Cea mai importanta Duminica din viata de adult a lui Septimus Galo a inceput intr-o Luni. O zi de primavara incipienta in care se plimba pe strazile capitalei imperiale, impreuna cu o tanara femeie cu parul roscat, prin piata centrala. Era seara dar soarele lumina inca puternic, rosind spre asfintit, facand pietrele cubice lustruite ale pavajului sa para insangerate. Ieseau impreuna din gradinile Colegiului Imperial de Magie si treceau, prinsi intr-o conversatie, pe langa fantana din centrul pietei. Erau studenti impreuna la sectia Magii Ofensive si Martiale si ambii isi doreau sa ajunga sergenti de patrula in detasamentele imperiale de Trupe de Suport-Asalt pentru a-si pune talentele in folosul imperiului, pe front, trimitand bile de foc si furtuni de gheata asupra inamicilor umanitatii. O alta alegere populara a laureatilor Universitatis Arcanum este inrolarea in regimentul de Trupe de Suport Defensive, dar amandoi erau de acord ca aceia sunt doar niste vraci supraeducati si oricum nu se potrivea temperamentului si structurii lor. Desi el era cu cativa ani mai mare ca ea, s-au cunoscut la doua cursuri comune, recent introduse in programa universitara: Blesteme recurente si Invocatii de scurta durata. Azi, Septimus era aproape fericit, asa cum nu mai fusese de mult. Tanara femeie, prezentabila si altminteri avand un farmec greu de definit care imbina seriozitatea ei si o anumita vivacitate a purtarii, era iubita lui. Le statea bine impreuna desi din cauza pozitiei nesanatoase a spatelui sau, Septimus parea putin mai scund decat ea. Lui Septimus ii statea foarte bine in Lorica Segmentata, modelul de armura purtat ca uniforma in institutia educationala a Universitatii Imperiale, cu parul lui lung pana la umeri si la fel de negru ca ochii. Momentan ei erau angajati intr-o discutie serioasa despre relatii amoroase in general si despre cum ar trebui sa decurga a lor, in special. Septimus sustinea cauza iubirii, el crezand in dragoste si plasand-o la fundamentul oricarei constructii sanatoase si demne de incredere. Septimus era al saptelea copil dintr-o familie cu traditie. Din cauza unei relatii defectoase pana la trauma cu familia sa, el recunoaste ca are mari dificultati cu a avea incredere in oameni. Libra, tanara roscata cu glas raspicat (ea purta toga rosie a scolii de Magii Ofensive peste armura), sustinea ca orice probleme ai avea trebuie sa ti le rezolvi singur si dragostea nu trebuie sa creeze dependenta, lasand oricand loc despartirii bruste si fara regrete. Ca orice alumni maturi si seriosi ai Universitatii, la vremea aceea, aveau fiecare si alti iubiti. Libra iubea un barbat putin mai in varsta, blond, pletos si imatur, care nu prea o respecta. Septimus se intretinea si el cu o studenta blonda la sectia Limbile Elfilor de Vest, unde ea urma cursurile de Poezie si Studii Metafizice, un obiect din ce in ce mai putin popular al Universitatii, acum, cu razboiul, avand in vedere ca numai serviciul militar iti oferea cetatenie cu drepturi depline. O chema Anima si el ii purta o mare dragoste platonica neimpartasita: ea ii spunea mereu, atunci cand nu il dorea prin preajma, ca il vrea puternic si frumos ca un erou grec iar el ii raspundea ca, in loc sa moara tragic, prefera sa fie tactic, sangeros si egoist ca un legionar roman. Toate acestea insa nu ne importa acum, la fel cum e irelevant daca Libra era prea speriata de angajamente sau Septimus era doar un cersetor emotional. Ceea ce face interesul nostru, totusi, este ca Septimus rostea aceste cuvinte: “...se intampla lucruri pe care nu le poti rezolva singur, si atunci, vrei-nu-vrei, ai nevoie de cineva care sa tina la tine si sa te ajute sa fii iar intreg” cand au trecut prin dreptul unei femei infasurate in carpe murdare, care parea ca sta de cand lumea pe marginea apeductului ce alimenta fantana, aruncand firimituri din bucata ei de paine porumbeilor din agoră.
