In termeni stiintifici: bleah.

Consider fascinant. Exact acei oameni care au atins piatra din fundul fantanii in ceea ce inseamna penibil, jalnic, patetic si ridicol sub proprii mei ochi, exact aceia zic, se erijeaza acum, cu o noua piele trasa peste, in critici ai non-conformismului si (tineti-va bine) originalitatii. Pentru detalii: link.
Dar, despre morti numai de bine.
Iaca o fotografie mult mai interesanta in sine decat subiectul de mai sus.

De ce iubim gunoaiele?

Nu. Nu voi vorbi nici despre Melania, si nici despre Cartarescu. V-am prins.
Va voi povesti ce am facut in seara asta.
In primul rand postul anterior (de sub) trebuia sa fie al doilea, dar m-am razgandit si l-am sters. Dupa asta m-am razgandit din nou si l-am pus. Si asa va ramane. Restul e tacere! Si ca sa serbez aceasta decizie pun melodia asta.
V-am spus deja ca deunazi ma plimbasem cu metrou'. Buuun. Ajung acasa, ma cert cu taica-miu care era aghesmuit si nu ma lasa sa imi pun haina in cuier. Isi cere iertare si mergem impreuna cu metrou' (e un semn?) pana la poli, unde era el invitat la nush ce tragere la sorti pentru o excursie in Canare. Ajungem acolo dupa un drum de 30 de minute in care am schimbat 2 replici:
"Cat e?" intreaba el vazandu-ma ca ma uit la ceas.
"Fara un sfert" uitandu-ma inainte, la harta.
Teapa, trebuia sa vina cu nevasta. Ne intoarcem. Pe drum vedem doua macarale pe un santier. Nu strambati din nari, pentru ca ceva era cu adevarat interesant, ba chiar original la ele. Se miscau.
Odata ajunsi acasa, mancam fasole, vorbim despre ce a facut Hitler bine si ce a facut rau, despre originile comunismului si Creanga de Haur a lu' Sadoveanu, disecam Caderea Constantinopolelui de V Corbu si Cavalerii lui Ioan Dan si tragem basini si ragaim ca porcii. Bem sprit si ii arat blogu' lu piticigratis. Ii place dom'le. Primesc niste pareri de bine despre pagina asta. Ma simt bine si habar nu aveti cat de special e sentimentu'.
In alta ordine de idei: au aparut adidasi care au o rola in calcai. Luati 5 minute sa meditati la asta si pe urma cititi in continuare.
Gata?
Am si vazut azi primul sclav al trendului care ii purta. Se dadea pe... calcaie. Era sa il consider jalnic, la prima vedere. Dar in secunda urmatoare mi-am dat seama ca nu e jalnic. Nu. Si asta pentru ca el se dadea pe rolele din calcaiele adidasilor pe peron la metrou. E clar ca nu e jalnic. E emo si incerca sa se sinucida.
Am vazut si doi emo mici. Stateau pe scaune si se pupau cu limba. Ea avea 13 ani si sub 1,50 el avea vreo 15 si peste 1,50 dar nu cu mult. Cineva le face la un moment o poza si ei incep sa strige la el manelist imputit care te iei de doi emo ratati si le faci repede poza. Fata adauga indemnul sa o caute pe youtube ca e vedeta (sub numele ei de scena) "be mare u mic be mare igrec mic. bubi". Afara incerc si eu sa le fac o poza dar iese prost. Neinteligibil. Avem adidasi cu role si metrouri supraterane: avem di tate. Ce pula mea.
PS: eu vorbesc curat si elevat, in pizda lu' ma-ta.

