vineri, 23 aprilie 2010

anii ce au urmat

What did they say?

They said the truth is out there, that we are not alone. They said that there are no real monsters, but there are, aren't there? They said England prevails. They said in space no one can hear* (mersi Fluffy!) you scream. They said good things happen to good people, and happy things come to people that think happy thoughts. They said human spirit will never die.

What do you make of that? That last one. About the human spirit.

I think they never read George Orwell's 1984.

And of the others?

I think it is much simpler than people are ready to accept, and hanging humanity's survival, be it in a strict or metaphorical sence, on a feeling makes as much sence as wearing a good luck pendant that would keep you from harm. For those regarded as warriors: When engaged in combat the vanquishing of thine enemy can be the warrior's only concern. Suppress all human emotion and compassion ...kill whoever stands in thy way, even if that be God, or Buddha himself. This truth lies at the heart of the art of combat.





Mi-am petrecut cea mai frumoasa perioada din viata alaturi de tine. Am trait impreuna, in casa ta de langa Sighisoara laturi ale vietii pe care doar le gadilasem inainte cu tentaculele mintii. Le-am trait pe acelea, si le-am descoperit pe multe altele, cu totul noi, nici macar inchipuite. Am descoperit in sfarsit ca stiu sa gatesc, si nu numai atat, dar sunt si foarte talentat si inventiv. Acum nu mai era nevoie sa fac trimitere la vag-amintitele mele ciorbe la plic si supe cu orez pregatite la Cercetasi, si la pireurile cu chiftele sau pui la ceaun cu paste reusite ocazional in acea perioada. Acum puteam spune direct si fara ocolisuri ca stiu sa fac mancare chinezeasca de vaca picanta cu taitei intr-o juma de ora, sau ca nu exista saptamana in care sa nu iti pregatesc un Tiramisu, in 10 minute, si nu din piscoturi. In casa ta cu parchet de lemn si lambriuri de lemn, cu paturi de lemn si canapele fara arcuri, cu sfori si scanduri oriunde te uiti, acolo am ajuns pentru prima oara in viata sa ma simt destul de bun, destul de rafinat, suficient de cult. Si am crescut in aceste privinte alaturi de tine mai mult ca oricand inainte. Si nu in mod ipocrit, de dragul de a putea spune ca stiu si eu ceva nou, nu fite, nu mizerii, nu cresterea ca scop in sine, sau ca mijloc pentru a atinge un alt scop, ulterior, sau pentru a spala cine stie ce sentiment de inferioritate, sau pentru a parveni intr-o presupusa alta clasa, alt "nivel". Oricum nu mi-a pasat niciodata de masura pe care mi-o ataseaza ceilalti, sau mai bine zis chiar daca mi-a pasat si m-a ranit, nu am vrut sa fac ceva doar de dragul de a fi vazut mai bine. Cei care nu ma pot respecta pentru ceea ce sunt nu ma vor respecta nici dupa ce acumulez o anumita cantitate de informatii sau ating o oarecare performanta arbitrar stabilita. Nu cu adevarat, cel putin, ci cu un respect care nu merita doi bani. Desi m-am simtit mereu inferior, mereu ramas in urma, exterior, nerafinat si incomplet educat si cultivat (chiar si atunci cand dovedeam contrariul, era maniera cea care ma facea sa ma simt cumva neingrijit suficient), eu insumi nu am pretuit cu nimic mai putin intelepciunea celui exterior culturii si civilizatiei, in sens urban. Ma refer aici la genialitatea omului care locuieste intr-o casuta la munte, sau la intelepciunea taranului de rand. In fond, nu e nicio diferenta intre huzurinzii inutili si parazitari de