De parca i-ar fi asteptat, ea ridica privirea posedata direct in ochii lui Septimus in clipa intersectiei, privindu-l pe sub sprancene, scrasni abia perceput “un barbat nu trebuie sa fie completat de femeia lui. Niciodata” si continua sa il fixeze in timp ce se indeparta. Septimus nu se oprise din discutie si isi continua fraza aproape fara nicio fisura perceptibila. Invatase importanta de a fi imperturbabil la cursurile de Retorica si Arta discursului si ii placea sa fie un bun orator, fiind sedus de puterea aproape magica a cuvintelor si de abilitatea pe care ele i-o ofereau, cand erau folosite corect (daca magia manipula vizibil realitatea, atunci retorica manipula nevazut perceptia ei).
Puterea lui de convingere venea din emotie. In discutie, ca si in magie, declaratia capata putere din pasiune, dintr-o onestitate exacerbata, din simtamantul smuls direct din stomac, dezbracat pana la fanatism de orice rezerve si canalizat in actul desfasurat, cu o maxima disciplina si control asupra lui insusi. Nimic altceva in afara ideii sublimate pana la tangibil nu se exfiltra. Era, in toate privintele, altminteri, un om rezervat.
Pentru restul discutiei insa, toate cuvintele care i se nasteau tresarit in glota se desfaceau in intentiile componente inainte sa ajunga la nivelul limbii. Totul era fals. Tot ce voia sa spuna era exact ce gandea si dorea, dar de ce erau asa pretioase cuvintele? Orice lucru rostit mai complicat decat e nevoie trebuie sa fie o minciuna. Dar el chiar voia asta, si chiar credea tot ce spunea! Si atunci de ce ii e rusine?
Incercarile heirupiste de propozitii care ii mai scapau o murdareau pe Libra pe fata, ea privea prin el in timp ce paseau.
Intentia lui e gresita! Baba avea dreptate. Hodoroaga dracului care ii distruge relatiile. Dar stai, ea nu are cum sa distruga relatia lor, doar increderea lui in sine. Si nici aia daca el nu se simte vinovat de ceva. Dar daca Libra a auzit ce a spus...? Nu avea de unde sa stie si trebuia sa indure indoiala pentru moment, pentru ca a o intreba ar fi insemnat a agrava iremediabil dispretul pe care i-l citea deja in ochi.
Septimus locuia intr-o casa in stilul clasic al caselor mariilor familii cu vechime, numit “republican”, de pe vremea cand Imperiul era inca o mica provincie ambitioasa care isi pastra cu incapatanare independenta in mijlocul asediilor intereselor imperialiste inconjuratoare sau a barbariilor din nord. Era o constructie cu etaj inspre iesirea de vest a capitalei. El se rusina cu aceasta locuinta, nicidecum din cauza arhitecturii sau aspectului ei din orice punct ai privi-o, ci cu familia lui. Astfel Septimus nu iti aducea niciodata acasa prietenii. Cu iubitele lui se intalnea mereu la un hotel din centru, unde isi lua aceeasi camera si ele glumeau pe tema asta, mascand poate o reala gelozie, o revolta pentru gestul care nega experienta unica, personala, privata.
Se indrepta acum spre acea casa care nu i-a fost niciodata “acasa”, locuita de acei adulti colocatari care nu i-au fost niciodata “parinti”, rumegand firul discutiei cu Libra pentru a descoperi rupturile si reinnodarile.