Erata + Melaniada Si Elenopeea. Pe scurt despre tarfa dementa si altele

Primul meu post NU va povesti despre relatia mea cu Melania. Asta care e deja aici in stanga, la fanii mei. Ironic, stiu. Sunt convins ca imi va disparea si singurul acolit cand va citi primul post. Va pun si un link spre blogul ei tocmai in aceasta eventualitate (vedeti ca partile alea unde zice de rau sunt despre mine). Asta e, blogul oricum stiu ca va continua sa il urmareasca, rozandu-si unghiile de ciuda ca nu stie cum sa il saboteze si p-asta. Voi povesti in schimb despre altceva. Dar voi face mai intai niste precizari:
Imi place si mie piticigratis, il citesc si il gasesc reconfortant. Da' sa va puna dracu sa ziceti ca il copiez. Eu nu vreau sa fac pe nimeni sa rada. Intentia e similara, dar mai matura, intrucat eu il gasesc pe el infantil (Da ma da, te gasesc infantil. Iti pozezi pula in scaner si ai multe locuri comune in exprimarea argotica. Deci, repet, nu faptu' ca e argotica, ci faptu ca e plina de clisee). Ah, da, nici nu incerc sa ating vreodata popularitatea lui, si nici nu o sa fie la fel de entertaining ce am eu de spus.
M-am razgandit. O sa va povestesc despre Melaniada. Totul a inceput prin noiembrie 2006. Ma duc eu, ca orice student, la cursul pe saptamana aia si ma asez intr-o banca, stingher. Sunt intrebat de colegi daca sunt cu ei in grupa. Le raspund ca da si sunt intrebat din nou, cu priviri neincrezatoare.
Vine profa. In timpul cursului am fost absorbit si fascinat de fizionomiile stranii, interesante, sexy, urate cu spume din jurul meu. Se remarca o fata care vorbea mult si aparent stia ce spune, si spun asta dupa fizionomia profei, care exprima aprobare. Ma gandesc ca eu sunt un chiulangiu ordinar si am nevoie de prieteni care sa mearga la scoala pt mine, asa ca o invit dupa curs la o cafea. Dupa vreo doua ore in care am vorbit mai mult singur iesim afara in ploaie, si hotaram sa ne plimbam cu autobuzul ca sa putem continua 'discutia'. Nu trece mult timp si imi spune ca s-a indragostit de mine si ca nu mai poate. Eu contraatac, dupa un moment de stupefactie cu argumentele de bun-simt: "asa de repede?", "suntem colegi, nu e bine", "eu nu simt la fel", "sa nu ne pripim, sa luam lucrurile incet". Intelege pana la urma si accepta sa ramanem prieteni.
A doua zi la scoala vine la un moment dat suparata la mine si ma intreaba: "de ce nu ma saruti la scoala, ti-e rusine cu mine?". Raman blocat. Ii aduc aminte de discutia de ieri. "Si asta intelegi tu prin prieteni?" ma intreaba furioasa. In cele din urma se prinde si pleaca aruncand un "nu mai avem ce discuta". Eu ma gandesc sa repar situatia si asa ajungem, dupa ore, sa vorbim din nou. La sfarsit suntem din nou amici.
Peste cateva zile o sun, seara, sa o intreb ceva legat de facultate. Ma intreaba unde sunt si ce fac, si afland ca eram la o bere si in compania noastra erau SI fete, are un nou acces de furie. Eu ii spun aproape implorand "nu spune lucruri care nu mai pot fi sterse. Opreste-te si calmeaza-te, ori ma vei pierde ca prieten". "Lasa ca vad bine ce pierd George. Pierd un gunoi".
La momentul respectiv nu aveam prieteni si nu am vrut sa o pierd. Asa ca am iertat-o. Si i-am explicat din nou cum e normal sa stea lucrurile. Si uite asa a inceput. De fiecare data se razbuna pe mine pt imaginarele acte de infidelitate, lipsa de respect etc, de fiecare data venea plangand sa isi ceara iertare, de fiecare data eu o iertam si credeam ca ma va respecta cu atat mai mult acum, dupa.
