţional, care îi făcea pletele lui Ibicku să atârne mereu pe orizontală, când era în preajma ei. Câteodată, când se supăra, îl şi împingea, fără să îl atingă.

Ibicku şi Ibicka, la fel ca toţi strămoşii lor, erau perfect conştienţi că nu există nimic dincolo de conul de lumină al felinarului, decât stropi de ploaie.

În limba lor, "u" era terminaţia de masculin ce se adăuga numelor, iar "a" cea de feminin. Când se năştea un copil, pur şi simplu se mai adăuga o literă la numele părinţilor săi - care trebuia să aibă, cu excepţia terminaţiei, acelaşi nume.

Ibicku şi Ibicka au realizat, prin calcul, că erau a cincea generaţie de oameni.

Ibicka era din oraşul oamenilor înalţi.

Locuitorii celor două oraşe se urau reciproc de foarte mult timp. Cei înalţi îi considerau pe cei păroşi primitivi, în vreme ce păroşii nu îi puteau ierta pe cei înalţi pentru Revolta Undei şi Particulei. Cu câteva generaţii în urmă, toată lumea ştia că lumina felinarului e cea care te încălzeşte. Atunci a venit un înalt în oraşul păros şi i-a învăţat pe oamenii de acolo că, în fapt, căldura e cea care te luminează. Luptele de stradă şi masacrele ce au urmat în oraşul păros s-au terminat prin înfrângerea rebelilor, reinstaurarea fotodictaturii şi întoarcerea înaltului în oraşul său.

Într-o zi începe războiul. Legionarii trăgeau pe stradă, în rafale scurte şi controlate. Ibicku şi Ibicka fug. Explorează. Se refugiază într-un conac, din piaţa în care dădea strada încadrată de trotuarul pe care se afla felinarul.

O racletă de şters firimiturile de pe masă. Ibicku îi face o gaură, lingând-o, şi i-o oferă Ibickăi, atârnată de un cablu de telefon. Ea-şi atârnă, mândră, colierul de receptacul. "De ce?" – cu suspiciune. Ibicku rânjeşte: "Ştii tu".

Cei doi au un copil. Îl cresc în camera alăturată şi îl învaţă să scrie cu unghia pe pereţi.

Ies la plimbare. În virtutea unei bălţi, Ibicku îşi desfăşoară o pleată pentru Ibicka. Ea trece podul viu şi mişcător. Fatal, un fir roşcat se ridică şi o mângâie pe pene. Ea îl priveşte până în viscere, violat: "De ce?". Ibicku zâmbeşte, apoi îşi îngroapă privirea şi o astupă cu două cuvinte: "Ştii tu...".

Ibicka se plimbă fără Ibicku, umbrelă şi regrete.

Ibicku găseşte copilul mort. În camera de alături, petrecerea e în toi: Ibicka se pupă cu Căpitanul. Vine şi Ibicku cu copilul. Cei patru îşi serbează frumuseţea într-un festival al vieţii, trăgând cu diverse arme de foc în copil. Copilul e uşor trist. Doar o grămăjoară de soma, e lăsat la fezandat. Ibicku îl va lua cu el la serviciu, a doua zi, pentru incinerare.

Tatăl Ibickăi, ca prim-instalator, primise o baterie de tunuri în comandă, ca să apere strada. Vâzându-şi fata asaltată, pune tunurile pe cei trei şi taie aerul din faţa ţevilor cu sabia. Căpitanul purta armură kaki şi se retrage strategic. Ibicka respinge proiectilele cu ajutorul câmpului magnetic, în vreme ce Ibicku este străpuns în organul său vital.

Privindu-l dispreţuitor, ea încearcă să îl coasă. Dar prin gaură vede nişte pene negre. Le dă la o parte şi vede alb. "De ce nu mi-ai spus?" întreabă Ibicka, cu coarnele extinse şi ochii mici şi albaştri din vârf, dilataţi. Închide fermoarul la loc şi îl întreabă iar: "De ce ai venit aici?".

Ibicku rânjeşte cu puţin albastru la gură: "Ştii tu".

Deodată, laţele roşcate ale lui Ibicku atârnă în jos.

MARTURIA LUI GIGEL ZIS LEGIONARU'

Sunt colegul de celula al dlui Voiculescu.

Sunt Basist.

Sunt o bestie nazista si am si tatuajele sa o dovedesc. Am si zgarda cu tinte si sapca de comisar SS. Am strangulat pana acum 4 jidani prinsi in parnaie. Ma mandresc cu asta. Am ghearele adanc infipte in dosarul ICA, prin rudele si prietenii mei sus-pusi in justitie, procuratura, parlament. Impreuna distrugem, strict pentru amuzament, incet-incet, zi de zi, trustul Voiculescu si Academia lor de talente. Vom continua pana cand va da faliment, apoi vom da foc cladirilor, le vom lasa sa arda din temelii pana nu mai ramane decat scrumul din ele, apoi vom da cu sare pamantul sa nu mai creasca nimic pe acolo. Stii de ce? Pentru ca putem. Ne face sa ne simtim bine si nu prea ne place felul lor comunist de a vorbi. Asa ca le facem ce le-am facut eu jidanilor pe care i-am prins pana acum, ce face orice bestie nazista unui comunist nenorocit, oriunde il prinde: ii sugrumam incet-incet, cu placere sadica. Marturisesc ca eu nu i-am dat like dlui Dan Voiculescu azi, dar i-am tras o **** (iubire orala) cu ***** (implicand propriile fecale ale victimei) de nu ii mai trebuie nimic pe toata saptamana. Abia mai merge saracu', si se spala intr-una pe dinti de aseara. Ceea ce mi se pare ciudat, ironic chiar - adica, el, cum ar veni, nu e de acord cu dvs., cu telespectatorii A3 si cu Badea Mircea si Gadea si restu', pentru ca (desi voi il aspirati si prizati cu patima, zilnic) se pare ca LUI NU II PLACE GUSTUL PROPRIULUI CACAT!