Au urmat patru luni de progresiva instrainare, mai intai de Libra, cea sensibila care ar fi putut sa inteleaga mult dar se lasase prada extremistelor si teribilistelor filozofii ale Monadei, ale insingurarii si sinuciderii care nu faceau decat sa acopere din partea cealalta principiul divide et impera pe care cei cu adevarat puternici il aplicau asupra celor slabi. Astfel, celor carora nu le era frica sa se coalizeze li se inocula ideea ca e o problema de mandrie sa nu o faca. Apoi si de naiva si cruda Anima, cea insensibila care aduna in masa trupului ei foarte multe dintre calitatile, valorile si visele vechi ale lui. Naivitatea si cruzimea ei erau unele dintre acele calitati si nazuinte. In acest timp el a actionat rational, incercand sa contruiasca mereu peste ruinele lasate de cele doua femei in ziua precedenta. Contactele telepatice ii erau respinse (sub diverse motivatii aruncate cu usurinta atunci cand se intalneau) iar porumbeii mesageri ajunsesera in cele din urma sa se intoarca nu numai fara un raspuns, dar si cu aripile retezate. Se zbateau jos la usa de la intrare si dadeau cu ciocul in toc pana li se deschidea. Drumul lui Septimus a ajuns pana la urma si in zona revoltei, a urii. Desi le trata diferentiat, si relatia lui cu fiecare din cele doua era speciala, rezultatul era insuportabil de asemanator. Haosul din ele, desi atat de diferit atat prin cauza cat si prin manifestarea directa (Anima, indiferenta la trairile lui sau efectele directe ale actiunilor ei asupra lui, il purtase printr-o serie de evenimente batjocoritoare, din ce in ce mai umilitoare, atitudinile ei alternand halucinant si aproape ilar de la o zi la alta, in vreme ce Libra ii retezase mult mai abrupt orice cale de interactiune, cu fanatism si completa iresponsabilitate, egoism si vehementa autoindoctrinare, prezentand cu hotarare explicatii strigatoare la cer care infuriau si scarbeau. Si ea alterna asupra deciziilor de viata si de moarte, revenind cu scarboasa usurinta asupra lor. Daca Anima parea ipocrita si nehotarata, Libra parea malitioasa si efectiv nebuna). Incet-incet, pe masura ce praful s-a asternut, cu toata ratiunea si rabdarea lui, cu toata bunavointa nemarginita si aplicata calculat, Septimus se trezi singur de cele doua femei. Cateodata era brutal in limbaj cu Libra, pentru ca modul ei complet lipsit de demnitatea asumarii propriilor actiuni ii anula orice forma de respect pentru ea. Intotdeauna insa urma o cale constructiva si se sacrifica oricat pentru orice speranta de reconciliere. Era harnic si rabdator pentru ca era singura cale pe care o stia. Principiile dupa care traia, pe care le descoperise singur prin incercare si eroare si pe care si le asumase de la un punct al vietii incolo il impiedicau sa se mai razbune vreodata pe o femeie iubita, chiar daca il tradeaza, asa ca isi imbuteliase frustrarea pana cand il adusese in fata vasului in care potiunea alb-translucida lucea. Un bol de lemn folosit la alchimie in copilarie, patat inca de urme de galben deschis, plin cu un amestec din extract de Dracaena Thanata cu must de Saltarete. Mustul de Saltarete, prin aroma dulceaga puternica si fermentatia zaharurilor avea dublul efect de a masca amareala sevei violete si de a-i potenta efectul asupra sistemului nervos.
Statuse luni de zile privind la flacarile pe care le conjura, cu care se juca, in dansul carora cauta sa patrunda misterul existentei sale defecte. Simtea prezenta sinistrului si necesitatea misterului, la fel ca in lungile nopti transpirate petrecute in tacere cu Anima. Ajunsese din nou izolat, statea din ce in ce mai mult inchis in pivnita de sub capela din curtea casei, locul lui intim, fiind destul de departe de parinti dar destul de aproape de altarul din capela pentru a lasa se infiltreze reminiscente de energie. Aceasta fusese existenta lui dinainte, din adolescenta, din care scapase o data cu maturizarea si intrarea in Universitate. Acum cazuse incet inapoi in ea pentru ca desi nu voia sa recunoasca, si intr-adevar nu avea niciun motiv sa o faca, isi cladise existenta in jurul acestor doua femei. Ele nu aveau niciun merit si numai motive de rusine prin comportamentul lor care intrunea tot raul si uratul la feminin. Aveau insa ceva ce, dincolo de purtarea lor mai mult decat reprobabila, ii captase fascinatia lui Septimus si il facuse sa spere, complet justificat, in cladirea unei relatii solide, demne de incredere. Ceea ce se intamplase nu fusese vina lui, dar consecintele erau de neindurat, erau prea josnice si murdare, prea gratuite, prea mult pentru a putea pur si simplu ierta fara sa se injoseasca, sa se anuleze, sa se piarda pe sine. Familie nu avusese niciodata cu adevarat, dimpotriva, ei fusesera intotdeauna modelul negativ dupa care se dezvoltase, prin refuz si evitare, dar in lipsa completa a unui model pozitiv. Toata dezvoltarea lui fusese realizata astfel prin negare, prin experimentare directa, primind lovituri pe care majoritatea le evitau in mod natural, urmand cele mai simple si vitale informatii primite in cadrul intelepciunii familiei. Asta l-a facut curajos, dar nu i-a stins si setea de incredere deplina in cineva pe care sa poata respecta. A putut intretine false relatii de curtoazie doar pana la o varsta, cand a inceput sa renunte la toate piedicile si adaosurile inutile. Asadar, nu avea nici prieteni, nici macar in sensul superficial si politic. Avea doar o lista nesfarsita de oameni, de stanci in care isi batuse cuie de sustinere, care se fisurasera invariabil si lasasera crapaturi de dezamagire in urma, cu ultimele doua randuri completate de aceste doua fiinte in care crezuse mai mult decat in oricine inainte si peste a caror transformare nu mai putea trece.