A fost o perioada naspa pentru mine. Am cedat in cele din urma si am cazut intr-o relatie care nu imi putea oferi nimic, decat multa mizerie si rusine. Wishfull thinking din partea mea, si inca grosolan, sa imi inchipui ca imi va aduce mai mult respect de sine, capitol la care aveam lipsuri majore, prieteni si ajutor in domeniul educational. Razbunarile ei au devenit din ce in ce mai violente si mai absurde. Stiu ca e ciudat sa spun asta, dar atunci cand nimanui ii pasa ce se intampla cu tine se pot intampla lucruri ale dreacu' de bizare. Pe parintii mei ii doare in cur, si i-a durut intotdeauna. Pentru ei o orice nevoie (oricat de naturala) e semnul unei probleme de caracter. Fiind singura fiinta careia ii pasa de mine, singura legatura a mea cu viata reala, chiar daca doar se prefacea (si foarte prost inca) ca ii pasa, ma gaseam nevoit (cu mintea mea paralizata de frica si singuratate) sa o iert mereu. Am facut totul pentru a-i castiga respectul si pretuirea, doar pentru a constata ca e incapabila de respect sau pretuire. Am luat-o peste tot unde mergeam eu cu familia, si a fost acceptata ca membru (chiar daca prostia ei crunta - Da! in sensul de baza - ne punea mereu in situatii penibile sau conflictuale). In tot acest timp am incercat de foarte multe ori sa ma despart de ea, dar apasarea singuratatii (care era acum si mai apasatoare pt ca barfele ei, intrigile rasadite si comportamentul ei exagerat cu mine, in public [pe langa, recunosc, propriul meu caracter excentric de "ciudat" tipic], mi-au atras o simpatie din partea tuturor cam cum aveau parte leprosii si ciumatii medievali - adica dispret, lipsa de respect si/sau handling cu manusi chirurgicale), ideea dezamagirii, a neputintei de a avea un prieten adevarat (sau de a-l pastra - asa cum fusesem adesea acuzat) si mila pentru o fiinta din ce in ce mai pierduta cu firea (pe de o parte ma ameninta ca imi invenineaza amicii, colegii si chiar parintii [a si facut asta] impotriva mea, iar pe de alta parte, ca sa o iert si sa nu o parasesc a avut multiple tentative de sinucidere) ma faceau, against all my better judgement, sa revin in tentaculele ei, cautand caldura animala si fetida, dar calda (si in primele 5 minute poate chiar inofensiva). Gesturile ei, asa cum stiam dar mi-era frica sa constientizez, au escaladat pana la a ma scuipa pe fata in mijlocul facultatii, a-mi rupe un deget de la picior intr-un exces de furie sau a-si da drumul pe jos in strada [evident in vazul oamenilor], pentru a o ameninta mai tarziu pe maica-mea ca ma baga la inchisoare si are si martori.
Bleah. Destul cu deprimantele cacaturi. Ideea e ca m-a afectat. Toata nedreptatea, mizeria si singuratatea. Ajunsesem un rebut social si o facuse intentionat, cauzalitatea fiind evidenta. Am stat 2 ani non-stop in fata monitorului, aproape ca mi-am pierdut vederea, am dobandit hemoroizi si o fisura anala si mi-am strambat coloana de am probleme cu mijlocu' intocmai ca un batran, la 22 de ani. In pizda ma-si stresul m-a facut sa imi pierd si o parte din par si sa fac un inceput de chelie.
Dar! toate aceste chestii tin de aparenta si nu pot dilua esenta. Iar cum si un vin nu devine decat mai bun in timp, la fel si eu cred ca indiferent de toate deprecierile astea de ordin fizic nu ciobesc cu nimic din scheletul solid a ceea ce conteaza de fapt, si anume (si nu pot pune destula emfaza pe asta!) sarmul meu indestructibil. Sunt doar cicatrici pe fata rocii. Da. Am mentionat si modestia printre trasaturile mele definitorii?
In fine, azi sunt separat de ea, inca mai primesc mesaje in fiecare zi - incepand plangacios si rugator dimineata, continuand amenintator la pranz si incheind intotdeauna blestemacios seara (o sa postez niste exemple intr-o zi), am 27 de restante la facultatea mea, de Litere (in an final, III - eu deja am facut anul 1 de doua ori, pt ca l-am inghetat la mijloc ca un nebun) si ma simt bine si aproape fericit. Nietzsche spune (si da, cartea din lista am citit-o recent, de fapt inca o mai citesc. Am pus-o acolo sub efectul placerii de moment) ca numai englezii cauta fericirea. Perfect, mie intotdeauna mi-au placut englezii.
Promit ca nu o sa mai am posturi asa triste (sau lungi) ca asta.