acum, care isi pun fulare din orientul apropiat, se doresc boemi si estetici si ii desconsidera pe ceilalti pentru necunoasterea unei anumite informatii care lor le defineste intreaga existenta sau pentru localurile unde isi beau berea sau titlurile institutiilor in care isi pierd timpul si zic ca invata, si boierii medievali care desconsiderau taranii pe baze financiare, de avutie. Nimic din ceea ce acumulezi, fie material sau intelectual, nu schimba ceea ce esti, doar nuanteaza. Poate exceptie fac experientele sentimentale, care te lumineaza. Dar acelea nu pot fi cuantificate, si slava Domnului nu sunt inca un criteriu de mandrie si clasificare sociala. Nu asa am crescut eu alaturi de tine, moldoveneste si insetat de parvenire. Ci incidental. Traind frumos. Acesta era un efect secundar binevenit si inevitabil. Exact asa cum mi-am dorit dintotdeauna: sa vina natural. Si aveam in fiecare seara senzatia ca, si in respectiva zi, venise. Pentru ca fusesem cu tine. Stand impreuna, si discutand pana dimineata de multe ori, despre orice ne trecea prin cap. Luminandu-ne reciproc si facand o datorie din a cauta cat mai curand informatiile care observam ca ne lipsesc, pentru a afla adevarul in respectiva tema. Band mult ceai englezesc la ore englezesti, mancand prajituri orientale si savurand timpul pe care il aveam, impreuna.
Eu ma angajasem in oras ca profesor de engleza, latina si romana, la liceu. Tu mergeai in fiecare zi la institutul de fizica nucleara, unde lucrai de cand ai terminat facultatea, exceptand perioada petrecuta impreuna cu mine, in Bucuresti. In fiecare seara ajungeam acasa inaintea ta, uneori mai devreme, alteori doar cu o ora. Atunci cand aveam mai mult timp ma pierdeam in diverse treburi marunte si ora venirii tale ma prindea de obicei la calculator. Faceam ceva de mancare, duceam gunoiul, faceam curat intr-un loc din casa, spalam vase si rufe sau pregateam o lectie pentru studenti. Faceam frumos. Mereu cand venea ora opt ma cuprindea o agitatie si incepeau sa imi tremure putin intestinele, stiind ca in curand vei veni. Chiar daca eram adancit intr-o activitate, mereu ma trezeam atunci, instinctiv. Daca veneam mai tarziu nu aveam timp sa uit, si ma gandeam la acel moment inca de cand ajungeam acasa, pana ajungeai si tu. Plecam, de fapt, inca de la scoala cu gandul ca te voi vedea: ce sa iti spun, ce sa fac, cum sa te surprind, cum sa te tin mereu ocupata, sa nu iti dau timp sa observi ca nu te merit... Dar atunci cand ma dezmeticeam dintr-o stare adanca si treceam direct la realizarea ca vei ajunge in cateva minute (si tu ajungeai mereu fix la opt jumate) ma cuprindea o euforie irezistibila, care ma amuza si pe mine, constientizand-o si stiind ca te vad in fiecare zi de 2 ani. Brusc mi se trezeau toate simturile si simteam cum narile deja mi se inunda de parfumul ce iti va iesi de sub fusta pana la genunchi, parfumul trupului tau aromat si incins de o zi intreaga de munca atenta si efort cerebral. Mi te imaginam mereu dinainte cum te vei aseza pe scaun si te vei descalta oftand si zambind la mine, si mirosul combinat din parfumul pe care il folosesti, aroma ta genetica si caldura stransa intre picioarele tale obosite o zi intreaga, care intensifica mirosul dulce al efortului la feminin, ti se va imprastia incet in camera, si eu il voi inhala ca un nesatul in timp ce ma voi sili sa ma uit in ochii tai si nu la picioarele tale in acele ipostaze revelatoare, cautatoare de reactii. Din respect. Si din mandrie.