Privise in flacari pana cand aproape isi pierduse vederea, asa cum facea si cand era mic, stia ca se distruge pentru cineva care nu merita, dar nu putea accepta acest adevar rau si gratuit, ca ele nu meritau. Poate l-ar fi putut accepta pana la urma, dar nu le putea accepta purtarea, mai ales a Librei, care era o fiinta rationala, care se pretindea etica. Nu putea accepta ca singura cale e sa accepti mereu meschinatatiile nelimitate si josnice si sa treci mai departe. Nu se mai putea asa. Nu mai voia bataie de joc.
Privind in flacari isi adusese aminte la un moment ca Libra nu fusese niciodata cu adevarat o fiinta la care tine in mod afectiv, doar intelectual, pretuind-o foarte mult pentru ceea ce este. Relatia lor intima a inceput doar pentru a echilibra felul libertin al Animei, pe care o iubea cu adevarat. Libra era scuza lui pentu a nu se simti ranit de tradarile Animei. In mod ciudat se simtea si putin mandru fiind in ton cu moda vremii privind relatiile intime.
Asternuse in seara aceea explicatia simpla si pura a trairilor sale si a actiunilor ce decurg in consecinta din ele si din actiunile incurabile ale celor din jurul sau. Ascultase muzica purgativa a volatilelor mici spirite de padure pe care le conjurase, aducand a rasina si clara precum turturii ce atarna la izvoarele unde salasluiesc ele. Era singura muzica ce putea sensibiliza si imbarbata in acelasi timp, simtea el, pentru ca era singura care canta latura sensibila a barbatiei adevarate, si cea cu adevarat mandra a lucrurilor fragile.
Termina de fumat pipa cu radacini macinate de Coada Ursului Alb, o alga interzisa a carei existenta e tinuta secreta de autoritati, folosita de magii Cercului Garzilor Imperiale in lupta pentru proprietatile sale de a creste exponential concentrarea si a induce starea de “hipermetabolism” (subiect tabu si motiv de legenda in popor), oferind utilizatorului nivele inaccesibile de viteza si agilitate, senzatia de viteza fiind comparabila cu aceea data de calaritul unui urs alb, de unde si numele menit pentru jargoane restranse. Dadu fara sa ezite tot continutul castronelului de lemn peste gat.
Se trezi intins pe un pat dur inconjurat de un lichid vascos, nebulos, alburiu, intr-o sala inalta, slab luminata prin ferestre lungi si inguste si avand tavanul terminat prin varfurile ascutite ale arcadelor. Cand incerca sa se ridice observa ca avea mana dreapta amortita. Imediat, observand miscarea, un preot de salon veni la el si risipi mreaja din jurul patului cu o atingere. Ii explica pe un ton incet si raspicat dar respirand o cinica siguranta ca se gaseste in Sanatoriul Central de regenerare, ca a suferit o otravire cu substante necunoscute (despre care insa va trebui sa vorbeasca mai tarziu cu Chestorii Alchimisti, tinu sa mentioneze), ca este acum in afara oricarui pericol, desi fusese foarte aproape de moarte, ca avusese noroc – pozitia in care statuse, pe partea dreapta, favorizase scurgerea lichidelor dense din otrava in acea parte a corpului, departe de sistemul nervos central, ceea ce i-a salvat viata (aici Septimus simti o strafulgerare in cap, aducandu-si brusc aminte ce facuse si de ce esuase – auzise din zbor vorbe despre acest posibil efect cu seva de Thanata, dar nimeni nu stia cu adevarat nimic si nu pusese pret pe ele, le uitase) dar, din pacate, tesuturile mainii drepte ii fusesera cu totul necrozate de otrava adunata acolo si nu o va mai putea folosi niciodata.