Tot Nietzsche spunea ca englezii nu pot fi sinceri fiind prin definitie multifatetati si fani Kant (un joc de cuvinte cu Kant si Cant in limba germana). Cu riscul de a fi redundant mie imi plac. Si am si o nevoie compulsiva de a fi sincer, de a spune tot pentru a putea cere sa fiu crezut. Inca un motiv pentru acest post deprimat. A one time deal.

Primul Post (pe bune)

Azi m-am hotarat sa fac 3 lucruri:
1. O sa ma duc sa imi iau la bataie prietenii care m-au neglijat cumplit si o sa le bag mintile in cap
2. Indiferent ce se alege de facultatea mea o sa ma duc in alta tara sa muncesc ca operator inchizator conserve pe un vas sau ca pescar intr-o fabrica de conserve - sau chiar ca barman intr-un... BAR din Dublin - si o sa strang bani traind din mai nimic, iar cu banii stransi o sa vizitez Asia unde o sa ma destrabalez.
3. M-am gandit mult inainte sa postez rezumatul acelei lungi perioade din viata mea si faptul ca am ales sa o fac dovedeste ca m-am impacat perfect cu ea (cu perioada) si nu am nevoie de nici un fel de intelegere sau empatie. Ma doare fix la doi coti de pula de ce credeti. Singurul motiv este utilitatea practica a povestii pentru intelegerea povestilor ce vor urma.

Azi de-asemenea m-am plimbat cu metroul in loc sa merg la scoala, ca parintii mei sa creada ca ma duc la scoala, 2 ore. Si am citit. Nu stiam ca la depoul IMGB metrou' iese la suprafata, am avut un soc si un flashback din Half Life 2 (stiti, multe trenuri p'acolo, in jocu' ala).

Tot azi trecand pe langa o domnisoara blonda care impartea reclame la banca... ma rog la o banca, vad le da reclame tuturor dar pe mine, desi trec vadit de pe-langa-ea, ma ignora. Trec 10 metri, ma intorc si ii cer "Da-ti-mi si mie una va rog" si conversatia decurge:
"Daca va intereseaza comisioanele si informatii despre carduri...."
O masor de sus pana jos si spun:
"Nu multumesc, doar dobanzile ma intereseaza"
Se uita ea la mine de data asta, mai intrebator decat pozitia ei (pozitia ei functionala, rolul ei in situatia data si in dialogul nostru ma porcilor!) ii permitea si ii clarific:
"Am si eu 100 de milioane in banca si incerc sa profit de criza" si zambesc conventional+putin pervers.
"La varsta ta ai asa bani seriosi?" cu un ton apreciator dar cu privirea in alta parte. "De-asta nici nu ti-am intins-o ca pari tanar". Zambeste si se uita la mine sumar.
"E foarte bine". Purtam niste bocanci de piele de vreo 7 ani dar care se tin inca bine (bontimes - piele de vaca pentru copite de bou), niste blugi tot foarte vechi da' intregi si un polar de la northface. Rockeru' tipic.
"Nu e chiar asa. 30 de milioane i-am castigat intr-un proces acum 4-5 ani. Am pornit de acolo si am adaugat in timp."
"E ceva totusi. Eu am 26 de ani si nu am nimic in banca. Cand mai scap eu de maica-mea..."
"Si eu stau cu parintii. Eu am 23. Si stai linistita. Te descurci. Nu ai pierdut nimic inca." Ea se uita la mine intrerupt, intorcandu-se sa dea mai departe fluturasii. Era frumoasa. Avea parul pana pe la a doua coasta de sus, mainile lungi si delicate, dar nu fragile si purta o combinatie comuna de cizme pufoase (dar nu wookie) cu blugi stramti bagati in ele. Din acele cizme ieseau niste gambe suple si tari, care, desi purta o haina neagra lunga, prevesteau un cur la fel de tare si bine inchegat.
"Eu lucrez de fapt la o firma de turism, pe la romana, stii. Asta - da din barbie - doar asa ca sa mai scot si eu un ban pe langa".
"Vad ca mai ai putine" indraznesc eu uitandu-ma in mainile ei infrigurate.
"Ei. Dar am si toata cutia aia de-acolo" aratand spre un stalp din dreapta ei, de langa o cabina telefonica, la baza caruia statea o cutie de carton cam de marimea a doi porci de guineea. In fata noastra se intindeau mese pliante cu martisoare.
"Pacat zic eu, zimbind jenat. Te-as fi invitat sa bem o cafea (ma uit spre restaurantul Intermacedonia, de vis-a-vis, in intersectie). Poate ti-e frig."
Imi zambeste: "Da-mi un pix."
Scot unul din ghiozdanul plin de caiete goale si carti cumparate in ziua aia de la librarie si i-l intind, impreuna cu reclama, pe spatele careia scrie un numar.
"Maine. Pe la 10, 10 jumate, daca mai vrei sa stam de vorba sau ceva, suna-ma. Ok?"
"Sigur" zambesc cu greutate simtind cum se rupe ceva in piept si se varsa in jos pe vene.
"Imi pare rau dar acum nu pot sa plec pana nu termin astea, si dupa merg la serviciu. Dar suna-ma maine, si vorbim"
"Chiar nu e nevoie sa zici de doua ori" zic zambind, si ma pleznesc mental peste frunte in secunda doi. Retard.
"Vorbim atunci. O zi buna in continuare. Si serviciu usor! " zambesc si plec. Disfunctional social? Cu siguranta. Dar cauzele sunt multiple si rezultatul este unul complet justificat si cel mai fericit posibil. Eu stiu de ce sunt ce sunt, si stiu si de ce am facut alegerile care m-au adus aici si nu le regret. Dar atunci eram altcineva. Eram altruist, tolerant si rabdator. Am renuntat la rabdarea asta. Si uite cum, cu un simplu zambet (cu dintii din fata rupti - ai mei!) si o raza de soare se trage apa dupa ani de umilinta gratuita si suferinta apostolica. Cum am zis, am renuntat la asta. Nu merita. Vreau sa traiesc azi.