Ti-am povestit cum mergeam pe role de la 10 ani si cum in vremea liceului mergeam noaptea prin Herastrau, si ma intorceam ca un electron fara nucleu, ca un ion negativ, ca intr-o miscare browniana printre masini pe bulevard spre dimineata, refuland in cautari orbesti dispretul acumulat in timpul zilei. Ele mereu culminau in oboseala, frica, impacare, incredere, speranta si peste toate, uimire muta la maretia planului general, al complexitatii si magiei vietii mele. Ti-am povestit cum in vremea facultatii am renuntat cu totul la acest ultim bastion al convertirii energiei negative intr-o forma pozitiva, de rusinea prostiei si ignorantei colegelor mele. Elena a spus-o bine: "ti-e rusine tie de prostia lor!". Erau incuiate, mi-era frica sa fiu din nou marcat. Cand treci prin Roma, iti scoti si tu un ochi. Ti-am povestit cum am inceput din nou sa merg pe role, episodic, mai intai cu Mana, apoi, putin, cu Elena. Cum le-am facut pe amandoua sa isi cumpere role. Ceea ce nu ti-am spus este ca am venit prima oara pe role la facultate cu tine. Tu m-ai facut sa fac asta, fara sa stii.

In anul petrecut impreuna un Bucuresti, in garsoniera pe care ai inchiriat-o tu pentru a putea sta impreuna in ea, unde am plecat de acasa si unde am invatat impreuna pentru toate examenele mele, in acel an m-am simtit mereu acasa si niciodata singur. Chiar daca nu te vedeam o zi intreaga, ma gandeam la tine in fiecare minut. Sau, mai exact, nu ma gandeam constient, ci doar iti simteam cumva prezenta, energia: lumina si caldura, forma: particula si unda.

Avea ceva in cap Scott Z Burns ala cand i-a pus cuvintele astea in gura personajului principal, rusul Timofey Berezin, in filmul "The Half Life of Timofey Berezin": "Women, children, and light can be two things at once. A particle. A wave. They ricochet off the hard surfaces and illuminate the corners. Without them, it would be far darker."
Nu am inca progenituri si nu imi plac copiii pentru ca majoritatea sunt rasfatati. Pe ceilalti ii gasesc captivanti desi inca extenuanti. Dar ei sunt exceptiile. Iar despre femei nu pot spune asa ceva... De-asta zic ca stia el ceva, he was on (to) something... Eu spun asta despre tine, pentru ca atat am aflat.

Fascinant titlu apropo. Desi stiu mai bine decat sa fac greseala, si am prea multe cunostinte ca sa cad in capcana, aproape ca nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la monumentalul joc partial omonim: half life. Stiu prea bine ca titlul face trimitere la perioada de injumatatire a potentialului radioactiv al unui metal greu, in cazul de fata plutoniu, dar de altfel la fel face si titlul jocului. Ambele mi-au sedus atentia prin atmosfera de calma apocalipsa. Ceea ce merita gratulat, mai ales pentru un joc. Mai ales pentru un 'shooter'. Toate spin-offurile ulterioare aveau titluri ce trimiteau la fizica: "opposing force" (vezi principiul al doilea al mecanicii, parca, sau cat o fi), "blue shift" (ceva cu schimbarea de spectru a luminii).


Cand eram acasa fara tine stateam mereu cateva minute in fata calculatorului sau in fata unui caiet, asa cum m-am obisnuit, si ma gandeam cum sa iti spun, si ce vreau sa iti spun. Imi amusinam mainile mirosind a sapun si imi puneam ordine in ganduri, ca un calugar scrib, pentru a ti le prezenta intr-o forma optima tie. Textele astfel ramase erau adesea utile, putand sa trag unul adecvat la imprimanta si sa ti-l dau atunci cand voiam sa iti dau ceva frumos si nu stiam ce. De cele mai multe ori adaugam si ceva dulce si comestibil, si ceva frumos si inutil, si magia era gata.
Niciodata nu m-am saturat sa fac pe cineva sa zambeasca, sa rada sau sa fie fericit, impresionat. Intotdeauna, oricat de ridicol de insemnificanta situatia, sentimentul era sedativ, din cele care creaza dependenta. Mereu. Cu oricine. Dar sa te fac pe tine sa zambesti, chiar si jenat, printr-un gest stangaci si nu tocmai reusit, a fost mereu cel mai remunerativ si satisfacator lucru pe care pot sa il fac. Sa dai cate un bob de mazare si sa primesti de fiecare data un miez de argint, cum m-as putea abtine sa fac o investitie asa de rentabila? Asa ca nu pierdeam nicio ocazie.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu