Un vers dintr-un cantecel al formatiei Parazitii suna cam asa: “Privesc viata printr-un geam de Mercedes/Din exterior”. Cam asa este si viziunea mea asupra facultatii noastre lemnoase si scartaitoare. Exterioara.
Ma duc astazi sa imi vizez permisu’ de citit... Da, stiu ca nu citesc. Nu ce trebuie. Nu cat trebuie. Sa nu mai zic de cand. Nu pot. Nu pot pentru ca nu aveam inca carnetu’ de student vizat. Ma duc sa imi vizez carnetu’ de student. In timp ce sunt invitat politicos afara si imediat dupa primit din mila inauntru cu replica imbietoare “Lasa-l ma ca asta e ala care e de cinci ani la noi si mai are si 28 de restante”, in timpul asta, zic, imi scot carnetu’ de student si raman constipat la cap frunzarindu-l. Coincidenta e providentiala. Am fix 5 (cinci) note trecute in carnet. E ca si cum as fi luat cate o nota in fiecare an petrecut aici.
In fine... bla bla bla stampila intalneste hartia si ies cu trimiteri mentale la origini. Si nici eu nu prea le placeam pe ele...
Ies pe coridorul de la parter, stanga (privit cum intri pe usa din fata, aia dinspre arhitectura), si vad numa’ cururi marfa peste tot. Ah... nostalgia. Curul e ceva de suflet pentru mine si la noi in facultate ele nu au lipsit niciodata. Asta ma face sa fug cu gandul inapoi cand eram anul I. Pentru prima oara. Aveam un teanc de carti imprumutate de la biblioteca si mergeam cu ele in brate pe coridor. Eram atat de agitat ca m-am impiedicat si le-am scapat pe toate. Le-am ridicat atent, rosu de rusine si am fugit sa iau un taxi pana acasa; imi era rau de emotie.
Veneam atunci la Hogwarts cu planuri mari si stralucitoare. Aveam de gand sa ma transform intr-un om, sa imi umplu nenumaratele goluri rusinoase din cultura, sa iau lucrurile in serios asa cum numai eu stiu, sa ajung in cele din urma chiar profesor, indiferent daca pe parcurs sunt tratat cu intelegere, afectiune si respect sau nu.
Unele intalniri chiar pot sa iti strice ziua, totusi. Sigur, cand esti un ciudat nemultumit si inadaptat ca mine nu te poti astepta sa iti faci prea multi prieteni. Din start. Dar daca ai nesansa sa mai intalnesti si o varianta neaosa de stalker, crescut in secta de adventisti pana la 23 de ani si proaspat emigrat din gaesti in cautare disperata de barbat, cu sau fara voia lui, asta sigur nu te ajuta sa te integrezi. Si nu ma refer aici la urmaririle alea zilnice atat la scoala cat si pana acasa. Asta chiar poate lucra in avantajul tau. “Uite, are o prietena”. Gen.
Dar sa fii bantuit cu lunile telefonic, noaptea, la usa, la interfon, pe strazi, la cursuri, la biblioteca, sa fii scuipat in fata in mijlocul facultatii in timp ce incerci sa ii explici ca refuzi sa vorbesti cu ea daca nu vorbeste mai incet si mai civilizat, sa fii lovit, tras de haine in public, amenintat (da. Unii recurg la amenintari cand iubesc) si sa se imprastie cu consecventa si precizie cele mai scarboase barfe despre tine, asta sigur nu te va ajuta prea mult la capitolul self-esteem si integrare sociala.
Ea este Elena si am fost impreuna trei ani. Acum e profesoara de romana, latina si engleza si merge cu copiii in excursii. Cand ne-am intalnit nu stia ce inseamna (literalmente) cuvinte ca buncar si viking. Ah, inainte sa trec mai departe: am ajuns sa am o relatie cu ea cand absolut nimeni nu mai interactiona cu mine, prieteni nu am avut niciodata (se pare...), familie nici atat, iar ea era singura cu care puteam sa vorbesc.
E mereu misto sa revizualizezi momentul, procesul tragerii apei peste un vis major.
Si, iata asa, in ultimii doi ani n-am mai dat pe la scoala de scarba ei. De fapt era mai mult un dispret imposibil amestecat cu paralizie si uimire. Ea facea din cel mai pur vis al meu cel mai gretos cosmar si eu nu aveam ce sa fac decat sa accept. Cand o fata te loveste sau scuipa nu o poti lovi inapoi, nici macar in aparare. Cand te indeparteaza de toti vorbind despre tine nu poti sa vorbesti despre ea sau despre ceea ce spune; simpla adresare a acestui subiect te face sa iti pierzi statutul natural masculin in ochii celorlalte fete, care nu inteleg prea multe despre viata si conditia masculina dar le place sa vorbeasca despre ea.
Acum revin. In forta. Dar de unde sa incep? Imi este atat de greu, de rusine sa ma bag in seama cu noile mele colege, sa le cer un curs, o bibliografie, o muie, ceva.
Asa ca ma imbrac frumos si ma plimb pe Lipscani. Plec de acasa ca sa nu imi mai ranesc parintii cu dovada ratarii mele absurde. Ma uit in ochii trecatorilor, cartarescian. Beau bere si scriu in locuri linistite, ma intalnesc cu amici care nu dau doi bani pe mine si orice as spune sau face nu vor da niciodata dar imi datoreaza bani (luati de la parinti...) si imi vars matele in fata lor. Metaforic.
Beau cafea in varful movilei din Cismigiu, ofer flori mici si urate cate unei fete spunandu-i ca azi e micul craciun, o sarbatoare nationala finlandeza, si eu trebuie sa respect traditia de a darui o floare celei mai frumoase si triste fete pe care o intalnesti in ziua respectiva, pentru ca bunicii mei erau finlandezi. Stiu ca e doar ora 11 antemeridian, dar sunt sigur ca nu voi intalni o fata mai frumoasa ca tine azi, orice as face. Gretos si diabetic, nu? Mananc la Mc pana ma apuca diareea si iau un taxi pana acasa, complexat fiind de ideea trebii mari in toalete publice sau institutionale. Sau oricare alta decat a mea.
Si mereu ma intorc aici. Ma uit la puternicele straluciri barbare ale soarelui peste tablele acoperiselor sinistre, printre lemnele murdare ale schelelor, pe suprafetele induratoare si ruginite ale burlanelor. Vreau sa apartin. Ma plimb dupa-amiaza sau in dimineti cetoase pe scari si coridoare. Nu mai stiu de mult ce caut, dar nu ma pot opri. Imprumut cate o carte, schimb cate o replica, cer ajutorul mereu, cu orice ocazie. Ma uit la cururile marfa care se plimba peste tot, grabindu-se cu scop. Toape de maidan, club, cocteiluri si dans pe bar in fuste in carouri de ‘scolarita porno’, intelectuale hipioate de narghilea, proza intermoderna, concerte pheonix si perversiuni stilate, acide si umilitoare botezate quality time de lectura, film sau studiu, maicute de o cafea, teme multe si constiincioase si sex destrabalat reprimat cu anii, toate sunt aici. Toate traiesc, invata, mananca, iubesc si se basesc aici. Ele functioneaza. Dar e un zid intre mine si voi. Ridicat in timp, edificat si tencuit cu malefica atentie in ultimii trei ani.
Ascult James – Getting away with it pana cand simt ca mi-a intrat in oase si maduva rezoneaza pe ritmul ei. Nu pot purta decat o melodie in telefon si o tin mereu pe aceeasi. Ipod nu am avut niciodata.
Merg cu metroul. Rog fete care intra sa imi lase loc si ele o fac, zambind. De fiecare data. Uneori se iau paznici dupa mine si ma pierd ca un diavol in lumea panicata, mormaind “nu stim, nu stim la cine striga”.
Ma duc sa ma intalnesc cu fete ‘cunoscute’ pe net. Una ma roaga sa merg cu ea la cabinetul ginecologic ca a fost violata si cand ajung acolo nu e si are telefonu’ inchis.
O fata trece pe strada dansand, cu casti in urechi, o opresc si o intreb, imi da castile sa ascult. Eu i le dau pe ale mele. Nu recunoaste melodia. Pleaca, se grabeste, autobuzul...
Pseudoprietenii s-au dus dracu’, s-au plictisit de mine sa trag de ei/ele sa mergem la imbatat/agatat prin baruri si fumuri.
Incerc sa citesc si imi vine sa plang. Pentru ca realizez ca vreau si imi place, la fel cum imi place facultatea asta, indiferent de ce ar spune oricine, dar nu are rost daca nu ai respect de sine. Si ea mi-a luat asta, in acei trei ani... Pretioasa resursa si asa atat de rara in geografia mea.
Mi-a afectat si m-a privat de mult mai multe, de la lucruri de valoare materiala de prin casa si momente de potentiala fericire pana la sanatate si relatiile cu familia, prietenii si colegii. Dar asta nu ne importa aici, acum.
Ceea ce ne importa este faptul ca nu a suportat niciodata consecintele actiunilor sale, pentru ca nimanui nu ii pasa. Asta e problema cu a fi perfect singur.
Si atunci de ce sa construiesti, daca poate fi oricand distrus? De oricine! De ce sa depui efort, daca viata si libertatea ta nu sunt ale tale si sunt de inchiriat?
Tot merita, pentru a-ti imbunatati calitatea trecerii timpului... Dar nu si daca esti singur. Nu ai pentru cine. Tu nu esti un scop in sine si un om nu exista decat in masura in care relationeaza, interactioneaza, pentru ca e o fiinta sociala. Si nu te poti face fericit pe tine insuti. Poate doar eu gandesc asa, dar nu imi pot oferi singur afectiune si nici nu vreau. Si despre afectiune vorbesc.
Eu sunt George, si daca ma vezi vreodata, iubeste-ma, zambeste-mi, sau macar ignora-ma.