Dezvirginarea blogului meu

De cateva saptamani ii tot schimbam culorile. Astazi am inteles ca nu are rost si le-am lasat balta. Sau perfectionismu' meu patologic a fost satisfacut si am putut trece mai departe. Nu veti stii niciodata. Sa o luam matematic, ca procesul sa fie eficient, cat mai putin dureros si, eventual, chiar placut.
1. Motive: Mi-am facut blog ca sa le fac in ciuda altora.
Totul a inceput acum o juma' de an cand cineva m-a intrebat de ce nu am profil Hi5. Faptul ca acel cineva avea tzatze si buci misto m-a adus fiziologic in imposibilitatea de a-i da un raspuns natural din familia "De ce as avea?" sau "N-am nevoie " sau chiar "Pentru ca nu sunt destul de ratat, du-te-n gatu' ma-ti si nu mai da buzz cand joc DotA" (DA joc DotA, E cel mai retardat joculet pe care l-am intalnit in viata mea, AM intalnit acolo cei mai ratati oameni SI de cand joc cred ca mi-am pierdut vreo 10,20 de puncte din IQ DAR Satisfactia de a-ti bate joc de prosti insa este inegalabila si creeaza dependenta). Asa ca i-am zis, ceva mai politicos dar pastrandu-mi demnitatea: "STAI CA IL FAC ACUMA!". Dupa ce l-am facut (cu tipa nu a iesit nimic, taci) am inceput sa scriu la jurnal, tot felu' de porcarii (povestioare fantastice, chestii cotidiene, poezii [!]). Pana cand, intr-o zi cu smog, o mare tarfa s-a suparat ca s-a despartit de mine si (avand parola mea de Hi5, mail si mess -cretin? da ) a sters totu', mi-a sters contacte din lista si mailuri , si EVIDENT, a inceput sa vorbeasca pe mess in locu' meu. Asupra tarfei voi reveni, ea va face subiectul multor relatari de acum incolo. Mi-am recuperat jucariile intr-o alta zi cu gauri in stratu' de ozon da' nu le mai folosesc. Ca sa ii fac in necaz ca uite, io tot scriu orice ai face tu, mi-am facut blogu' asta dupa mai bine de trei luni. Si nu numai ei, ci si tsunamiului de batuti in mecla care au blog azi si (evit sa folosesc fumata expresie "nush sa lege doua cuvinte") sunt mai prosti ca mine, dom'le. Parol.
2. De ce v-ar fute asta? Pentru ca arat bine, am pula mare, am bani si... errrm mai era ceva. Pula mea, vedeti si voi. Ah, pentru ca sunt inteligent, sensibil si cultivat. Da. Si o sa va placa ce scriu.
3. Ce voi scrie aici si cu ce o sa va faca voua viata mai buna: O sa scriu despre aventurile mele anoste, despre tot felu' de chestii filozofice de prin trolee si tramvaie si chiar din bancile facultatii (unde ajung rar) si o sa incerc sa va alin durerea cauzata de traiul abuziv si canibal de azi.